Cântă-mi povestea

Foarte frumos ai scris aici. Niste descrieri bine construite care mi-au placut foarte mult. Se citeste sensibilitatea si placerea de a scrie. E dificil intr-o poveste sa inserezi descrierea, eu cred ca este cel mai dificil. Pentru ca trebuie sa filtrezi niste sentimente prin scris, intr-un mod in care sa-l atraga pe cititor. Si tu ai reusit foarte bine sa faci acest lucru. Mult asteptatul punct culminant l-ai ilustrat perfect.
asteptam next-ul!
xoxo

Lasă povestea, Schizo, we have to find ourselves some ladies )
Acum revenind, îmi place foarte mult cum ai descris scena erotică. Data viitoare, poate încerc să intru şi eu mai mult în detalii, nu ca data trecuta. Oricum, ţin să te laud pentru cum ai descris tot, de la figuri de stil, până la reacţii şi vocabular.
Săracul, nici nu ştie în ce s-a băgat (la figurat vorbind)
Sex is like air: it's not necesarry, until you don't have it. (sau parca asa era)

Ca de atâtea ori în ultimele săptămâni, Cristi venise în vizită la Cătă în această seară. Desfăcuseră câte o bere, se așezaseră pe canapea și se apucaseră să discute despre tot felul de lucruri. La un moment dat, Cristi atinse subiectul ”Roxana”, despre care voia să discute de la bun început, însă așteptase să prindă un moment oportun.
- Ia zi, ce faci cu Roxana? I-ai cam luat mințile, zise Cristi, zâmbind instigant.
Cătă zâmbi fericit și mai trase un fum din țigară.
- Cum adică ce fac cu ea? zise el, încercând să facă pe niznaiul.
- Hai, mă Cătă, știi foarte bine ce vreau să spun. Stai cu ea ca lumea sau o tratezi ca pe o parașută pe care ai agățat-o, ai rezolvat-o și de care nu mai vrei să auzi? zise Cristi, încercând să pară mai serios.
Cătă îi aruncă o privire ce sugera că se simte ofensat.
- Nu o tratez ca pe o parașută, Cristi. Fata asta a reușit să trezească în mine ceva ce dormise multă vreme, zise băiatul.
Cristi se înmuie la auzul acestor cuvinte. Îl privi cu drag pe Cătă și-i spuse, pe un ton cald și mieros:
- Sper. Sper că te-ai curățat și, în sfârșit, mergi mai departe. Ăsta era ultimul pas, să știi.
- Și eu sper, Cristi, răspunse Cătă, dulceag.
O tăcere ciudată se așternu între cei doi pentru câteva secunde, când telefonul mobil al lui Cătă sună.
- Alo, da?... Salut, Rață, salut... Da, mă, suntem sus amândoi... 82 la interfon... Hai, pa-pa, încheie Cătă conversația telefonică.
- Rață? întrebă Cristi, mai mult retoric, știind că el fusese cel care sunase.
- Da, acum ajunge și el aici. Mi-a zis ieri că are să ne dea o veste mare, presimt că e ceva în legătură cu trupa, zise Cătă, entuziasmat și strivind țigara în scrumieră.
În câteva minute, Rață era și el sus. Își desfăcuse o bere, își aprinsese o țigară și se așezase între cei doi pe canapea, cu o privire victorioasă.
- Ei, bine? Despre ce e vorba? zise Cristi, nerăbdător.
- Da, mă, nu ne mai fierbe atât. Scuipă, adăugă și Cătă, la fel de nerăbdător.
Rață râse înfundat, mângâindu-și barba proeminentă și aranjându-și cu grijă dread-urile rebele care îi ieșiseră din elastic.
- Concertul a fost un succes. Șefu’ zice că mai facem unul...
- Bine, bă! urlă Cătă, șficuind aerul cu pumnul.
- Este! strânse Cristi pumnii de fericire.
- ...Săptămâna viitoare, sâmbătă seara, de la 9. E momentul perfect, își continuă Rață ideea, ca și cum nici nu ar fi fost întrerupt și zâmbind cu subînțeles.
Rață îi lăsă câteva secunde pe cei doi să digere vestea cea bună, înainte să vorbească din nou, cu același zâmbet instigant pe față:
- Mai mult decât atât. Am o cunoștință care lucrează la o casă de discuri. Nu mare, dar e ceva, oricum. Am vorbit cu tipul și sâmbătă o să fie la concert. Deci să faceți bine să-l dați pe spate, adăugă Rață, făcându-le cu ochiul.
La o veste ca asta nici să s-ar fi așteptat vreunul. Remarcaseră ei că ieșise bine concertul, după aplauzele neaștetat de puternice și frenetice de la final. Sau după oamenii care veneau să-i felicite, după ce terminaseră show-ul. Dar lucrurile intrau pe o pantă serioasă ascendentă. Acum, trupei nu-i mai rămânea decât să lucreze la fel de bine ca ultima oară și să profite de această nouă șansă oferită de Rață.

Va urma...

Sper sa le iasa la fel de bine si urmatorul concert. In sfarsit, se pare ca la usa lor bate o oportunitate foarte importanta
Nu am inteles, totusi ( sau nu-mi amintesc) cat timp a trecut de la tragedia lui Cata. In acest capitol, scrie ca a trecut "multa vreme" insa nu e suficient. Mai introdu repere temporale, ca sa reimprospatezi memoria cititorului si nu numai: poti atinge si o latura psihologica cu aceasta ocazie, intrucat ii poti stimula curiozitatea de afla cum "lucreaza" timpul in repararea ranilor sufletesti. Timpul este un motiv care ar merge accentuat in contextul povestii tale, asta ca o sugestie
xoxo

Concertul avea să înceapă în mai puțin de două ore, iar Cătă o aștepta pe Roxana să își finalizeze machiajul pentru a pleca împreună spre Fire. Își desfăcuse o bere și fuma absent o țigară, cocoțat, ca de obicei, pe pervazul geamului său și privind cerul. Trecuseră deja mai bine de trei luni din clipa în care Iulia decisese să-și ia viața și Cătă claca psihic urmând lungul șir de zile în care bea, se droga și urma să încerce să se sinucidă și el. Acum viața lui era bună, poate chiar mai bună decât înainte de moartea Iuliei. Încă se mai gândea la ea și se simțea ciudat când își dădea seama că încă îi e dor de ea, deși ținea la Roxana și nu voia să se despartă de ea. Dar gândurile sale erau acum curate și constructive, privea spre viitor cu entuziasm și optimism, gândindu-se la șansa care-i fusese oferită, pe plan muzical. Îşi dăduse seama că pentru orice suferinţă există o răsplată cum pentru orice stare de bucurie nespusă, după colţ poate aştepta oricând dezamăgirea. Spera, însă, ca acesta să nu fie și cazul de față. Sau nu prea curând, oricum.
- Hai mă Roxana, pe bune, cât mai durează? strigă Cătă spre baie.
- În 5 minute sunt gata, promit, răsună vocea fetei dinăuntru.
Cătă se întoarse la gândurile sale. Era foarte important să cânte cât de bine pot în seara aceasta, mai ales judecând prin prisma faptului că aveau să fie și mai mulți oameni la concert, dar, mai ales, pentru că prietenul lui Rață, cel care lucra la o casă de discuri, avea să-i urmărească și, cine știe, poate să-i recomande. Gândul îi zbură automat la ”Cântă-mi povestea”, cu care aveau să încheie concertul și importanța de a face o prestație cât mai bună la această melodie. Își dăduse seama după reacția publicului din seara primului concert că era o melodie foarte bună, de care se puteau folosi pentru a-l impresiona pe prietenul lui Rață. Se simțea ciudat când se gândea la acea melodie, pentru că avea impresia că trădează amintirea Iuliei, folosindu-se de această piesă pentru a crește gradul de notorietate al trupei.
- Dar tu mi-ai zis s-o cânt... murmură Cătă absent, privind spre podeaua sufrageriei sale. Nu?
Ridică ochii spre perete și o văzu. Lipită de peretele sufrageriei lui, exact în poziția în care o găsise când ajunsese la locul lor de întâlnire, ghemuită, plină de sânge și privindu-l cu acea sclipire în ochi pe care numai ea o avea din toate persoanele din viața lui. Sticla de bere se sparse la contactul cu parchetul.
- Cătă? zise Roxana, speriată, venind în fugă din baie, cu un creion în mână.
Cătă plângea înfundat pe jos, ghemuit și lipit de peretele unde i se păruse că-și văzuse fosta mare iubire, chiar în momentul dinaintea morții ei. Se mișca în față și în spate, ținându-și genunchii în brațe și lăsând lacrimile să-i curgă în valuri pe obraji.
- Doamne, Cătă... zise Roxana lăsându-se la nivelul lui și luându-l în brațe.

- Ești bine, mă? Nu trebuie să cântați, dacă simți că nu poți, îi zise Rață lui Cătă, care privea în tăcere podeaua din Fire.
Restul trupei și Roxana îl priveau și ei întrebători, dar Cătă răspunse, cu o voce stinsă:
- Pot, Rață, îmi trebuie 2-3 minute să mă liniștesc. Mă duc până la baie să mă spăl pe față, mai zise el și se ridică, plecând decis înspre toaletă.
- Eu zic să nu-l forțați dacă nu poate. Cristi, tu știi versurile și ești al doilea vocal pe cam toate piesele, poți să cânți tu, zise Rață, îngrijorat.
- Poate, zise Cristi, subliniind cuvântul.
Roxana dădu afirmativ din cap, dar privi cu îngrijorare spre silueta lui Cătă, care deschidea ușa de la baie.
Ca și cum ar fi fost posedat de o forță ciudată și rea, Cătă intră direct într-o toaletă, încuie ușa și vomită instant. Emoțiile și trăirile ciudate din acea zi îl dăduseră peste cap și se simțea obosit, instabil psihic și neașteptat de trist și nesigur. Privi cu lacrimi în ochi câteva secunde vasul de toaletă și mai vomită o dată. Simțindu-se mai bine, trase apa și rămase câteva zeci de secunde sprijinit de ușă, pentru a se reculege. Ieși, se spălă bine pe față cu apă rece și se privi în oglindă. Se încruntă și-și spuse:
- A trecut atâta timp deja de atunci. Tu mi-ai zis să cânt, Iulia. Tu m-ai încurajat și tu mai inspirat. Atunci o să cânt.
Pășind decis, părăsi toaleta pentru a se duce la masă și să le spună tuturor că trebuie să facă un show de neuitat în această seară. Cuvintele lui fură primite cu urale.

O poveste de dragoste , desi trista tu reusesti sa o expui foarte frumos si placut cititorului , sti sa atingi punctele psihice ale cititorilor , si cum sa ii fac sa simta ceea ce simti tu cand scri , ceea ce este un lucru impresionant.Ca in fiecare creatie a ta nu este urma de greseala si este absolut geniala. Sunt oarte curios ce vrea cu adevarat Iulia , eu ma gandesc totusi ca prin cantarea melodiei in scopul de a fi ei populari si nu de a invia memoria ei "fantoma Iulia" se v'a simti ofensata . Astept cu nerabdare continuarea...

Ei da, trebuia cumva Iulia sa-si mai faca "aparitia". Cred ca ai lucrat la ce ti-am spus referitor la "timp" sau asa mi-a lasat impresia acest capitol, care incepe sa faca povestea chiar mai intriganta. Se pare ca personajul nu scapa de "fantoma" fostei iubite.
Personajul tau este foarte atent construit. Are impresia ca poate controla situatia, insa cand ii era lumea mai draga este coplesit si clacheaza. Astept sa vad ce o sa mai faca. Chiar sunt curioasa cum va evolua acest concert.

Concertul decurse neașteptat de bine până la final. Cătă părea că reușise să câștige iarăși războiul cu demonii săi interiori, ca și data trecută. Cântând cu atenție și dedicație aceleași melodii ca și în precedentul concert, ba chiar și câteva în plus, între care un și cover reușit după ”Turn the page”, de la Metallica, trupa reușise să antreneze spectatorii din Fire, mai mulți ca ultima oară. Cătă îl și ochise de câteva ori pe Rață, vorbind din spatele barului cu un individ îmbrăcat într-o cămașă albă scumpă, care probabil era prietenul acestuia de la casa de discuri. Bărbatul părea mulțumit de ce vedea și auzea, pentru că dădea afirmativ din cap la ce spunea Rață și chiar se mișca discret pe ritmul melodiilor mai alerte.
Ajunseseră din nou la închiderea concertului, iar becul de deasupra pianului se aprinse și el. Roxana urcă pe scenă, înghesuindu-se printre fanii care nu înțelegeau de ce aceasta avea voie să urce pe scenă, iar ei, nu. Cătă puse mâna pe microfon și zâmbi șarmant.
- Vă mulțumim din suflet tuturor pentru această seară minunată. Ați făcut o atmosferă de vis și orice formație aflată la început de drum, așa cum suntem noi, visează la astfel de prime concerte. Visele noastre au devenit realitate, datorită vouă.
O rafală de aplauze izbucni, în timp ce Roxana își potrivea scaunul pianului și cerceta clapele pentru imperfecțiuni.
- Mai avem o melodie, o ultimă melodie... începu Cătă.
O durere cruntă de cap îl săgetă, dar dispăru după numai câteva secunde. Cătă își schimonosi fața de durere și se rugă ca cei din public să nu fi observat acest lucru. Niciun murmur dezaprobator nu se auzi, iar Cătă mulțumi lui Dumnezeu în sinea lui pentru acest lucru. Ridică ochii spre mulțime numai pentru a o vedea din nou pe Iulia, stând în rochia-i albă, undeva, în spatele clubului. Dădu din cap discret și privi din nou spre acel punct. Nu mai era acolo.
Cristi îi șuieră un ”Pssst” discret prietenului său pentru a-i reatrage atenția spre mulțime. Aceste întâmplări nu duraseră mai mult de poate 5 secunde, dar lui Cătă i se păruseră o veșnicie. Ușor dezorientat, puse din nou mâna pe microfon și cuvintele care ieșiră din gura lui îl făcură să strângă ochii de durere sufletească:
- Această melodie este în memoria unei persoane foarte importantă din trecutul meu.
Durerea de cap îl săgetă fugitiv din nou, atunci când Cătă spusese ”trecutul meu”. În acel moment, Cătă se simți nebun de-a binelea. Gândi că era ca și cum Iulia îi trimitea mesaje cum că melodia aceasta nu trebuie cântată. Dar era biletul lor către poate tot ce și-au dorit vreodată de la muzică. Cea mai bună șansă pe care o aveau în acest moment.
Sunetul primei clape de pian atinse de Roxana îl readuse pe Cătă cu picioarele pe pământ. Cristi îl privea îngrijorat, dar primi asigurări din priviri că totul e sub control. Intro-ul Roxanei de pian amuți publicul cu totul, iar atunci când Cătă își începu versurile, Rață și prietenul lui puteau simți cum un club întreg intrase într-o tansă tragico-romantică cum componenții lui nu mai avuseseră de mult. Lacrimile năvăliră în ochii lui Cătă, iar acesta nu le mai putu controla. Își cântă impecabil strofa, cu ochii roșii de plâns, încercând să-i șteargă cu dosul palmei din când în când. Mulțimea era, pur și simplu, înmărmurită la văzul acestei scene și câțiva adolescenți din mulțime mai emotivi își duseră și ei discret mâna la ochi.
- Cântă-i povestea...
Iulia era în primul rând, privindu-l întrebătoare, în timp ce totul în jurul lui Cătă părea că se distorsionează și-și pierde culoarea. Picuri de sudoare rece începură să-i șiroaiască pe frunte și tâmple, amestecându-se cu amarul lacrimilor ce-i curgeau din ochi.
- Ea a fost numai a ta...
Cătă dădu din cap nevrotic, privind în primul rând, unde era doar un scaun menit să delimiteze spațiul scenei de spațiul ringului de dans. Își mușcă buza până la sânge, strânse din dinți și-și continuă melodia. Reuși să o ducă la bun sfârșit, smulgând rafale de aplauze cum nu auzise niciodată la adresa lui sau vreunuia din colegii săi de trupă. Zâmbi amar, în sinea sa, gândindu-se că ce trăise astăzi nu era în regulă și conchise în sinea lui că trebuie să-și facă un control medical. Apoi, readus în mijlocul publicului în extaz, zâmbi. Muzica lor îi făcea fericiți. Aplauzele îl făceau fericit pe el. De ce trebuia să plătească atât de scump pentru ele?

Incredibil...mai că mi-au dat lacrimile cănd am citit...o poveste incărcată emotional foarte bine.Un fir liric ce curge impresionant...curge ca apa din Dunare:o3...Greselile gramaticale nu exista ceea ce am observat la fic-urile tale.Estetic arata perfect.Nu găsesc cuvinte să îţi pot spune cât de mult apreciez această lucrare...

PS: ţi-am citit toate fic-urile, dar o sa vin cu comentarii când o să îmi permită timpul.

Pfiii...la tine este foarte greu sa fi critic pentru ca nu iti poti face treaba cum trebuie . Nu ai sa critici ceva care este facut ca la carte.Greseli gramaticale deloc, cratime si tot ce trebuie.Non'sensuri nu exista nici la cel mai mic nivel.Firul narativ curge ca Dunarea.Totul este interesant, povestea a inceput in mister si asa continua pana acum nu merge spre banalitate ci in sens contrar deci nimic de reprosat...

- Ceea ce cred eu că-ți trebuie ție este voință, vorbi doctorul Radu, din spatele ochelarilor cu ramă subțire, privindu-l pe Cătă, întins pe patul din fața lui.
- Poftim? întrebă acesta, nedumerit.
- Adică dacă vrei să te lase în pace amintirea Iuliei, trebuie să-i dai și tu drumul. Tu încă o iubești. Nu zic că nu e normal, mai ales după ce mi-ai povestit că a fost între voi. Dar între a simți, în inima ta, că ții la ea, chiar și așa, în lipsa ei, și a accepta în mintea ta ideea că a murit și nu se mai întoarce, e o diferență considerabilă, vorbi, la fel de grav, psihologul.
Cătă căzu pe gânduri preț de câteva zeci de secunde. Repetă în sinea lui cuvintele doctorului: ”A murit și nu se mai întoarce”. Sunau foarte dur și atârnau greu în gândurile lui, dar era cât se poate de adevărat ce spusese psihologul. Poate că, într-adevăr, el, de fapt, nu acceptase acest lucru și acesta era motivul pentru care era încă bântuit de amintirea ei.
- Pentru depresie am nevoie de ceva?... rosti el, temător.
- Nu ești depresiv. Sau nu mai ești, ca să fiu mai concis, răspunse doctorul Radu, punând capacul pixului său la loc. Și nici nu cred că mai ai nevoie de vreo ședință, situația ta este destul de ușor de rezolvat, ajutorul meu nu e necesar și mie nu-mi place să iau bani degeaba, adăugă el, ridicându-se și așezându-se la birou.
Cătă se ridică în fund și se întinse, după ce stătuse nemișcat aproape o oră. În timp ce se încălța, îl văzu pe psiholog notând ceva pe un caiețel. Îl salută pe un ton jos și se îndreptă spre ieșire. Când să iasă, însă, vocea serioasă a doctorului răsună de la biroul acestuia:
- Stai să fumăm o țigară afară și să-ți mai zic câteva lucruri?
Cătă răspunse afirmativ, ușor nedumerit, și cei doi coborâră în curtea spitalului și se așezară sub un nuc stufos, pe o băncuță din lemn solid. Își aprinse fiecare o țigară, iar doctorul îi spuse, pe un ton serios:
- Roxana nu e fată rea. Pare că ține mult la tine din ce mi-ai zis. Și văd că și tu ții la ea. De ce nu încerci tu să-ți direcționezi sentimentele către prezent și, poate, viitor, în loc să te agăți în continuu cu încăpățânare de trecut?
Cătă pufni, resemnat, și trase din țigară.
- Cred că sentimentul de vină joacă un rol important aici, reluă doctorul. Mi-ai spus tu la un moment dat că nu-ți poți ierta faptul că nu ai acționat când ai văzut-o murind. Dar tot tu ești cel care mi-a spus că nu putea fi salvată în nicio circumstanță. Din nou faci aceeași greșeală, Cătălin. Tu porți în sinea ta un război între minte și inimă și până când una din cele două nu va câștiga, povestea asta nu se va termina. Și în funcție de care este cea care câștigă, se va termina cu bine sau cu rău. Tu îi cânți ei povestea, dar pe a ta de ce ai uitat să continui să o scrii?
Băiatul căzu pe gânduri cu totul, sub privirile calde ale doctorului Radu, care, după câteva zeci de secunde, se scuză și spuse că trebuie să se întoarcă în cabinet, nu înainte de a-i arunca o privire sugestivă lui Cătă. Acesta înțelese ce voia doctorul să transmită prin ea și decise că are dreptate. Rațiunea trebuia să primeze pentru a scăpa de fantoma Iuliei și a evita o nouă tentativă de suicid. Plecă decis acasă să lupte cu toată ființa sa și să o facă pe Roxana fericită, așa cum știa că-și dorește ea să-l facă pe el.

Superba continuarea de data aceasta nu am observat nici o greseala.Ce pot sa spun este ca sunt curios ce se v'a intampla, cum v'a decurge actiunea.Banuiesc ca o sa isi scrie continuarea...pfiii atatea intrebari...astept continuarea....

O continuare genială. Îmi cer scuze că nu am mai trecut pe aici cu câte un comentariu, dar de citit am citit tot. Povestea este cum a fost şi până acum, cu fluctuaţii... atunci când situaţia pare că se remediază tu dai o palmă cititorului şi îl surprinzi cu o porţie nouă de dramă.
Sper ca de data asta Cătălin să nu mai fie prins în trecut şi să înceapă să îşi construiască o relaţie de durată cu Roxana. Acum... nu vreau să fiu eu cel care zdrobeşte corola de minuni a lumii, dar tare sunt curios de ce se va întâmpla în continuare :]]
În rest nu am ce să comentez, descrierea e genială, dialogurile sunt perfecte şi povestea evoluează bine. Baftă în continuare!

Așa se gândise el că va putea cel mai bine să reflecteze asupra discuției cu psihologul și asupra războiului său interior. Părea că acceptase că se duce o luptă în el, deși, în sinea lui, știa de mult acest lucru. Că nu voia să recunoască asta era altă poveste.
Trase adânc din joint, lăsă capul pe spate și dădu ușor drumul fumului pe gură privind către tavan. Repetă mișcarea de câteva ori, preț de câteva minute bune, după care aruncă fitilul pe geam, privind contemplativ căderea lui pe asfaltul încins. Se așeză sub geam, sprijinit de perete, privind în fața lui, în locul în care o văzuse pe Iulia plină de sânge, înainte să plece la concert. Moleșeala se instaură rapid în mușchii lui și rămase el cu gândurile lui. De fapt, acesta fusese și planul. Era sigur pe el și nu dădea credit posibilității de a claca psihic din nou, lucru care ar fi putut avea urmări extrem de grave, având în vedere că acum era singur în apartament.
”A murit și nu se mai întoarce”. Știe acest lucru, dar de ce inima lui nu îl acceptă orice ar face? Începu să-și prezinte în gând o avalanșă de argumente prin care să se convingă singur că Iulia nu mai este și că nu mai are sens să se agațe de amintirea și iubirea ei. Nu mai trăiește, nu mai are cum să iubească.
Dar l-a iubit.
Dar acesta e trecutul, el trebuie să rămână în prezent, are lângă el o fată extraordinară, care ține enorm la el și care acceptă căderile lui psihologice, fără să fie geloasă pe cineva care nu mai e.
Nu mai e?
Bineînțeles că nu mai e! A murit în brațele lui, cum poate să mai fie, dacă a murit?! Asta trebuie să accepte, visul, amintirea, dragostea, toate acestea nu sunt realitate. Ea a murit, nu mai e, nu se mai întoarce, niciodată, și nu are sens să se mai lupte cu el însuși pentru o victorie ireală!
Lacrimi începură să curgă încet pe obrazul lui.
- Chiar nu mai e... murmură el, cu vocea gâtuită.
Și atunci își simți gura uscată. Se șterse la ochi cu dosul palmelor și se ridică de pe jos, mergând încetișor către frigider. THC-ul își făcuse efectul și avea poftă de un pahar de suc rece. Părea că se întoarce din nou la realitatea, părea că se trezește după un somn adânc și foarte obositor. De mult nu mai avusese simptomele consumatorului tipic de iarbă, de obicei se retrăgea într-un colț, asculta melodii triste și plângea gândindu-se la Iulia.
Își turnă un pahar de Nestea de piersici și se retrase la televizor, cu sucul și o pungă de chips-uri. Se așeză comfortabil pe canapea și căută un documentar despre animale sălbatice pe Animal Planet, Discovery și National Geographic. Găsi unul interesant despre viața în savană și, ronțăind chips-uri mulțumit, se cufundă în propriul său film.

Telefonul suna cu disperare de minute bune. Semi-adormit, Cătă se ridică de pe canapea, merse cu încetinitorul până în bucătărie și răspunse, într-un final.
- Coaie, ce dracu’ faci, te sun de jumate de oră! răsună vocea lui Cristi din telefon.
I se citea o ușoară undă de frică în glas, iar Cătă zâmbi la gândul că prietenul lui își făcea griji pentru el. Instinctiv, căută din priviri un ceas. Dormise aproape 4 ore, după ce mâncase două pungi de chips-uri și băuse o sticlă de 1 litru și jumătate de Nestea. Chicoti în sinea lui și-i spuse lui Cristi, pe un ton care îndemna la calm:
- Stai flex, mă, mi-am luat un film mișto acum vreo 5 ore, după care am adormit mâncând chips-uri și uitându-mă la National Geographic. Totul e în regulă.
Din telefon răsună un oftat a ușurare, iar Cătă zâmbi din nou.
- Care-i treaba? mai întrebă el.
- A sunat Rață. Pot să vin pe la tine să vorbim? Adică... ești în stare? se auzi, ușor amuzată, vocea lui Cristi.
- Da, mă, vino fără grijă, răspunse Cătălin, zâmbitor. Sună-mă când ești în zonă, să-ți fac listă de cumpărături că mi-e lene să cobor și-ți dau banii sus.
Din telefon se mai auzi un ”OK” și apelul se încheie. Cătă se duse să se privească în oglindă. Râse pentru el la vederea cearcănelor și își aprinse o țigară, privind mulțumit pe geam. Credea cu tărie că furtuna din interiorul său încetase.

Aceasta este o parere personala in calitate de consumator de arta si nu de critic:
Pfii...frumos...acest capitol a fost unul linistit...fara intamplari neobisnuite, dar cum te cunosc pe tine asta este doar calmul dinaintea furtunii...mor de nerabdare sa citesc urmatorul capitol sa aflu si eu ce se intampla...hai frateeee posteaza tot ce ai:">

Tind să fiu de părere cu Darky, aşa cum spuneam mai sus, capitolul acesta este doar ceva care ne va introduce într-o nouă scenă dramatică. Cu toate astea, nu cred că această cădere va avea loc în următorul capitol... sigur Cristi va veni cu veşti bune despre casa de discuri.
La fel, nu am de ce să mă leg când vine vorba de redactare şi gramatică... sunt perfecte.

Cătă îi deschise ușa prietenului său cel mai bun, îl salută binedispus și-i luă punga din mână. Cu o mână scotocea prin ea, scoțând pachete de țigări, cutii de bere, pungi de chips-uri și sticle de suc și cu cealaltă îi întinse lui Cristi niște bani, ca și cum știa de la bun început cât valorează ceea ce se afla în pungă.
- Vezi că iar s-au scumpit țigările, mormăi Cristi îndesându-și banii în buzunar.
Nu o spusese ca și cum ar fi cerut bani în plus, ci pe un ton informativ, iar Cătă știa acest lucru.
- Cu cât? mormăi Cătă, deranjat de veste, așezând berile în frigider.
- Ale tale cu 30 de bani, răspunse Cristi, așezându-se pe scaun și turnându-și un pahar de Nestea.
- Ești cu mașina? întrebă Cătă, privindu-l circumspect.
- Mhm, mormăi Cristi, în timp ce dădea cu nesaț paharul peste cap.
- Mai multă bere pentru mine, atunci, răspunse Cătă, desfăcând o cutie de bere și așezându-se pe un scaun. Ia zi, cu ce vești vii?
- Băi, sunt vești bune. I-a plăcut ce am făcut omului ăluia și a zis că vrea să înregistrăm niște piese, măcar 4-5, la ei în studio. Și apoi ne sună el. A zis că musai să punem și ”Cântă-mi povestea”, zise, zâmbitor, Cristi.
- Era de așteptat, mormăi Cătă, pe același ton cu care informa pe cineva despre starea vremii.
Cristi îl privi surprins.
- Măi, e șansa noastră. Așteptăm de atâta vreme să înregistrăm, mă așteptam să fii mai încântat, zise acesta.
- Nu mă înțelege greșit, Cristi, zise Cătă, cu avânt, ca și cum ar fi urmat să vorbească mult despre ceva. Mă deranjează chestia asta cu ”Cântă-mi povestea”. Eu făcusem melodia pentru Iulia, nu să ajungă hit la radio sau tele. Și-mi place și mă bucur când văd că e apreciată, dar nu ăsta era scopul ei, mă-nțelegi?
Cristi plecă privirile. Stătu așa câteva zeci de secunde, apoi vorbi, pe un ton serios:
- Te-nțeleg. Dacă nu vrei, nu o tragem și nu o mai cântăm. Dacă vrei, rămâne melodia asta numai în amintirea ei. Eu nu te forțez, că știu cât te-a durut. Și o să fiu de partea ta și dacă se alarmează băieții din formație.
- Mersi, murmură Cătă și-și scăpă un zâmbet în colțul gurii.
- A, și... Mai e ceva, reluă Cristi. O vrea pe Roxana în formație. Gen pian pe toate melodiile. A zis că e genială.
Cătă îl privi ușor încruntat pe Cristi. Luă o gură de bere, și spuse, pe un ton surprins:
- Deci pe ea o vrea, nu pe noi.
- Înțelegi greșit, Cătă... începu Cristi, dar urletul prietenului său cel mai bun îl întrerupse.
- NU ÎNȚELEG NIMIC GREȘIT! PE EA O VOR, NU PE NOI!
Ochii lui Cristi îl rugau pe Cătă să se calmeze.
- Nu e același lucru? Ea nu face parte din noi?... șovăi Cristi.
Cătă își aprinse cu mișcări bruște o țigară și trase câteva fumuri sănătoase.
- Nu e, mă, același lucru. Toți o vor pe ea, noi suntem background-ul ei. Ăsta de la casa de discuri, ăștia din Fire, fanii, toți. Înțelegi? Pe ea o apreciază, pe o aplaudă, pe ea o chem să cânte.
- Cred că exagerezi, Cătă, răspunse Cristi, privindu-l dojenitor. Uiți că noi am venit cu melodiile, noi le-am cântat, scris, tot. Crezi că ei nu știu asta?
- Ba sunt sigur că știu. Dar nu le pasă, pentru că la casa de discuri se cer bani. În Fire consumație, iar fanii vor să se bucure de rezultat, nu de munca din spate. Înțelegi? zise Cătă, ceva mai calm.
- Înțeleg. Dar e un lucru pe care nu îl înțeleg. Ce e cu egoismul ăsta? E prietena ta, nu te bucuri pentru asta? Mai mult decât atât, ea cum crezi că se simte când îți cântă piesa dedicată fostei tale iubite? Dacă ea poate să lase sentimentele ei deoparte pentru tine, tu de ce nu poți face asta? Lasă povestea Iuliei și gândește-te la povestea formației și povestea ta cu Roxana. Nu mai ține cu dinții de Iulia, nu mai e, răspunse Cristi, iritat.
Cătă rămase perplex la auzul cuvintelor prietenului său. Involuntar, îi ținea partea Iuliei și o ataca pe Roxana, deși își propusese să o scoată din sistem. Brusc, simți cum i se face rău și fugi la toaletă cât de repede putu.

Aceasta este doar o parere personala in calitate de consumator de arte si nu de critic:
Un capitol mai scurt, dar cu un efect puternic.Intereseantă întorsătură de situaţie, se pare ca amicul nostru Cătă nu poate trece peste . Gramatic nimic de zis...dpdv narativ, totul merge bine, tensiunea creşte deci banuiesc că ne apropiem de punctul culminant (liric vorbind) al acţiunii.Sunt curios cum vor degenera faptele.

- NU ÎNȚELEG NIMIC GREȘIT! PE EA O VOR, NU PE NOI!

Aici imi pare puţin ...nu ştiu cum sa zic...nu e inestetic, ddar nici frumos nu arata:)...mentionaseii ca urla , intărirea aceasta prin majuscule nu cred caă mai era necesara...
Pfii la sfârşit cum ai tu "prostul" obicei iara ne-ai lasat in mister...well...astept continuarea:)...