Cântă-mi povestea

Acest fic este nerecomandabil persoanelor sub 14 ani. Conține:
- limbaj ce poate fi interpretat ca fiind vulgar.
- scene explicite de acte ilegale.
- scene de nuditate sau ce pot sugera actul sexual.

Notă: Cântă-mi povestea este un fic inspirat din melodia cu acelaşi nume a formaţiei Coma. Acest fic a mai fost postat pe alte forum-uri în prealabil și, dacă există creații asemănătoare, ele există fără știința sau acordul meu și fără ca eu să mă fi inspirat din ele sau creatorii lor din fic-ul meu.

CÂNTĂ-MI POVESTEA

Îşi amintea totul şi acum, ca şi cum ar fi fost ieri. În realitate, nici nu mai ştia cât timp se scursese de atunci. Trecuseră zile şi nopţi în aceeaşi banalitate şi monotonie bolnăvicioasă şi paranoică. Sticlă după sticlă, ţigară după ţigară, gram după gram... Îşi petrecea tot timpul cât era treaz pe pervazul ferestrei, privind în gol sau plângând fără zgomot, fumând şi bând în neştire, sau în colţul camerei, cu lumina stinsă, ascultând a mia oară aceeaşi melodie care îl distrugea psihic din ce în ce mai mult. De dormit, dormea puţin, beat şi îmbuibat de fum, pentru a se trezi după doar câteva ore, transpirat şi plângând şi a se reapuca de aceleaşi obiceiuri care îl nenoroceau, puţin câte puţin...

- Cătă…
Bătăile în uşă nu primiră niciun răspuns nici a cincea oară. Băiatul din dreptul ei devenise de-a dreptul îngrijorat. Chiar şi beat sau drogat, Cătă tot găsea cumva drumul până la uşă pentru a o deschide, mai ales când era vorbea de el, prietenul lui cel mai bun!
- Cătă! urlă el. Deschide uşa sau o sparg, ai cuvântul meu!
Era un băiat înalt şi slab, de vreo 20 de ani, cu trăsături comune, neras de câteva zile şi cu o privire obosită, ca şi cum nu ar fi dormit cu o noapte înainte. Pe cap avea o şapcă neagră cu cozoroc larg, de rapper. De fapt, acesta părea şi stilul predominant în costumaţia băiatului, care mai purta un tricou negru, un pic cam mare pentru construcţia sa fizică, pe care scria "20cm Records". Îl cumpărase chiar cu Cătălin la un concert Paraziţii în Suburbia, acum nu mai mult de un an. Blugii de un albastru închis strident erau la fel de largi şi cu turul căzut şi erau asortaţi impecabil cu skaterii mari şi albi din picioare. Avea ochii albaştri, de un clar ieşit din comun şi părul castaniu, tuns scurt şi comod, în ton cu vara.
- Cătă, sparg uşa! ţipă băiatul şi mai tare, ca ultim avertisment, în vocea lui citindu-se frica.
O bătrânică ieşi din apartamentul de vizavi privind cu insistenţă la scenă, fără niciun pic de jenă şi fără să spună nimic. De altfel, băiatul era sigur că şi de uşile celorlalte apartamente erau lipite multe urechi, pentru că niciunul din vecinii lui Cătălin nu-l plăcea pe acesta, spunând despre el că e un "drogat care le vandalizează scara blocului". Cristi ştia mai bine cine erau nesimţiţii care scriau cu graffiti toate acele cuvinte prin scara blocului şi prin lift şi care erau responsabili pentru seringile goale de la etajul 10. Şi pentru geamurile sparte de la parter, şi câte şi mai câte. Era un grup din care făcea parte şi băiatul administratorului, dar cine era Cristi să îi trezească pe toţi moşii ăştia la realitate? Cine l-ar fi crezut? Prietenul lui cel mai bun era văzut cum era văzut de locatarii scării de bloc şi nu mai ieşise din apartament de aproape 2 săptămâni, aveau tot dreptul să-l acuze, în condiţiile acestor aparenţe.
"N-ai cu cine", îşi zise Cristi în gând.
Îşi plimbă ochii de la băbuţa care privea de după uşa apartamentului ei scena fără absolut nicio expresie pe chip, ca şi cum ar fi asistat la căderea unei frunze toamna, la unica fereastră de pe etaj, căreia acum îi lipsea un geam, pentru a ajunge cu privirile din nou la uşa lui Cătă.
"Deschide, mă, trăiască ţie, spre binele tău..." se milogi Cristi în gând de prietenul său cel mai bun, care, evident, nu avea cum să-l audă.
O privi cu un zâmbet fals pe bătrânică şi bâjbâi ceva de genul "Are somnul foarte greu", după care se întoarse, de-a dreptul înfricoşat, din nou spre uşă. Stătu câteva secunde în cumpănă şi se îndepărtă de ea, lăsând senzaţia că va pleca. Nu se întâmplă asta, căci în clipa imediat următoare lovi puternic cu piciorul uşa din lemn slab a lui Cătă, care crăpă în zona centrală. Îşi luă decis un avânt mai mare şi se aruncă cu umărul în partea pe care deja o slăbise, trecând de-a dreptul prin ea şi rostoglindu-se pe podeaua apartamentului. Bătrânica intrase la loc în casa ei.
Cristi se ridică şi se scutură de praf şi aşchii. Umărul îl durea de la impact, iar mâna dreapta îi era zgâriată destul de rău, undeva aproape de cot. Noroc că pielea era mai groasă în zona aceea şi lemnul care îl rănise nu ajunsese la vreun vas de sânge. Apartamentul lui Cătălin era simplu, modest, dar, mai ales, comod. Ideal pentru un student care oricum îşi petrece majoritatea timpului în afara casei. Era alcătuit din două camere mari, o bucătărie micuţă şi o baie. Singurele elemente din casă pe care şi le dorise Cătă atunci când se mutase aici au fost cele ce ţin de strictul necesar: un pat mare, un dulap încăpător, un birou pe care să lucreze şi unde să-şi ţină calculatorul, o masă, o canapea şi un televizor în sufragerie. Plus, evident, aparatele electrocasnice esenţiale: aragaz, frigider, maşină de spălat şi ce mai trebuia. Acum, apartamentul se afla într-o stare deplorabilă. Praful se depusese peste tot, asezonat de munţi de gunoaie, sticle, chiştoace strivite şi pachete de ţigări goale, şerveţele, resturi de mâncare, pete de sânge...
"SÂNGE?!!!" făcu Cristi ochii mari, privind petele mari şi roşii din mijlocul camerei de zi.
Erau proaspete, asta se vedea cu ochiul liber. Aşadar, Cătălin era undeva, prin casă, rănit. O luă la fugă spre camera lui. Nu era acolo. Muzica, însă, mergea, fixată pe aceeaşi eternă melodie care îl întrista de fiecare dată când o asculta.
- Cătă! Unde eşti, mă, trăiască ţie? urlă Cristi, pe un ton plângăreţ.
Îl curpinsese disperarea, de-a dreptul. Prietenul său cel mai bun era, poate, într-o situaţie critică, undeva în casă, sângerând abundent...
- Baia! realiză Cristi şi se repezi ca o nălucă spre fundul casei.
Deschise uşa şi, în cadă, găsi un Cătălin alb ca varul, incapabil să mai scoată vreun sunet inteligibil, dar mişcându-şi, parcă cu încetinitorul, buzele, dornic să îi spună ceva prietenului său cel mai bun. Mâna stângă era roşie complet, imobilă, atârnând pe marginea căzii, iar mâna dreaptă încă ţinea o lamă între degete. Culmea era că, deşi Cătălin era mai mult mort decât viu, el îşi conducea decis lama spre mâna stângă, decis, parcă, să termine ce a început. Iar ochii săi parcă îi cereau iertare lui Cristi.

Nici măcar acum, în această lume ciudată şi neagră care părea să se învârtă odată cu el, nu putea scăpa de coşmarurile sale obişnuite. Demonii săi interiori erau parcă decişi să-i mănânce sufletul şi raţiunea, din interior, până când, din punct de vedere psihic, nu ar mai fi rămas nimic din el. Era tot acolo, în locul lor obişnuit de întâlnire, cu hainele mânjite de sânge, strângând-o la piept şi plângând în hohote, cu disperare, cu tot sufletul. Era ca şi cum o mână sinistră îi rupea inima în două bucăţi de mai multe ori la rând, înnebunindu-l pur şi simplu de durere şi disperare, aducându-l în pragul colapsului psihic, storcând ultima picătură de viaţă din el...

Pe holul spitalului, chiar în faţa camerei în care dormea Cătălin, aştepta Cristi. De aproape o oră. Privea înspre podeaua din marmură albă, doar că părea că se uită prin ea, pierdut în propriile gânduri. Cătă era internat de 2 zile şi încă nu se trezise din somn. Mama lui fusese şi ea aproape în continuu aici, până când un doctor a trimis-o acasă să se culce după aproximativ 35 de ore de veghe la căpătâiul fiului ei, dezmierdându-i părul şi plângând înfundat. Când se întâlnise cu Cristi, mama lui Cătă nu se mai putuse opri din mulţumiri şi binecuvântări scăldate în şiroaie de lacrimi. El fusese cel care îi adusese fiul la spital, în numai câteva minute, încălcând cel puţin trei legi importante de circulaţie. Îl oprise pe Cătă din pornirea sa sinucigaşă, aruncându-i lama cât colo şi, fără să stea pe gânduri, îl luase pe sus, băgându-l în maşină, pe scaunul din dreapta. În numai câteva minute ajunsese la cel mai apropiat spital şi îl dusese până înăuntru, de unde doctorii s-au ocupat de el. După aproape o oră, medicii au ieşit din sala de operaţii, plecând nepăsători care încotro. Unul singur venise să îi anunţe pe mama lui Cătă şi pe prietenul lui cel mai bun că acesta va supravieţui. Apoi, femeia se aşeză de veghe aşteptând ca băiatul ei să se trezească. Cristi plecase acasă, dar trecuse şi ieri pe aici să-i verifice situaţia lui Cătă. Nimic nu se schimbase, insă. Doar cearcănele de sub ochii mamei sale se accentuaseră. Privirile ei erau tot pierdute, lipsite de orice strălucire, de orice urmă şi dorinţă de viaţă, scrutând necontenit chipul băiatului ei.
"Doamne, ce păcat de biata femeie" îşi spusese, la momentul acela, Cristi.
Într-adevăr, doamna Pivorcea trecuse prin multe la viaţa ei. Pe lângă Cătă, ea mai trebuia să-i crească acestuia şi fratele mai mic. Banii obţinuţi de la serviciul ei erau suficienţi, dar starea financiară a familiei abia dacă sărea de mediocritate. Domnul Pivorcea divorţase de mult de soţia lui. Cu toate astea, continua să îşi ajute cu bani copiii, când era nevoie, cu cât putea. Apartamentul în care stătea acum Cătă aparţinea tatălui său şi fusese ani buni un venit suplimentar binevenit pentru familia Pivorcea, înainte de divorţ şi, apoi, doar pentru domnul Pivorcea, dată fiind chiria de 350 de euro pe care o obţinea lunar de pe urma celor cărora le permitea să locuiască acolo. Când, însă, fiul său venise cu dovezi palpabile şi clare că se putea descurca, din punct de vedere financiar, în acest apartament, domnul Pivorcea a întrerupt legătura cu chiriaşii şi în numai 2 săptămâni de la cererea sa, Cătă era deja instalat în noua sa casă. Primele săptămâni fusese foarte entuziasmat de ideea de a locui singur şi o ţinuse din petrecere în petrecere. Drept urmare, vecinii şi-au făcut o părere foarte proastă despre el, ţinând cont că aproape în fiecare noapte din apartamentul său răsuna muzica şi, în fiecare dimineaţă, Cătă arunca la ghenă pungi de gunoi cu munţi de sticle şi pachete de ţigări goale şi, ocazional, ambalaje de chips-uri. Apoi s-a potolit şi viaţa a intrat în normalitate. Până în ziua aceea blestemată...
- Cristi, nu? îl trezi din visare un doctor pe băiat.
Acesta îl privi dezorientat pe medic preţ de câteva secunde şi vorbi, nesigur:
- Ăăă... Da, aşa mă cheamă...
- Aş vrea să vorbesc ceva cu tine, vino în biroul meu, îi zise doctorul şi porni în faţă, fără să aştepte vreun răspuns de la Cristi.
Propoziţia fusese mai mult un ordin decât o rugăminte sau o întrebare, iar Cristi se conformă. În fond, era doctor, poate era vorba despre starea de sănătate a lui Cătă. Dacă se întâmplase ceva? Dacă vor exista repercursiuni pentru prietenul său cel mai bun?
- Domnule doctor... începu Cristi, sfios.
- În biroul meu, Cristi, te rog, zise acesta pe un ton imperativ.
Era clar ceva important. Altfel de ce ar mai fi aşteptat atâta doctorul, de ce ar fi fost nevoie să meargă în biroul lui şi nu putea să îi spună pe hol?
Într-un final, după ce traversară câteva holuri întortocheate, doctorul şi Cristi se opriră în faţa unei uşi albe pe care era o mică plăcuţă aurie, inscripţionată cu litere de-o şchioapă: "doctor Stănescu Gabriel". Doctorul Stănescu deschise uşa cabinetului său personal, după care îl pofti pe Cristi să intre. Nu era absolut nicio diferenţă între această cameră şi toate celelalte zeci de cabinete de consultaţie în care mai călcase Cristi până atunci. Acelaşi pat acoperit cu cearceaf alb, aceleaşi dulapuri albe pline ochi cu sticluţe, flacoane şi borcane şi aceleaşi instrumente de măsurare a înălţimii şi greutăţii, undeva într-un colţ. Doctorul Stănescu se dezbrăcă de halatul alb, pe care îl agăţă în cuierul de lângă uşă, se aşeză la biroul său şi îl pofti şi pe Cristi să se aşeze, pe scaunul din faţa lui. Cristi se conformă şi atunci observă cât de mult semăna medicul cu Cătălin. Şi îşi aminti că doctorul Stănescu era acel medic, singurul care venise să-i anunţe pe el şi pe doamna Pivorcea că băiatul va supravieţui. Avea o figură obosită, plăcută, însă, ochelari subţiri şi stilaţi, părul tuns scurt şi ciufulit şi constituţie atletică. Dar figura îi amintea teribil de prietenul său cel mai bun...
- Uite ce e, Cristi, o să fiu sincer cu tine. Băiatul are mare noroc că e în viaţă, ţinând cont de toate porcăriile alea pe care le bagă în el.
Cristi înghiţi în sec. Doctorul ştia. Era şi normal, probabil îi făcuse un set de analize şi nu avea cum să nu descopere. Dar oare doamna Pivorcea ştia?

a un stil interesant, care imi place, ai idei bune, zic originale, eu nu am mai citit nimic asemanator, ficul e interesant ca si celalalt si il voi citi in continuare...bafta

Acum se trezise. Era într-o cameră pe care nu o mai văzuse vreodată. Dar se simţea atât de obosit. Îl dureau mâinile, şi picioarele, şi capul... Şi avea ochii aşa de grei. Ce se întâmplase? Cum ajunsese aici? Ultimul lucru pe care şi-l aminteşte este cum intră Cristi în baie şi îl găseşte acolo cu lama în mână. Şi a încercat să-i spună cât îi pare de rău, dar nu crede că prietenul lui cel mai bun l-a auzit. Închide ochii şi îşi lasă capul pe pernă. Şi, bineînţeles, în minte îi apare din nou acelaşi chip angelic de care nu mai poate să scape orice ar face şi oricât şi-ar dori şi, deşi a încercat şi să se sinucidă, iată-l acum, pe un pat de spital, în viaţă, salvat de prietenul său cel mai bun. El ar vrea să doarmă acum, e atât de obosit... Dar imaginea îl bântuie constant...
- LASĂ-MĂ-N PACE ODATĂ!

- Văd că nu schiţezi niciun gest. Ştii despre ce vorbesc, nu? vorbi grav doctorul Stănescu.
Cristi plecă ochii, fixându-i în masa din faţa lui, şi mormăi ruşinat:
- Da, domnule doctor, ştiu.
- Voi ştiţi cât poate să dăuneze iarba, fumată în cantităţi prea mari? Vă nenoroceşte cu totul creierul şi organismul. Substanţa asta atacă direct neuronii şi-i ucide. Îţi dai seama că puterea de gândire a unui individ cu concentraţia asta de THC în sânge este cel puţin îndoielnică. Şi se ajunge la situaţii de genul ăsta, zise doctorul, pe un ton cât se poate de serios.
Cristi nu mai putea să-l privească pe doctor în ochi. Îi era ruşine, ştia că şi el îl încurajase la început pe Cătă... "Hai, mă, trage şi tu, nu se întâmplă nimic, nu fi prost".
- Cristi, priveşte-mă în ochi, zise doctorul imperativ.
Cristi n-ar fi vrut, dar se supuse. Avea o datorie morală faţă de acest om care i-a salvat viaţa celui mai bun prieten al său. Îşi înfipse privirile în ochii pătrunzători ai doctorului Stănescu.
- Şi eu am fost ca voi. Tânăr, dornic de senzaţii tari, de distracţie. Şi eu am fumat, la vremea mea... Dar ce am găsit în organismul lui întrece orice limită.
Urmă o clipă de tăcere, în care doctorul Stănescu îşi întoarse privirile, iar Cristi le mută înapoi pe suprafaţa de lemn a mesei.
- Şi tu fumezi, nu-i aşa? se întoarse doctorul spre el, fixându-l din nou cu privirea.
- Da... mormăi Cristi, stins.
- La fel de mult ca el? întrebă doctorul, instigant.
- Nu, eu trag o dată la două-trei săptămâni, depinde de bani, de ocazie... El a avut o pierdere foarte mare, acum câteva săptămâni. O persoană foarte dragă lui s-a... a murit. Şi de-atunci... murmură Cristi, încet, împleticindu-se în cuvinte.
Doctorul se ridică de la masă şi se duse lângă Cristi. Se lăsă la nivelul lui şi îi apucă bărbia în mână.
- Şi tu l-ai lăsat să se nenorocească în halul ăsta? Ce fel de prieten îi eşti? Tu ai idee ce alcoolemie şi ce concentraţie de THC i-am găsit în sânge?! Aşa îi eşti tu alături? Lăsându-l să se nenorocească?!
Cristi îşi smule bărbia din mâna doctorului pentru a evita să-i mai vadă privirea. Era atât de pătrunzătoare, parcă intra cumva prin ochii interlocutorului, ca o rază laser, arzând ceafa celui cu care vorbea. Şi culmea e că avea dreptate! Dar ce putea să-i facă? Ori de câte ori îi zicea să se potolească, răspunsul era acelaşi: "Gata, gata, de mâine mă potolesc. Lasă-mă să termin ce mai am aici...". Dar, nu, astea erau scuze penibile. Un prieten adevărat, cu orice risc, ar fi făcut ceva, l-ar fi ajutat. I-ar fi aruncat toată băutura, toate ţigările şi toată iarba şi l-ar fi trezit cumva la realitate. Nu era normal să stea 2 săptămâni închis în apartament, bând şi fumând la foc automat pentru a uita durerea pierderii ei.
- Cristi... se auzi vocea gravă a doctorului.
Băiatul îşi întoarse privirile spre medic, privindu-l jenat şi întrebător.
- Mama lui nu ştie nimic. Nu-i spun. Dar promite-mi că, spre binele lui, îl aduci cu picioarele pe pământ. E păcat de Dumnezeu, pe cuvânt.
Cristi aprobă din cap, cu ochii în lacrimi. Vru să mai spună ceva, dar o asistentă intră val-vârtej în cabinetul doctorului şi zise pe o voce oarecum speriată:
- S-a trezit pacientul, domnule doctor.
- Acum mă duc la el. Cristi, hai cu mine, zise doctorul Stănescu şi plecă înapoi spre camera unde era internat Cătălin, luându-şi halatul alb din mers.
Pe drum Cristi nu făcu decât să încerce să-şi înfrâneze lacrimile sărate care se adunau în ochii lui. Acest doctor avea un suflet incredibil de mare. Se vedea că îşi dorea să-l ajute pe Cătă, deşi nu avea nicio legătură cu el, nicio conexiune, nicio datorie morală faţă de acesta. Era decis să poarte o discuţie serioască cu Cătălin atunci când situaţia lui se va redresa şi să-l aducă la realitate. În faţa camerei, doctorul îi făcu semn lui Cristi să rămână afară, iar el intră în camera pacientului său.
- O să te ajut, Cătă, promit. Te aduc eu cu picioarele pe pământ, murmură Cristi, cu lacrimile curgându-i pe obraji, aşezat pe scaunul din faţa camerei lui, scaun pe care mai stătuse deja, atâta timp, aşteptând ca prietenul său cel mai bun să se trezească.

a fost tare partea asta din capitol, sper sa postezi continuarea curand bafta mai departe

Cristi şi Cătă stăteau, în sfârşit, faţă în faţă. Trecuse atât de puţin timp de la momentul în care Cristi își găsea cel mai bun prieten cu lama în mână, însângerat, în propria lui cadă până la clipa prezentă, însă atâtea evenimente se petrecuseră în timpul acesta... Cristi simțise zilele acestea de zece ori mai lungi decât fuseseră, de fapt.
- Cum te simţi?
- Slăbit, zâmbi Cătă, cu o voce stinsă.
- Ce ţi-a zis mama ta? întrebă Cristi, încercând să pară natural.
- Nimic. Nu a făcut decât să plângă şi să mă pupe, ţinându-mă strâns în braţe, zise Cătă, şoptit, cu o notă de dulcegărie în glas.
- Doctorul?...
- Să nu mă suprasolicit şi să mănânc absolut tot ce mi se dă, răspunse, dându-şi ochii peste cap, însă, ușor amuzat, Cătă.
Şi o clipă se aşternu tăcerea.
- Ţi-a găsit doctorul THC în sânge. Şi o alcoolemie incredibil de mare... începu Cristi, şovăitor.
Cătă nu răspunse, ci deveni brusc preocupat de un aparat din stânga lui, privindu-l insistent.
- N-o mai face pe prostul, Cătă, şi trezeşte-te dracu' la realitate. Ce-a fost, a fost, nu mai ai ce să faci în privința asta, vorbi Cristi, din nou, de data asta ceva mai apăsat şi mai decis.
Figura lui Cătă nu schiţă nicio reacţie, însă degetele sale strângeau plapuma patului.
- Cătă... îl mustră Cristi din glas pe prietenul său cel mai bun.
Atunci, pentru a doua oară în doar câteva zile, Cătălin întoarse o privire ruşinată, cu ochii în lacrimi, care cereau iertare şi îndurare. Ba, mai mult de atât...
- Nu mai pot, mă... Mă-nţelegi?... Trebuie să mă tratez, o să înnebunesc... zise el, cu o voce gâtuită de lacrimile ce i se îngrămădeau în ochi.
- Cătă, nu trebuie... începu Cristi, răvăşit de privirea aceea care implora milă, ajutor şi iertare, ca şi cum cerea ca totul să se termine.
Nu termină propoziţia pentru că nici el nu ştia exact ce voia sa zică.
- Nu mai pot, ai cuvântul meu... mai şopti Cătă, înainte să se aşeze cu capul pe pernă şi să plângă în hohote.

- Parcă trebuia să te laşi de fumat, îl dojeni Cristi pe Cătă, imediat cum intră pe ușa apartamentului acestuia.
Cătă zâmbi amuzat şi suflă cu plăcere fumul de ţigară în sus. Avea un zâmbet magnific, pe care mulți oameni nu-l mai văzuseră de o perioadă bună de timp. Fața lui devenise din nou luminoasă și jovială, așa cum era, de obicei. Cătă era, după figură, genul de om pe care, când îl vedeai, îl simpatizai din prima secundă şi ştiai că ai să te ai bine cu el. Părul scurt şi castaniu nu se vedea sub căciula complet neagră. Tricoul mulat şi negru dezvelea urmările zilelor petrecute în casă, cu cantități uriașe de alcool şi iarbă şi a tentativei de sinucidere, un corp de nu mai mult de 50 de kilograme. Acum era mai bine. Îi revenise şi pofta de mâncare, şi cheful de viaţă.
- Hai, mă, scuteşte-mă, nu astea sunt problema, ţi-am mai zis că totul e pur psihic la mine, zise el, zeflemitor.
De când ieşise din spital și se întorsese în apartamentul său, Cătă parcă era controlat de Cristi. În fiecare zi, cel din urmă suna să-l întrebe ce face şi unde e. "Ești mai rău decât maică-mea, bă, să mor io", îi spunea Cătă, când se enerva cu el la telefon. Cristi era, însă, doar îngrijorat. Îi mulţumise lui Dumnezeu în ziua în care Cătă se trezise, în sfârşit, din comă, că reuşise să ajungă la momentul potrivit în locul potrivit şi îi salvase viaţa prietenului său cel mai bun. Tot în ziua aceea îşi jurase că avea să-l aducă pe calea cea bună pe acesta.
Iar Cătă dădea semne de redresare, voia să-şi reia vechea viaţă. Bineînţeles că fusese dat afară de la vechiul loc de muncă în urma absenţelor cu nemiluita, dar acum îşi căuta, plin de speranţe, unul nou. Avea bani să se mai întreţină o lună, dar dacă nu o făcea până atunci, apăreau problemele.
- Am primit o a doua şansă, înseamnă că mă aşteaptă lucruri bune, zâmbea Cătă, după fiecare interviu de la care ieşea dezamăgit.
Condiţii salariale proaste, condiţii de lucru şi mai proaste. Numai asta găsise Cătă la interviurile la care fusese. Cristi îl ajuta cum putea, în puţinul timp care îi rămânea la dispoziţie după ce ieşea el de la muncă.
Dar astăzi, toate aceste probleme fuseseră lăsate în urmă de cei doi. Cristi îşi permisese luxul să îi aducă chiar şi o bere lui Cătă, prima de la incidentul nefericit, gândindu-se că prietenul său cel mai bun merita acest lucru, dovedind dorinţa de schimbare şi de responsabilizare, din ultima vreme.
Acum stăteau pe canapea şi savurau berea cu plăcere şi în tăcere.
- Bună e, mă, aproape uitasem cât îmi place, zise Cătă, zâmbind melancolic.
Cristi îl privi zâmbind şi îl întrebă relaxat:
- Îmi zici şi mie odată ce s-a întâmplat atunci?... Sunt prietenul tău cel mai bun, pentru Dumnezeu.
Se aştepta la o reacţie negativă. Dar Cătă nu se întristă, nici nu se enervă, ci replică gânditor:
- Bănuiesc că trebuie să-mi înfrunt demonii la un moment dat, nu?...

Stilul bun şi ideea unei drame excelente se imbină cum trebuie in cazul de faţa. Îmi place pentru că nu există elemente supranaturale, nici situaţii exagerate sau imposibile, doar o scenă ce se poate întâmpla. chiar acum, undeva in lume.

Ai descris totul excelent şi personajele sunt conturate foarte bine, Cristi e genul de prieten bun, care face tot ce e posibil să aibă grijă de celălalt, pe cand Cătă pare ceva mai complex. În ochii mei apare ca un individ la locul lui, dar influenţat de prieteni şi care mai apoi incepe să işi schimbe stilul de viată in mai rău, asta doar pană când conştientizează ce e rău şi ce e bine pentru el.

- Ştii foarte bine aproape tot ce s-a întâmplat de când am întâlnit-o până la momentul morţii ei, dar unele detalii am "omis" să ţi le spun. Fie atunci când se întâmplau, fie informații pe care le aflasem de la bun început, dar pe care nu am vrut să le dezvălui mai departe. Spre exemplu, faptul că maică-sa era alcoolică şi o bătea sau faptul că tatăl ei a violat-o când ea avea 14 ani şi ea a rămas însărcinată atunci... Bineînţeles că a avortat, dar îţi dai seama în ce hal era psihicul săracei fete... vorbi Cristi luând câte o gură de bere din când în când şi mai trăgând câte un fum din ţigară.
Cristi căzu pe gânduri la auzul acestor noi informaţii. Fusese genul de fată trecută prin multe lucruri neplăcute şi care te făcea să te porţi cu mănuşi cu ea. Drept urmare, Cătă chiar așa se şi purtase cu ea. Cu toate acestea, însă, nu ar fi bănuit că ascunsese asemenea traume, căci ea se comportase tot timpul foarte vesel şi jovial când era în public. Aparent, ştiuse să-şi mascheze foarte bine durerea.
- Ştii foarte bine şi că am iubit-o şi m-a iubit nespus, că în prezenţa mea uita de toate problemele, că s-a şi mutat la mine două săptămâni ca să scape de o criză de-a maică-sii. Cu chiu, cu vai, s-a lăsat convinsă să se întoarcă acasă... Cu promisiuni că totul se va schimba, că va fi mai bine... Faze clasice, de telenovele. Şi la o lună după aia...
Cătă lăsase propoziţia în aer, ca și cum vocea lui ar fi fost înăbușită brusc. Cristi ştia foarte bine că la o lună după întoarcerea fetei în casa părintească, Cătă o găsea plină de sânge în locul lor preferat de întâlnire şi el gonea în miez de noapte să vadă dacă acesta e în regulă, după ce conversaţia pe care o avusese cu el la telefon îi dăduse de bănuit. Imaginea aceea nu o să o uite niciodată.
- Ce s-a întâmplat în ziua aia, Cătă? Ai găsit-o moartă sau... lăsă Cristi întrebarea în aer, incapabil să dea frâu liber gândului care îi trecuse prin minte.
Figura lui Cătălin se întrista iar, dar se vedea că acesta lupta din răsputeri să-şi controleze emoţiile.
- M-a sunat... Mi-a zis că s-a întors tatăl ei acasă... Mama ei era beată moartă, bineînţeles... S-au luat la bătaie şi... Şi-a omorât-o... Ea a fugit... Ta-su' i-a zis că o aşteaptă să se întoarcă, că, oricum, n-are unde să se ducă... Şi când am ajuns eu la locul nostru...
Cătă îşi găsea tot mai greu cuvintele, puterea de concentrare. Mai luă o gură sănătoasă de bere şi strânse puternic ochii, pentru a nu-şi lăsa lacrimile care se înghesuiau în ei să curgă în voie. Trebuia să fie tare!
- Când ai ajuns... se auzi vocea lui Cristi.
Cătă îl privi cu durere. Ochii lui implorau milă, aşa cum se mai întâmplase de două ori în ultima vreme, erau momentele în care psihicul lui Cătă urma să clacheze şi să-l arunce iar într-o depresie mistuitoare.
- Cătă, chiar tu ai zis... Trebuie să lupţi şi trebuie să treci peste evenimentul ăsta. Te ajut cu dragă inimă cu orice îmi ceri, dar trebuie să îmi spui ce s-a întâmplat. Trebuie să-ţi înfrunţi demonii!
- Era acolo! Întinsă pe jos! izbucni Cristi, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji şi vocea gâtuită de emoţie şi durere. Era acolo, plină de sânge, cu lama în mână... Abia îşi ţinea ochii deschişi, nu se mai putea ridica... Mă privea şi şoptea ceva în continuu. Îmi cerea iertare din priviri, mi s-a rupt inima în două când am văzut-o, îţi jur... Mi-a căzut cerul în cap...
Cătă îşi afundă capul în mâinile slabe şi îşi trase căciula peste ochi, plângând în hohote. Cristi se întristă şi el. Îşi aminti că la aceeaşi scenă fusese şi el părtaş cu două săptămâni în urmă, doar că el acţionase pe loc. Cătă nu făcuse acelaşi lucru, deşi ar fi fost puţin probabil ca acum fata să fie în viaţă. Dacă i-ar fi spus mai devreme, poate venea el, o ajuta el, el avea mai mult sânge rece.
Hohotele lui Cătă se întrerupseră doar pentru a sparge sticla de bere în peretele de vizavi, într-o străfulgerare de numai câteva secunde. Îşi dădu jos căciula din cap şi se aşeză pe parchet, strivind ţigara în podeaua proaspăt curăţată.
- Cătă, o să fie bine, a trecut, gata...
- Nu înţelegi, Cristi! se revoltă acesta, vorbind la fel de gâtuit şi abia controlându-şi plânsul. Puteam să o ajut! Dacă mă grăbeam, dacă mă mişcam mai repede, dacă...
- Nu aveai cum, n-aveai maşină, la tine a fost altceva, tu te puteai ţine pe picioare, cât de cât, când te-am târât la spital...
- Nu există, mă! Puteam să fac ceva, orice! Dar nu am făcut nimic! Asta mă roade pe mine, asta mă înnebuneşte, de-acolo depresia, alcoolul, iarba! M-am aşezat lângă ea, disperat, am luat-o în braţe şi nici măcar nu am putut să vorbesc nimic... Mi-a zâmbit şi mi-a zis două cuvinte... Şi apoi a închis ochii...
Cristi îl privea înduioşat. Raţional vorbind, nu ar fi avut timpul necesar să facă nimic şi, totuşi, dacă s-ar fi grăbit şi nu s-ar fi panicat...
- Ce ţi-a zis? întrebă Cristi, aşteptându-se la o replică de genul "Te iubesc".
Cuvintele lui Cătă ieşiră foarte greu din gâtlejul lui. Ochii lui se pierduseră undea, sub canapeaua pe care şedea prietenul lui cel mai bun acum, printre corzile chitării lui electrice pe care se depusese praful inactivităţii din ultimele săptămâni.
- Cântă-mi povestea.

Trecuseră câteva zile bune de când Cătă reuşise, în sfârşit, să povestească tot ce se petrecuse în ziua sinuciderii ei. Cristi se ocupase personal de buna-dispunere a prietenului său cel mai bun în zilele imediat următoare, iar Cătă se dovedise un adevărat luptător. Criza interioară părea că trecuse, era decis să îndrepte lucrurile, să-şi îndrepte viaţa şi, mai ales, să lase trecutul în urmă. Căuta locuri de muncă în fiecare zi, chiar agăţase ceva interesant cu câteva ore în urmă şi aştepta un răspuns în cel mai scurt timp.
- Cătă! se auzi glasul lui Cristi din spatele uşii, acompaniat de bătăi puternice.
- Intră! răspunse acesta dinăuntru.
Cristi deschise uşa şi îl surprinse pe Cătă pe pervazul geamului, cu ţigara-n gură, zăngănind de zor nişte acorduri melodioase la chitara lui electrică. Zâmbi la vederea scenei şi întrebă cu o voce caldă, gâtuită de fericire:
- Ne întoarcem în activitate?
Cătă lăsă chitara deoparte, trase un fum din ţigară şi coborî de pe pervaz. Era la fel de slab de când ieşise din spital, cu aceeaşi căciulă neagră pe cap, un tricou mulat negru şi blugi conici cu turul jos. Figura lui se mai luminase, însă, semn că se recupera şi fizic, nu doar psihic.
- Cât crezi că pot să stau departe de muzică, Cristi, pe bune, acum? răspunse el, zâmbitor.
Cătă se bucură mai mult decât lăsă să se vadă. Deja era nerăbdător să le spună și celorlalţi băieţi din formaţie, aveau să fie foarte încântaţi de reluarea activităţii.
- Bei o bere? întrebă Cătă, îndreptându-se spre frigider.
- Da, de ce nu?... vorbi Cristi visător, aşezându-se pe canapea.
Cătă aduse două beri reci din frigider şi le desfăcu într-o scobitură din tocul uşii special deformată pentru această activitate. La inaugurarea apartamentului, Cătă şi Cristi concluzionaseră că se pierd secunde bune din viaţă desfăcând berea la bucătărie, aşa că făcură această mică "gaură" în tocul uşii, undeva, la nivelul pieptului, astfel încât berea să fie desfăcută din drum, fără să se piardă niciun pic de timp preţios.
- Ţi-aduci aminte cât ne-a luat să facem desfăcătorul ăla? întrebă, zâmbind, Cristi.
Cătă se aşeză lângă prietenul său cel mai bun şi-i pasă berea.
- Cred că mai mult timp decât vom economisi în toată viaţa desfăcând berea din drum... răspunse acesta, râzând.
Şi între cei doi se aşternu o tăcere dubioasă, ca şi cum ambii s-ar fi purtat cu mănuşi unul cu altul, ca şi cum lui Cristi i-ar fi fost frică să nu-l deranjeze cu ceva pe Cătă pentru a nu reactiva depresia, iar celuilalt i-ar fi fost frică să nu-şi dezamăgească cel mai bun prieten...
- De ce în ultima vreme îmi spui foarte multe lucruri din trecut?... întrebă Cătă, visător.
- Cum adică? veni, pe un ton încrucat, răspunsul lui Cristi.
- Adică multe din propoziţiile tale încep cu "Ţi-aduci aminte când..." sau "Mai ştii când..."... N-am murit, Cristi, iar depresia mi-a trecut. Linişteşte-te. Am luat-o pe drumul cel bun, aştept doar o mână de ajutor. Nu o să mai dezamăgesc pe nimeni de acum. Până şi maică-mea are mai multă încredere în mine decât tine, completă, râzând, Cătă.
Faţa lui Cristi se înroşi, abia perceptibil, şi privirea lui căută podeaua.
- Scuză-mă, dar... Mi-e frică să nu mai treci iar prin ce ai trecut, înţelege-mă... veni, mormăit, replica acestuia.
- M-a sunat Raţă. Mâine încep munca. Sunt angajat, zise Cătă, zâmbitor, privindu-l pe Cristi.
- Unde? ridică privirile acesta, fericit că se schimbase subiectul.
- În Fire, m-au angajat barman, în locul tembelului care a spart lăzile alea de bere acum două seri, în timpul concertului, ştii, ne-a povestit Turcu'. Raţă a băgat o pilă pentru mine şi ăia m-au angajat. Omul a garantat pentru mine, el are încredere, zise Cătă, zâmbăreţ, fără vreun pic de aciditate.
Şi Cristi înţelesese mesajul, apreciind că fusese transmis aşa de subtil şi fără răutate. Trebuia să-şi recapete încrederea în prietenul său cel mai bun, cumva, într-un fel sau altul. Lucrurile se îndreptau. Se angajase, se reapucase de cântat, trupa urma să se reunească şi acum, cu pilele din Fire, poate chiar să se lanseze... Noroc cu Raţă şi Turcu'. Până la urmă, tot răul spre bine, poate că acest impas prin care trecuse Cătă avea să le schimbe tuturor vieţile mult în bine...

Capitolul asta mi-a placut chiar mai mult decat celelalte. Nu stiu daca asta se datoreaza efectului pishologic care imi spune ca toate lucrurile merg bine sau chiar ma incanta modul in care ai descris evenimentele, in fine, cred ca amandoua. Tot astept sa vad ce se mai intampla pentru ca stiu ca e o intriga serioasa ce urmeaza sa vina . Succes

Strada Gabroveni, din Centrul Vechi al Capitalei, era cunoscută tocmai pentru Fire, unul din cele mai notorii localuri din zona aceea. Cu subsol, terasă și grădină interioară, punea la dispoziție o capacitate remarcabilă, iar prețurile, deși Fire era unul din barurile cele mai cunoscute și aproape veșnic pline, erau din totdeauna mici. Transmiteau la televizor meciurile de fotbal, găzduiau concerte, iar vara, în grădina interioară, propuneau recitale de muzică clasică. Pe lângă asta, erau deschiși aproape non-stop, cu o mică ”gaură” de 4 ore dimineața, de la 6 la 10. Ziua funcționau ca și bar, iar noaptea, subsolul devenea club, atunci când nu se susțineau concerte acolo.
În această seară de vineri, Cristi ieșise de la servici și se gândi să-și viziteze prietenul cel mai bun, care deja începuse munca de câteva zile bune aici. Vorbiseră ei și la telefon pe tema întoarcerii lui Cătă în câmpul muncii, dar Cristi voia să-l vadă personal în spatele tejghelei din Fire. Prin urmare, ajuns în local, întrebă o chelneriță unde îl poate găsi pe Cătă, iar ea-i răspunse că e la barul de la subsol. Cristi se bucură în sinea lui: din totdeauna îi plăcuse subsolul cel mai mult. Coborând scările, îl văzu deja pe Cătă, cu căciula lui neagră trasă peste ochi, încă slab și tras la față, dar cu zâmbetul său inconfundabil întipărit pe față, angrenat într-o discuție cu două fete ce păreau mai mici decât ei și care stăteau la bar și-i sorbeau fascinate fiecare cuvânt.
Cristi zâmbi și el, fericit că prietenul său cel mai bun se simte bine la noul loc de muncă și se duse înspre tejghea. Se așeză la un scaun distanță de cele două fete și-i spuse lui Cătă:
- O Timișoreana, te rog.
- Da, sigur, imediat, răspunse acesta, fără să-și dezlipească ochii de pe cele două fete cărora le explica ceva, și mergând înspre frigider.
Când, în sfârșit, își plecă privirile să vadă pe cine servește, zâmbetul său se lărgi într-unul și mai mare.
- Cristi! Ce faci, tată, aici?
- Am venit să te văd la treabă, răspunse el, zâmbitor. Cât e? întrebă Cristi, arătând cu ochii înspre sticla de bere.
- E cinstea mea, mă, ce-ai, ești nebun? răspunse Cătă, pe un ton evident. Hai mai bine să-ți prezint noile mele amice, mai zise el, pe un ton mai ridicat, adresându-se și lui, și fetelor.
Acestea își lipiră din nou ochii de Cătă, după ce până acum șușotiseră și chicotiseră între ele.
- Ele sunt Andra și Mirela, zise el, arătând cu degetul pe fiecare, el este prietenul meu cel mai bun, Cristi.
- Încântat, le zâmbi Cristi, prietenos.
- Andra și Mirela sunt aici pentru concertul de diseară și vor să stea la bar până la concert, ca să aibă locuri bune, mai zise Cătă, făcându-i cu ochiul, abia perceptibil, prietenului său cel mai bun.
Cristi știa ce înseamnă când Cătă e excesiv de prietenos cu fete abia cunoscute: vrea să le bage în pat. Așa că nu se miră că în tot restul serii, Cătă fu ca o minge de ping-pong între Cristi, clienți și cele două păpușele care-l mâncau din priviri. Când Cristi își termină berea și după ce mai discutaseră de una, de alta, acesta plecă spre casă, urându-i lui Cătă ”servici ușor”, iar acesta îl asigură că răsplata o să fie pe măsură, făcând un semn discret din cap spre Andra și Mirela, care erau deja la a patra vodcă cu suc de portocale.
A doua zi de dimineață, în timp ce-și sorbea cafeaua și-și savura țigara, Cătă închise pentru câteva secunde ochii. Se simțea obosit. Bineînțeles că după ce ieșise de pe tură rămăsese să petreacă cu cele două fete, după care plecase cu amândouă acasă la el. Una din ele căzuse lată la 10 minute după ce intraseră pe ușă, răpusă de alcool, dar Mirela îl târî pe Cătă în pat, de unde cei doi nu mai ieșiseră până acum, de dimineață, când sunase cineva la ușă. Fusese un oarecare, ce voia să strângă bani pentru un bolnav de leucemie. Cătă îi mormăise că n-are și vru să se târască la loc în pat, dar, văzând cât e ceasul, conchise că isteț ar fi să se trezească, dacă nu vrea să-și rateze toată ziua.
Iar acum moțăia cu cafeaua în față, cu țigara în mână și ochii fixați în televizor, la desene animate, privindu-i pe Tom și Jerry total pasiv. Își mai amintea câte o scenă sau o conversație cu Mirela sau cu Andra, din ziua precedentă, și râdea pentru el.
Trase ultimul fum din țigară și o strivi în scrumieră. Se întinse cât era de lung, pocnindu-și coloana și căscând cu poftă. Se așeză mai comod în fotoliu și închise ochii din nou. Și atunci o văzu. Plină de sânge, în brațele lui, albă ca varul, mișcându-și buzele incontrolabil... Cana de cafea se sparse pe podea, iar urletul lui zgudui tot blocul:
- NUUU!!!

Huh..am uitat sa dau comment aici.
Stiam eu ca nu o sa dureze mult toata treaba asta, era prea frumos sa se reabiliteze asa repede. Acum ma intreb daca intra iar intr-o depresie sau incearca sa ascunda asta.

Hmm..la asta nu ma asteptam.
Il mustra cumva constiinta?
Oricum, povestea mi-se pare foarte interesanta. Nu prea ma dau in vant dupa drame, dar asta imi aduce aminte de ce am patit eu cu un prieten. Sa speram ca nu or sa treaca si altii prin asa ceva, dar este bine sa sa iti cunosti prietenii si sa iti dai seama cum se simt, numai dupa felul in care vorbesc.
Sper sa mai postezi in curand. Chiar vreau sa vad ce se mai intampla.

Cristi ajunsese cât putuse de repede la Cătă, când primise telefonul lui. Îl simțise din voce că nu e în regulă și îi era teamă că va claca din nou. Îl găsi fumând pe pervazul ferestrei, privind orașul pasiv, fără să fie atent la ceva anume.
- Cătă?... spuse Cristi, precaut.
Cătă îi întoarse o față depresivă, cu ochii roșii de la plâns. Era treaz, însă, nu fumase iarbă și nici nu băuse, ceea ce-l făcu pe Cristi să răsufle ușurat.
- Ce-ai pățit, mă?... vorbi Cristi, pe un ton în care se citea durerea.
- Nu m-am vindecat, Cristi. Mi-e frică să nu cumva să-mi petrec tot restul vieții așa. Nu știu ce să mai fac, au fost toate așa bune până acum...
Cristi oftă și-și luă în brațe cel mai bun prieten. Nu putea înțelege exact cum se simțea asta, dar își putea imagina. Și se întrista numai când se gândea la situația lui, d-apoi să o mai și trăiască. Nu-și putu înfrâna întrebarea care i se înfiripase în minte:
- Păi și ce ai de gând să faci?
Cătă îl privi zâmbind amar.
- În niciun caz ce am făcut până acum. Să beau și să mă droghez până încep să mă tai cu lama nu o să rezolve situația asta.
Cristi răsuflă ușurat la auzul acestor cuvinte.
- Mai am o opțiune pe care nu am încercat-o și mi se pare corect să o încerc.
- Care e aceea? întrebă Cristi, curios.
O tăcere de câteva secunde se așternu între cei doi, răstimp în care Cătă mai trase un fum de țigară și reîntoarse privirile spre panorama orașului.
- Să-i cânt povestea... zise el, oarecum trist.
Cristi nu se putu abține să nu schițeze un zâmbet fericit. Și pentru că prietenul lui cel mai bun voia să se întoarcă oficial în muzică, și pentru că vedea cum iubirea îl putea transforma pe Cătă din șmecherașul care agăța fete în Fire în cel mai romantic om din lume.
- Și?... întrebă Cristi, cu subînțeles.
- Am melodia, zise Cătă, dându-se jos de pe pervaz și luându-și chitara electrică. Dar o să mai am nevoie de cineva care cântă la pian pentru piesa asta.
- Asta se rezolvă. Cântă, zise Cristi, așezându-se pe canapea.
Cătă mai trase un fum și aruncă mucul țigării pe geam. Și, atunci, în camera întunecoasă, luminată numai de felinarele orașului care se vedeau pe geam, cu prietenul său cel mai bun cocoțat pe pervaz, Cristi ascultă cele mai frumoase acorduri pe care le auzise vreodată de la Cătă. Au fost 3 minute în care se auzi numai chitara lui Cătă și respirația lui Cristi, care, spre final, rămase gâtuită de emoție.
- E superbă, zise Cristi, fără să exagereze vreun pic.
- Crezi că i-ar fi plăcut? întrebă Cătă, zâmbind amar.
Cristi zâmbi cald și-l fixă pe Cătă cu privirile:
- Sunt sigur. Îți fac rost de un pianist într-o săptămână, cel mult. Tu scrie versurile.
Cătă zâmbi și el cald, de data aceasta, și fu rândul lui să vină să-și îmbrățișeze cel mai bun prieten:
- Îți mulțumesc că ești alături de mine.
Cristi nu-i mai răspunse, dar inima lui crescu un pic. Se bucura ori de câte ori putea să-l ajute pe Cătă cu ceva, iar acum, în această situație particulară, chiar simțea că trebuie să facă tot posibilul să nu-l dezamăgească, pentru că această melodie chiar părea să însemne mult pentru el. Și, în sinea lui, recunoscu că dacă ar fi fost în locul lui, ar fi procedat la fel.

Și o săptămână trecu și versurile pare că se scriseseră singure. Cristi i-o prezentase lui Cătă pe Roxana, o prietenă de-a surorii lui, care știa foarte bine să cânte la pian. Iar atunci când Cătă îi prezentă melodia, aceasta se îndrăgosti imediat de ea. În câteva zile, Roxana interpreta la perfecție melodia lui Cătă la pian. Totul era pregătit. Acum mai trebuia doar ca melodia să fie cântată, efectiv. Cătă vorbi cu patronul său din Fire și, ajutat de câteva vorbe dulci și din partea lui Rață, obținu promisiunea patronului că acesta-i va asculta melodiile formației lui Cătă. Demo-ul fu înregistrat repede și ușor, iar patronul se arătă impresionat după audiție. Deși era nesigur, după încă o discuție cu Cătă și Rață, fu de acord să le permită să susțină un concert de o oră vineri seara, de la 20:00. Afișul fu creat, vestea fu împărțită, iar acum, Cătă, Cristi, Roxana și colegii lor de trupă nu mai trebuiau decât să aștepte debutul lor oficial...

Mi-a luat ceva timp sa citesc tot, dar uite ca am reusit in cele din urma
Mie mi-a placut titlul, nu stiu melodia respectiva, insa se vede ca te-a inspirat. Imi plac foarte mult descrierile personajelor ( in special). Naratiunea si diaologul sunt si ele puse bine la punct. Imi place povestea si felul in care evolueaza. Impactul pierderii unei persoane dragi l-ai prezentat foarte bine si exact asa cum se deruleaza in realitate ( eu il percep ca pe un tipar pentru ca, in tot acest amalgam al disperarii si regretelor, ceea ce ne face sa traim cu ideea pierderii persoanei dragi, este obisnuinta) si tu ai surprins foarte bine acest aspect.
Dar, am sesizat si niste greselute:

săracei fete... vorbi Cristi luând câte o gură de bere din când în când şi mai trăgând câte un fum din ţigară.

aici trebuia as scri Cata.
si am mai observat repetii ca de exemplu " prietenul cel mai bun" am inteles ca vrei sa accentuzi stransa legatura dintre cei doi dar, eu cred, ca ar trebui sa mai schimbi exprimarea aici cu" tanarul", "baiatul" ,"celalalt", "acesta" sau aici:

Culmea era că, deşi Cătălin era mai mult mort decât viu, el îşi conducea decis lama spre mâna stângă, decis, parcă, să termine ce a început. Iar ochii săi parcă îi cereau iertare lui Cristi. Nici măcar acum, în această lume ciudată şi neagră care părea să se învârtă odată cu el, nu putea scăpa de coşmarurile sale obişnuite. Demonii săi interiori erau parcă

decişi

să-i mănânce sufletul

in patru randuri "decis" apare de trei ori. Poate fi inlocuit cu hotarat, ferm si alte sinonime...
Pai, cam atat deocamdata. Astept sa vad next-ul.

xoxo

Royal, sunt mândru de tine. În sfârşit, cineva care a găsit greşeli criticului )
Acum ,revenind la povestea lui Schizo, nu ştiu de ce, dar mereu mă emoţionează când o citesc. Şi mereu mă aştept ca domnul Cătă să sufere o cădere cerebrală şi să o ia razna.
Totuşi, trebuie să recunosc, chiar aş vrea să aud şi eu versurile melodiei, dacă nu se poate toată melodia

- Vă mulțumim foarte, foarte mult, ați fost minunați în seara asta, vorbi Cătă în microfon, fără niciun pic de emoție, așezându-se mai comod pe scaun, cu chitara sa electrică în brațe.
Cele câteva zeci de persoane care se aflau în fața lor îi aplaudară cu entuziasm. Se mai auzi câte un ”Bravo” și un ”Bine, bă!” și Cătă puse din nou mâna pe microfon. Mulțimea înțelese că trupa nu-și încetase recitalul, așa că se lăsă liniștea.
- Poate vă întrebați ce caută un pian în seara asta cu noi pe scenă, având în vedere că a stat neatins până acum, zise Cătă pe un ton amuzat. Ei bine, ne era util pentru ultima noastră piesă. După asta, vă lăsăm să vă distrați, nu vă mai deranjăm.
Cătă acordă câteva zeci de secunde de liniște, în timp ce își acorda chitara. Puse din nou mâna pe microfon și spuse cu încredere:
- Piesa asta este dedicată unei persoane foarte importante din viața mea. Și va fi interpretată de mine, prietenul meu cel mai bun și cea mai grozavă pianistă pe care am întâlnit-o vreodată. Roxana, hai cu noi pe scenă, te rugăm.
Mulțimea aplaudă timidă, în timp ce fata își făcea loc să ajungă la băieți. Se așeză la pian și, după ce închise ochii și trase adând aer în piept, atinse prima clapă. Ceea ce urmă fu un fel de magie. Modul în care mulțimii parcă-i era teamă și să respire de frică să nu îi întrerupă pe cei doi crea un sentiment extraordinar. Modul în care se completau, ea la pian, iar el la chitară electrică, dădea, pur și simplu, fiori. Iar când Cătă deschise gura, mulțimea rămase vrăjită.
- Când n-ai să mă mai vezi...
E fiindcă ai plecat...
Când n-ai să mă auzi...
Eu te voi fi strigat...
Când n-ai să mă mai chemi...
La tine-aș mai veni...
Când n-ai să mă mai vrei...
La tine m-oi gândi...
În clipa următoare, Cristi se apropie de microfon și șopti:
- Cântă-i povestea...
Să n-o mai uiți nicicând, nicicum...
Adu-ne vestea...
Că nu mai e a ta de mult...
Spune-ți ruga...
Că nicicând nu o vei uita...
Ține minte...
Ea a fost numai a ta...
Urmă solo-ul de pian al Roxanei. Punctul critic din mintea lui Cristi veni. Dacă prietenul său cel mai bun avea să treacă peste această clipă fără să clacheze, șansele să se fi vindecat erau enorme. Și, spre surprinderea sa, cu ochii lăcrimoși, Cătă puse din nou mâna pe microfon, cântându-și și a doua strofă. După ce Cristi mai fredonă o dată refrenul, Roxana încheie cu o nouă repriză de pian, parcă mai tristă decât solo-ul precedent. Mulțimea era mută de uimire, când degetele fetei atinseră ultima oară în acea seară claviatura. Rafala de aplauze fu mai puternică decât oricare dintre cei șase și-ar fi imaginat vreodată, în cele mai frumoase vise ale lor. Și atunci Cătă zâmbi cu toată gura, cu toată ființa, cu toată inima. Ridică ochii spre cer și murmură discret ”Te iubesc”. Le mulțumi spectatorilor pentru atenția acordată și coborî de pe scenă, mai fericit decât fusese vreodată în toată viața lui până atunci

As fi vrut sa fie mai lung : )) ma fascinat felul in care personajul a cantat povestea fiintei pierdute. Ai descris simplu si in aceslasi timp emotionant momentul acela.
Am ascultat si eu melodia cu curiozitate, de aceasta data. Mi se pare ca ai intervenit cu idei propri la versuri. Poate ma insel, dar nu pareau a fi aceleasi. Credeam ca le-ai pastrat pe cele din melodie, dar daca le-ai mai personalizat, te felicit. Suna mult mai bine cele scrise de tine, in acest context.
Spor la scris!
xoxo

Dudă, mersi că mi-ai îndeplinit cererea )
Acum, ce pot spune e că...trebuie să învăţ să cânt la pian sau la chitară. Chiar vreau să aud cum ar ieşi asta şi cântată.
Cât despre poveste în sine, momentan nu prea mai am ce să zic, din moment ce încă se dezvoltă. Dar ceva îmi spune că nu a scăpat de fantoma fostei (şi la propriu şi la figurat...depinde dacă a avut halucinaţii sau nu)

Genial! M-a impresionat profund, ai reuşit să trezeşti emoţii, măi :]] Serios, ultimele doua capitole au fost mult mai bune decât celelalte, desigur, din punctul de vedere al poveştii pentru că la redactare, descriere şi naraţiune nu am ce să obiectez
Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost acela că a fost un capitol scurt. Ar fi fost frumos să vedem ce se mai întâmplă, s-a vindecat tipul sau încă va avea remuşcari? Eh, vedem capitolul următor, cu toate că am impresia ca va fi doar unul de tranziţie.

Ciao!

Înapoi în apartamentul lui Cătă, după destule sticle de bere, undeva pe la 7 dimineața, băieții din trupă se pregăteau de plecare. Sărbătoriseră ce sărbătoriseră prin Fire, după care, pe la 3 jumătate noaptea, plecaseră la Cătă cu toții, să ciocnească un pahar în cinsitea trupei. Bineînțeles că acel pahar se transformase în mult mai multe și iată cum, cu greu, numai după ce soarele răsărise serios pe cer, Cristi și cu ceilalți se lăsară convinși să plece.
- Băi... Să fie-ntr-un ceas bun... bolborosi Cristi, cu ochii roșii, vizibil amețit de alcool.
- Să ne țină. Hai, noroc, mormăi și Cătă, zâmbind, destul de băut, dar nu la fel ca ceilalți băieți.
Întorcându-se în bucătărie, Roxana îi spuse, ușor fâstâcită:
- Poate trebuia să plec și eu cu ei...
- Dacă vrei, du-te. Dar dacă mai vrei să bem un pahar sau o bere sau o cafea... mai stai. Mi casa... es tu casa... zâmbi Cătă, împleticindu-se ușor în cuvinte.
Roxana se relaxă vizibil, bucuroasă că obținuse acordul lui Cătă să mai rămână. Acesta își mai turnă un pahar de vișinată de țară și o mirosi cu poftă, zâmbind de plăcere. Încurajată de gestul lui, Roxana își mai turnă și ea un pahar.
- Hai, noroc, se întoarse Cătă către ea, privind-o în ochi. Pentru tine. Să bem pentru tine, zise el, pe un ton decis.
Roxana roși abia perceptibil și acceptă toast-ul. Sorbiră cu poftă din pahar, Cătă strâmbându-se înainte să pună paharul pe masă, de la cantitatea deja considerabil de mare de alcool care-i curgea prin sistem.
- Poți să-mi vorbești despre ea? întrebă Roxana, ușor temătoare.
Cătă se întoarse la ea, privind-o oarecum melancolic.
- Care ea? zise el, pe un ton șoptit.
- A însemnat enorm pentru tine. Altfel nu puteai face melodia asta. E melodie cu sentiment, nu cu talent. Se simțea în aer asta. Până și pe mine m-a atins... zise ea, stins și, parcă, un pic geloasă că ea nu trăise o asemenea poveste de dragoste.
Cătă zâmbi, mai mult pentru sine, fixând pertele de lângă ușa de la bucătărie. Își aprinse o țigară, privind în masă, apoi se înfipse în ochii Roxanei.
- Aș putea, zise el, cu același zâmbet cald. Dar aș prefera să nu. Nu acum. Știu ce s-ar întâmpla și e o seară prea frumoasă pentru a o strica.
Roxana zâmbi la rându-i.
- În regulă. Când te vei hotărî, zise ea, aprobând ușor din cap.
- Atunci încă un toast. Pentru noi, zise el, întinzând paharul, cu o notă de entuziasm.
- Pentru noi, aprobă Roxana, ciocnind și bând.
Pe moment, niciunul din ei nu-și dădu seama dacă ”noi” se referea la formația lor sau la ei doi. Dar niciunul din ei nu părea prea dornic să-și elucideze misterul, preferând să rămână la varianta la care se gândise el. Iar zâmbetele fugare schimbate între ei, purtând conversații de duzină, lăsau de înțeles că se gândiseră la aceeași variantă.

Alcoolul își spuse cuvântul în cele din urmă, iar Cătă admise că nu mai putea să mai stea treaz 5 minute în plus. Roxana se pregăti să își strângă lucrurile, iar băiatul o întrebă pe aceasta unde stă. Aflând că trebuia să bată pe puțin o oră să ajungă acasă, insistă să rămână la el, repetând că el va dormi în sufragerie, iar ea poate să doarmă în camera lui. Roxana respinse ideea pe motiv că el nu poate dormi în casa lui în camera de oaspeți și zise că va dormi ea în sufragerie. Gentleman-ul din Cătă insistă ca fata să aibă parte de un pat comfortabil și, văzând că nu o poate scoate la capăt cu ea, conchise că vor dormi împreună în camera lui.
Zis și făcut. Cătă pregăti patul, trase toate draperiile și jaluzele posibile, făcând întuneric beznă în cameră și, astfel, la 9 dimineața, într-o zi de sâmbătă, se rostogoli în pat, la perete, lăsându-i loc Roxanei să se desfășoare, iar ea se întinse lângă el. Își urară ”somn ușor” și închiseră ochii.

Vezi şi tu ce poate face alcoolul din om? Săracul...să doarmă la ora asta, lăngă roxana e cam grav, dar..cine ştie ce o să se întâmple mai departe?
Oricum, foarte bună continuarea şi imi place că ai adăugat o nouă intrigă la care, eu mă aşteptam să apară mai ţârziu . Oricum, felicitâri

Visinata asta vad ca face minuni : )) Ma bucur ca cei doi par sa devina mai apropiati. Sper sa cladesti posibila poveste dintre ei, in acelasi mod natural si sublim cu care n-ai obisnuit.
Din nou, o sa ma plang ca vroiam sa fie mai lunga postarea : )) asa ca astept continuarea, in care sper eu ne vei dezvalui mai multe lucruri despre personaje.
xoxo

Se lăsase binișor seara când Cătă deschise, în sfârșit, ochii. Căscă larg și se ridică în fund. Privi în stânga lui, unde Roxana dormea dusă. Avea un chip foarte calm și liniștit, iar respirația abia dacă i se auzea. Zâmbi la vederea noii lor colege de trupă și mers până la baie. După 2 minute, se întoarse și se uită pe mobil să vadă cât e ceasul. Ignoră cele 3 apeluri pierdute și cele 4 mesaje, dar fu șocat să vadă că dormiseră deja 10 ore, pe tot parcursul zilei, dar, judecând mai atent problema, conchise că era natural, având în vedere ce efort emoțional depuseseră la concert și cât băuseră după aceea. Se băgă la loc în pat, lângă Roxana, cu planul de a mai ațipi un pic sau măcar de a-și mai odihni ochii înainte să se trezească cu totul. Știa că noaptea aceasta avea să doarmă foarte puțin, dat fiind faptul că se trezise la 7 seara, dar era dispus să își asume acest risc, pentru încă 10 minute de stat în pat.
Chiar când închisese ochii, intrând într-o stare de moleșeală foarte călduroasă și comfortabilă, cu un oftat sonor, Roxana se întoarse și-și așeză capul pe pieptul lui, cuprinzându-l cu brațul drept. Cătă deschise ochii și, la vederea imaginii, simți cum stomacul i se face ghem și i se usucă gura. Pulsul luă câteva bătăi în plus și, poate fără să-și dea seama sau poate vrând să se mintă pe el însuși că face asta fără să-și dea seama, ridică mâna stângă și începu să o mângâie gentil pe păr. Și ce păr moale și mătăsos avea. Era o fată foarte frumoasă și îngrijită. Observase asta și când o văzuse prima dată, dar, acum, dormind cu capul pe pieptul lui, parcă era și mai frumoasă. Roxana zâmbi în colțul buzelor și deschise ochii, privind spre Cătă, care, ușor panicat, se opri imediat din mângâiatul părului ei și își retrase mâna.
- Nu trebuie să te oprești, îmi place, zise ea, cu un glas dulce și vesel.
Cătă se mai destinse și, fără alte comentarii, reluă procesul de mângâiere, lăsând-o pe Roxana să se așeze mai comfortabil pe pieptul lui și să închidă ochii, oftând de plăcere.
- Speram să mă trezesc așa, murmură ea, fără să schițeze niciun alt gest.
Cătă fixă atunci tavanul, creierul lui funcționând la turație maximă. Se simțea atras de fata aceasta, dar nu era una din parașutele pe care le mai agăța prin Fire sau alt club, pe care le trimitea acasă a doua zi și nu mai vorbea cu ele niciodată, după aceea. Simțea ceva mai mult pentru ea. Nu-și explica nici el cum de acest lucru era posibil, având în vedere că nu o știa de multă vreme. Privind în urmă, însă, la ultimele săptămâni, în care repetase cu ea poate de sute de ori melodia dedicată fostei lui mari iubiri, își dădu seama că petrecuse cu ea mai mult timp decât cu oricine altcineva într-o perioadă atât de scurtă de timp. Și, totuși, parcă mai era ceva ce îl împiedica să-și recunoască faptul că îl atrăgea ideea unei relații cu Roxana. Amintirea Iuliei, care, deși nu-i mai tortura visele și gândurile, zilele și nopțile, creierul și inima, era încă vie. Știa că nu are cum să o uite vreodată, dar știa și că e absurd să trăiască în trecut și că, la un moment dat, trebuia să facă pasul înainte. Dar poate că acest moment nu era acela. Plecă ochii spre ea, numai pentru a o vedea pe Roxana privindu-l cu atenție. Atunci, creierul lui parcă se retrase singur din procesul de raționalizare și Cătă se lăsă purtat de instincte.
Sărutul era inevitabil, Cătă știa asta încă de când Roxana se trezise și-l rugase să continue să o mângâie. Dar întrebarea care îl măcina acum, înlănțuit în brațele ei și strivit sub buzele ei cărnoase și fierbinți, era cât de departe aveau să meargă. Geamătul ei de plăcere și răsuflarea caldă în urechea lui atunci când Cătă o sărută pe gât îi răspunse la întrebare. Își simți creierul relaxându-se cu totul, mușchii invadați de o căldură relaxantă și pielea făcându-i-se de găină. Se lăsă cu totul purtat în voia sentimentelor care îi invadaseră corpul și îi băgă mâna sub bluză, atingându-i cu mâna șoldul. Simți cum Roxana se încordează și scapă un nou geamăt, pielea-i fierbinte parcă împingându-se în mâinile lui. Fără să mai stea la discuții, îi scoase tricoul cu o mișcare decisă. Își strivi capul între sânii ei, fără să vadă cum Roxana își lasă capul pe spate, cu ochii închiși, parcă posedată de un fior de plăcere pe care îl căuta de mult. Îl mâgâie pe păr și-i cuprinse capul în mâini, numai pentru a-și uni din nou buzele de ale lui. Iar atunci când una din mâinile ei coborî spre blugii lui, deschizând primul nasture, amândoi știau că finalul era inevitabil. Chimia dintre ei era atât de puternică încât era ca și cum ai folosi o umbrelă pentru a lupta cu un uragan. Nu mai era chip de scăpare pentru niciunul dintre ei. Povestea lor abia începea să fie scrisă acum.

All heil Schizo, the mighty God of Writing and the Guardian of the Pencil, because he is the one who can stimulate our intellect.
No, seriously, dude..ce ai făcut în capitolul ăsta a fost foarte tare. Nu am văzut nici-o descriere până acum care să mă facă să vizualizez atât de mult o poveste. Era ca şi cum am fost acolo în timp ce citeam.
De poveste nici nu mai zic, se dezvoltă frumos şi începi să ne arăţi complexitatea ei. Ăştia doi vor face un cuplu frumos, dar tare mi-e frică de ce o să se întâmple ..cu dramele tale nu mă pot aştepta la lucruri fericite :]]