SyleBV vs Schizo

”Totul pare mare atunci când ești mic.”
Analizând mai în profunzime această, aparent, simplă frază banală, deschidem un univers care poate fi exploatat și analizat pe multe planuri. Eu vă voi vorbi acum numai din perspectiva psihologic-emoțională, însă.
Sunt momentele acelea în viață când ajungi acasă, după o zi istovitoare de muncă, pui niște haine la spălat, pregătești un pui la cuptor cu cartofi și rozmarin și te așezi cu laptop-ul în față în bucătărie, o bere și o țigară. Și nici nu-ți dai seama când melodia s-a oprit, țigara a ajuns la filtru și paharul de bere s-a golit. Și nu-ți dai seama nici că te-ai pierdut în propriile tale gânduri.
Și ești iar la țară, în picioarele goale, alergând prin iarba proaspăt tăiată din curte și te arunci pe jos privind cerul. Câinele vine să te lingă pe față și te ridici iar, cu o energie debordantă, alergând în fața lui, iar el te urmează lătrând fericit. Nici nu știi cu cât regret îți vei aminti aceste momente peste ani. Regret că nu ai profitat mai mult de ele.
Și apoi ești la masa din bucătărie, mâncând ceea ce crezi că e cea mai bună mâncare din lume, cerând, poate încă o porție. Bunica gătește cu drag, bucuria ei cea mai mare e să te vadă lingându-te pe degete, pierdut în farfuria pe care a pregătit-o cu atâta dragoste. Nici nu știi cu ce nostalgie îți vei aminti pulpele ei de pui, în timp ce le mănânci pe cele pregătite de tine, realizând că gustul celor din trecut era incomparabil mai bun. Nostalgic pentru că ingredientul secret al bunicii, dragostea, e încă necunoscut ție, neavând nepoți.
Și mai apoi, obligat de bunici, cam fără tragere de inimă, stai întins în pat, privind tavanul și gândindu-te cât de bine va fi când vei crește mare și nu vei mai fi obligat să dormi de prânz și vei putea face tot ce poftești. Nici nu știi cu câtă remușcare îți vei aminti aceste decizii atât de greșite peste ani, când vei bea cafea dimineața pentru a putea funcționa și vei adormi mai repede decât îți doreai seara, pentru că organismul tău a obosit cu trecerea timpului.
Îți aprinzi o altă țigară și mai torni un pahar de bere și te întrebi cum poate fi copilăria o parte a vieții atât de fericită și minunată și, totuși, atât de tristă pentru că nu știi cum să o apreciezi. Și părinții, bunicii, unchii, toți ți-au spus la un moment dat să profiți de aceste clipe pe cât posibil, dar tu nu i-ai ascultat pentru că îți doreai să crești mare. Știi că le vei spune același lucru și copiilor tăi și că nici ei nu te vor asculta.
Dar poate acesta este ciclul vieții...

Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit pe deplin...
Aici vreau să fac o mică paranteză şi să mă refer la cei care vor să fie mari când sunt mici şi se plâng mereu de vârsta lor şi că abia aşteaptă să fie mai mari să îşi ia viaţă în propriile mâini,iar când sunt mari ar da orice să fie iar copii să se bucure de fiecare clipă magică din acea perioadă când nu aveau nici o grijă în afara să se joace toată ziulica.
Nu va mai doriţi să fiţi mari deoarece atunci când asta se va întâmpla o să regretaţi că nu aţi apucat să trăiţi acele clipe minunate la maxim şi aţi trecut pe lângă cea mai frumoasă perioadă a veitzii şi anume COPILĂRIA.
Copilăria este o lume fermecată, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumnezeu.Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat.Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim fiecare clipă la intensitate maximă şi ne bucurăm cu adevărat şi până şi de cel mai mic lucru care acum ni se pare foarte neînsemnat. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea. Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia copilăriei dispare. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin,pretenţii rafinate... Nu mai credem în magie, nu mai credem în Moş Crăciun şi în sacul său plin cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lumea asta... Nu mai iubim cu detaşare şi pasiune, nu mai roşim atunci când greşim, numai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată.
În copilărie ne bucurăm când stăteam mai târziu afară şi ne jucam vaţi ascunselea,prinsea sau raţele şi vânătorii,fotbal în spatele blocului sau când ne chinuiam câteva zile să ne facem curaj pentru a cere prietenia unei fete,acum în schimb totul este mai uşor.
Jucăm fotbal pe calculator sau comunicăm pe messenger.
Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţii. Ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Ar trebui ca măcar în suflete să rămânem veşnic nişte copii.''
Acum câteva lucruri,idei fixe ce le aveam în copilărie fiecare dintre noi:
1.Când erai mic aveai mereu tendinţa să apeşi totul să atingi totul şi chiar dacă ţi se spunea că nu este voie sau nu este frumos tu continuai să faci acele lucruri deşi poate ştiai şi tu că nu e bine cea ce faci însă nu te puteai oprii continuai iar şi iar.
2.În copilărie aveai un ursuleţ sau o păpuşă ce era prefratu/a ta/u nu făceai nimic fără acea jucărie lângă tine,de multe ori nici să dormi nu puteai fără acea jucărie lângă tine pe pernă...
3.Te supărai repede la orice lucru,te certai cu prietenii din orice însă pe cât de repede te certai şi supărai pe ei pe atât de repede îţi trecea...