Royal__blood vs Schizo

Let's see what I prepared for you ...

Tema: Fericirea
Tip : One shot
Termen de predare: 29 .07.2012

Succes!
miau

Lucrarea 1


Dacă nu era borcanul de dulceață așa de sus, sau dacă ar fi fost el un picuț mai înalt... Privi cu jind la scândura prăfuită pe care se afla comoara pe care o visa încă de dimineață. Și, acum, când, în sfârșit, bunica plecase de acasă, putea și el să ia o gură sau poate mai multe, că tare poftă-i mai era. Se duse în bucătărie și luă un scaun. Decis, îl puse în fața dulapului și se cocoță pe el. Așa, acum reușise să ajungă. Față în față cu borcanul de dulceață de vișine, ochii îi sclipiră și gura-i se destine-ntr-un zâmbet fericit. Desșurubă capacul și, chiar atunci când era gata-gata să înfigă lingurița pe care o adusese cu sine, ușa de la cămară se deschise. Bunicul privea cu o figură supărată nepotul prins asupra faptei. Băiatul se schimbă la față și, întristat, fără să mai spună nimic, închise borcanul la loc și coborî de pe scaun. Spre surprinderea lui, însă, figura bunicului se destinse într-un zâmbet și îi arătă lingurița lui, cu care venise, de asemenea, pregătit, făcându-i, șiret, cu ochiul.
- De ce râzi? chicoti fata, desprinzându-și buzele de ale lui.
- Mă gândeam, așa, că buzele tale au gustul și culoarea dulceții de vișine, răspunse băiatul, zâmbind din spatele ochelarilor de soare.
- Haide, măi, de ce ești răutăcios? Nu m-am dat cu chiar atât de mult gloss, zise fata, lovindu-l amical peste umăr cu palma.
Băiatul chicoti la rându-i și o strânse în brate, afundându-și fața în gâtul ei, mirosindu-i parfumul.
Imediat după ce fusese prins de bunica asupra faptului, cu tot cu bunicul, nepotul fu nevoit să-i ajute pe cei doi în grădina de zarzavat. Aplecați în soarele arzător, toți trei culegeau cartofi, îi scuturau de pământ și-i aruncau într-o găletușă. Ca de obicei, reuși să-și distragă atenția cu orice altceva mai puțin ceea ce trebuia să facă. Văzuse o floare mare și roșie, frumoasă din cale-afară chiar la capătul răsadului. Fugi înspre încolo, lăsând cartofii pe care tocmai îi scosese pe pământ. Bunicul râse la văzul scenei, dar bunica dădu din cap a pagubă. Nepotul mirosi floarea și zâmbi cu toată ființa. Așa miros frumos nu mai simțise niciodată. Și ce frumos scânteiau petalele în bătaia soarelui. Sau să fie...?
- Bunico, vino puțin, te rog, strigă nepotul din capătul răsadului.
Bătrâna se duse către micuțul neastâmpărat care-i făcu semn să se lase în jos și-i șopti la ureche:
- Vreau să-ți dau ție floarea asta că e frumoasă și miroase frumos, dar nu vreau să o rup, că așa frumos îi șade aici. Poți să zici că o primești? Ca să nu mai fi supărată că am mâncat dulceață cu bunicul.
Bătrâna zâmbi și ea și-și luă în brațe nepotul. Îi spuse și ea în șoaptă:
- Primesc, puiule, cum să nu primesc? Nu sunt supărată.
- De ce tot râzi? chicoti fata, gâdilându-se de la nasul băiatului care se plimba pe gâtul ei.
- Mă gândeam, așa, că miroși ca un trandafir roșu de țară.
- Vai, ești imposibil, nu m-am dat cu așa mult parfum. Nu mai vorbesc cu tine, se prefăcu fata că e supărată și se întoarse cu spatele.
- Lasă că știu eu cum o să-ți treacă.
Seara, la lumina lumânării, în fața unui ceai, și bunicul și bunica se uitau cum nepoțelul amestecă tacticos cubul de zahăr în ceșcuța lui. Era așa de concentrat în lumea lui, că nici nu-ți venea să-l oprești. Era tare neastâmpărat și făcea numai boacăne, dar avea un suflet așa de mare. Cum să nu-l iubești când îți aducea toate gângăniile acasă că ”e frumos colorat și poate-l calcă cineva”. Sau o lua pe bunica de mână și să o plimbe trei străzi mai încolo ca să îi ”dea” o floare pe care nu voia să o rupă, dar care era ”tare-așa frumoasă”. Și câte și mai câte nu făcea micuțul.
- De ce zâmbiți? ridică el privirile către bunicii lui care uitaseră să mai soarbă din ceai.
- Așa, că ne faci fericiți.
- De ce zâmbești? zise fata, râzând, dar pe un ton exasperat, de faptul că mai întrebase asta de nenumărate ori astăzi.
- Așa, că mă faci fericit, răspunse băiatul, sorbind din cana lui de ceai și punându-și mâna pe a ei.
Atunci, ceainăria dispăru în jurul lor și se simțeau amândoi ca și cum ar fi fost într-o casă bătrânească, la lumina unei lumănări, la țară. El, ca și cum era din nou acolo. Ea, ca și cum avea să se poată obișnui cu timpul cu această senzație.




Lucrarea 2


A fost o datǎ ca niciodatǎ, în miez de varǎ, un arbuşti de mesteacǎn care trǎia într-o livadǎ de meri. Livada era cam jumǎtate din grǎdina casei unei bǎtrânele, atât de în vârsta, cǎ probabil era de-o seamǎ cu merii din pomǎria sa. Zi de zi bǎtrâna, gârbovitǎ cum era, mergea şi cǎra apǎ cu câte doua gǎleţi deodatǎ, pomilor din ogradǎ, cǎci mare secetǎ pusese stǎpânire peste sǎtucul sǎu. Vǎzând dârzenia şi hǎrnicia care ieşeau din normal, a bǎbuţei, vecinii au început sǎ o viziteze şi s-o întrebe de unde aceastǎ tǎrie şi ciudǎţenie a sa.
- Apoi eu, înca din tinereţi, mǎ priocup de treburi dintr-aistea. Bucuria mea e sǎ-i vǎd crescând pe aceşti meri, care acum mult timp erau doar nişte puieţi, rǎspunse ea unui moşneag curios.
- Nu i-ai vǎzut toata viaţa? De ce nu-ţi petreci bǎtrâneţile în linişte şi alegi sǎ te zbati atâta, de zici cǎ m-ai ai puţin şi-o sǎ-ţi dai duhul, nu alta. O sǎ vina ea, ploaia. Iacǎtǎ, ai mei pomi nu-s udaţi şi îngrijiţi ca ai matali şi uiti ce pere zǎmoase şi merii bune fac. Dacǎ erau nişte pomi care fǎceau galbeni în loc de poame, mai era de crezut, darǎ aşa, nu are rost ce faci matali aicea, spuse moşneagul scǎrpinându-şi tâmpla şi minunându-se de ce auzea.
- Cum vine aista? Aştia-s copiii mei! I-am sǎdit şi crescut de când eram în floarea vârstei. Dacǎ mie mi usucǎ gâtlejul pe-o arşiţǎ ca asta, cum crezi matali cǎ m-ar rǎbda sufletul sa-i ţin însetaţi pe ei, care n-au nici mâini şi nici picioare sǎ se îngrijeascǎ de unii singuri?
Moşneagul îşi ridicǎ o sprânceanǎ şi vazu cǎ nu e de înţeles cu baba.
- Merii sunt copiii mei şi mǎ îngrijesc de ei, cum m-aş îngriji de copiii mei.
- Da’ de ce ai ales matali merii şi nu alt fel de pom?
Deodatǎ seninǎtatea şi bucuria din ochii babei se stinse şi ea se încruntǎ.
- N-am avut noroc de copii şi nepoţi. Rǎposatul meu bǎrbat îmi spunea când trǎia, cǎ tare mult i-ar place sǎ aibe o curte plinǎ de mesteceni, unde sǎ vinǎ privighetorile şi sǎ-l bucure cu ale lor cântice, iarǎ eu m-am grǎbit a-i împlini nǎzuinţa aista.
- Darǎ, matali, ai aicea numa’ meri. Nu mesteceni, zise bǎtrânul uitându-se întrebǎtor cǎtre livadǎ.
- Pǎmântul d-aicea nu e cel potrivit pentru mesteceni. Ani la rândul m-am chinuit a-i creşte şi nimic. M-am mulţǎmit în final, sǎ prǎsesc meri în loc de mesteceni, pentru cǎ aceia se uscau de îndatǎ ce-i plantam. N-am avut noroc nici de mesteceni, zise baba privind îngânduratǎ cǎtre livadǎ.
- Apǎi matali eşti de-o mare ciudǎţenie. Cum poţi sǎ te chinuieşti atâta pentru ceva, ce n-are legǎtura cu nimic din viaţa matali? Mǎcar dacǎ le-ai vinde poamele...
Batrana vorbise în tot acest timp vesela şi cu mândrie, cǎci tare dragi îi erau merii pe care îi crescuse cu atâta trudǎ, dar ofta când şi când privea cǎtre livadǎ.
- Nu ştiu cum se face, dar aista e fericirea mea. E drept, cǎ dacǎ aş fii avut o livadǎ de mesteceni aş fi fost mult mai bucuroasǎ. Aş fii fost mult mai bucuroasǎ, dacǎ aş fii putut împlini voinţa rǎposatului meu, cǎci fericirea sa era totodata şi a mea, darǎ pentru cǎ nu s-a putut, m-am mulţǎmit cu merii ǎştia...Hai, vino, sǎ-mi vezi livada! Şi bǎtrâna îl pofti în curte, sǎ-i prezinte pe copiii sǎi. Mirat, omul se uitǎ îndeaproape la fiecare mǎr, ascultând-o în acelaşi timp pe babǎ, care îi spunea care cum îl chema pe fiecare.
- Darǎ pe acesta cum îl cheama? întrebǎ moşneagul arǎtând cǎtre puiul de mesteacǎn. De cum întrebase, ochii babei se înmuiarǎ şi începu sǎ boceascǎ ca un copil, care fu luat pentru o bunǎ bucatǎ de vreme de la sânul mamei, îmbrǎţişând şi sǎrutând tulpina şi frunzele arbuştiului de mesteacǎn.
- Acesta nu ştiu cum a ajuns aici. Atât de tare îmi doream sǎ am mesteceni în livadǎ încât, am renunţat la gândul aista, când am vǎzut cǎ tot ce fac e în zadar. Am fost atâta de mâhnitǎ şi supǎratǎ, cǎ nu am mai vrut sǎ mai vǎd mesteceni. Şi iacǎtǎ cǎ pe acesta nu l-am vǎzut, îi rǎspunse baba suspinând. Bǎtrânul îşi frecǎ barba, privind când la babǎ când de jur împregiurul livezii.
- Darǎ e chiar lângǎ primul mǎr, dupǎ primul rând din livadǎ...
Bǎtrâna încǎ nu se desprinsese de mesteacǎnul sǎu, iarǎ moşneagul vǎzând-o aşa de întristatǎ, îşi schimbǎ mina cea surprinsǎ într-una binevoitoare şi întrebǎ:
- Pe acesta cum îl vei numi?
- FERICIRE.

Explicaţia şi morala:
S-ar putea ca în viaţǎ, fericirea sǎ nu aparǎ când vrem noi sau sǎ nu aparǎ deloc. Şi s-ar putea, ca atunci sǎ ne resemnǎm atât de tare, încât sǎ nu ne mai dorim a avea de-a face cu obiectul sau persoana, în care aceasta s-ar fi materializat. Şi cel mai probabil, ne vom concentra atenţia cǎtre o fericire care sǎ ne mobilizeze, care sǎ ne anuleze suferinţa şi frǎmântǎrile pricinuite de întârzierea sau absentarea fericirii supreme. Şi, fiindcâ suntem atât de ocupaţi şi ne conentrǎm într-atât atenţia, cǎtre o fericire superficialǎ, nu mai observǎm dacǎ fericirea de dinainte, se iveşte în calea noastra. Gândim doar cǎ am fost sortiţi nenorocului, însa nu ne dǎm seama cǎ aceasta gândire este nejustificatǎ. Da, este nejustificatǎ, deoacere nu ni s-a sfarşit viaţa, ca sǎ avem aceasta pǎrere despre ea. Incǎ trǎim, fie la 20, 30, sau 70 de ani, aşa cǎ nu avem dreptul, sǎ ne catalogǎm victime ale destinului, câtǎ vreme suntem în viaţǎ. Şi pentru cǎ nu putem fii lucizi în judecata noastra, avem nevoie de persoane care sǎ ne arate, cǎ în timp ce cǎutam fericirea prin resturile din tomberoanele de pe strada, ea ne bǎtea insistent la uşǎ.


Start vot!

No, haideti cu macar inca 2 voturi. Initial planuiam sa las pana la 5 voturi, insa in situatia de fata si cu inca doua, ma multumesc.
Avem inghetata, prajiturele, limonada, avem di toati.
* puppy eyes*

Un duel nu se poate încheia cu un singur vot. Nu vreau să par cerșetor, dar și eu, și Flor ne-am chinuit să scoatem chestiile astea din noi. N-or fi ele cele mai bune, dar pot fi comparate și votate și am aprecia să vă faceți timp și pentru noi

Ioi, tată. Duel echilibrat, n-am ce zice. Cum a spus şi Chlo, aceste două lucrări sunt atât de încărcate emoţional încât mi-e greu să votez.

Prima lucrare: frumoasă idee, chiar mi-a plăcut. Subscriu însă ce a spus şi Chlo: pasajele ce relatau faptele din trecut puteau fi despărţite de celelalte prin nişte ghilimele, ceva. Atât am avut de menţionat la această lucrare, în rest, e frumos redactată şi chiar îmi place ideea. Abordează ideea foarte bine... deci, o lucrare bună .

A doua lucrare: şi aici, o idee aleasă cu isteţime. Nu m-aş fi aşteptat la asta. Redactarea nu-i chiar aşa bună: virgule numeroase, puse aiurea şi câteva greşeli gramaticale. Unele pasaje descriptive sunt făcute cu o oarecare stângăcie, cred eu. Meritau ceva mai multe detalii, iar cele alese deja meritau mai multă atenţie din partea scriitorului. Spun asta deoarece încărcătura emoţională e mai mare faţă de prima, iar când sentimentul e mai intens, şi descrierea trebuie făcută cu grijă pentru a intensifica sentimentul şi mai mult. Sentimentul e şi el mai complex, mai ales pe final: avem atât nostalgie cât şi fericire. Tema e abordată frumos, aici n-am nimic de obiectat.


Nu ştiu... mi-e greu să votez. Ambele lucrări mi-au transmis atât de multe sentimente, cu toate că tema era doar una. Am să trimit votul meu, totuşi, la a doua lucrare. Lăsând greşelile de redactare la o parte, această lucrare a avut parcă o încârcătură emoţională mai mare, zic eu.
O temă frumoasă, felicitările mele! Dar la o asemenea temă meritau ceva mai multă descriere aceste lucrări. Cristoase Isuse, eu în general nu prea pun accent pe descriere şi nici nu prea abordez acest stil, dar la ce idei aţi avut... o descriere mai complexă făcea din ele nişte mici capodopere.




Bully.

Dat fiind faptul că Flor s-a retras de pe forum și că voturile până acum sunt egale, declar acest duel remiză. Nici nu v-ați înghesuit prea mulți, dacă vedeam că se comentează, lăsam deschis până se stabilea câștigătorul, dar văd că n-are rost. Păcat, ne-ați lăsat un gust amărui, ne-am străduit amândoi la aceste creații...