Don Juan cel licean

- Te-ai calicit ca nebunu’ la ultima fază, n-ai văzut că era Alex liber pe dreapta? îi zise Roberto pe un ton supărat lui Andrei, în timp ce-și dădea jos tricoul și-l arunca pe o bancă.
Băiatul nu-i răspunse, ci se mulțumi să-i evite privirile, ștergându-se impasibil de transpirație cu un prosop mare.
Primul meci al clasei lui Roberto în campionatul liceului nu fusese tocmai un succes. Pierduseră cu scorul de 3-2 în fața unei clase de-a noua mult mai slab cotată, după spusesele lui Dan și Luci. Chiar și în ciuda acestei înfrângeri, formatul campionatului era permisiv, iar clasa lui Roberto tot avea cele mai mari șanse să termine pe primul loc faza preliminară. Pentru asta trebuia să câștige, însă, toate celelalte meciuri rămase în această fază. Această înfrângere le complicase doar misiunea, dar nu le destrăma visele. Campionatul era structurat în patru runde importante: faza preliminară, sferturile de finală, semifinalele și finala. Faza preliminară presupunea aglomerarea în patru grupe a celor patru ani. Astfel, toate clasele care urmau să joace cu clasa lui Roberto aveau să fie tot de-a noua, iar Dan și Luci îi spuseseră acestuia că din ce văzuseră pe terenul de fotbal până atunci, clasa lui era cea mai puternică.
Și, într-adevăr, Roberto era mulțumit de lot, dar nu și de Andrei. Deși acesta avea calități, dribla cu stil și pasa foarte precis, era lent și individualist. Evitase să-i reproșeze ceva pe parcursul primei reprize, dar își pierduse cumpătul spre final, iar acum era furios, de-a dreptul.
- Zi, mă, de ce nu pasezi când trebuie și te tot fâțâi până se stinge faza? se răsti Roberto, privind supărat, în timp ce se descălța de ghetele lui de fotbal mov.
- Lasă-mă, frate-n pace, nu-ți convine cum joc, nu mai juca cu mine! Ce tot o faci pe șeful cu mine? se răsti înapoi și Andrei, aruncându-și cu nervozitate prosopul pe bancă.
- Păi eu v-am băgat în campionatul ăsta, tu crezi că... se aprinse Roberto, ridicându-se în picioare și fixându-și privirile în ochii lui Andrei.
- Că ce? Doar că ai tu prietenii tăi din clasele mai mari, crezi că trebuie toți să jucăm după cum ne cânți tu?! se enervă și Andrei, făcând un pas apăsat în față.
Situația devenise tensionată, dar, chiar atunci, Ionel țâșni parcă de niciunde și se interpuse între cei doi.
- Hai, gata cu cearta, că asta nu schimbă meciul și nici nu ajută la meciurile viitoare, zise el, apăsat, cu câte o mână pe pieptul fiecăruia din cei doi.
Andrei se mai uită nervos la Roberto câteva secunde, după care se întoarse, se așeză pe o bancă și începu să se descalțe de ghetele de fotbal. Ionel îl luă de umăr pe Roberto și-i șopti să vorbească cu el după ce se schimbă.
Andrei și Roberto se schimbară în tihnă, fără să mai schimbe un cuvânt sau măcar să se privească. Ionel își aștepta prietenul sprijinit de un gărduleț, câteva zeci de metri mai încolo. Roberto veni înspre acesta, cu ghiozdanul pe spate, iar Ionel îl invită să se plimbe puțin prin zonă înainte să plece fiecare spre casa lui.
- Mă, termină cu ieșirile astea, că doar nu ești copil, ce Dumnezeu. Dacă îl vezi că e încăpățânat de felul lui, ce-i mai dai și tu apă la moară?
Roberto tăcu, gânditor. Când, în sfârșit, deschise gura, cuvintele care ieșiră se legau de un cu totul alt subiect decât cel cu care începuse Ionel:
- Ție chiar ți se pare că sunt arfist și arogant că mă înțeleg bine cu ăștia mai mari? Chiar sunt OK, nu e doar că-i știe sor-mea.
- Exagerează Andrei, se poate să fie invidios. Mie nu mi se pare nici că ești arfist și nici că ești arogant, dar poate un pic mai multă discreție când vine vorba de ”cum ai băgat tu clasa în campionat” nu ar strica, răspunse Ionel, calm, punând ghilimelele de rigoare, acolo unde le era locul.
- Mă, dar știi foarte bine că nu asta am vrut să spun, a interpretat el aiurea... mormăi Roberto, reflectând asupra situației.
- Mă, eu știu, dar exprimarea a fosr defectuoasă, zi de nu, răspunse, șovăitor, Ionel.
Roberto căzu iar pe gânduri.
- Poate că ar trebui să mai petreci timp și cu ei, din când în când. Poate așa nu o să te mai vadă ca pe unul plin de el că știe oameni mai mari, continuă Ionel, fără nicio urmă de acuzare sau sarcasm în glas.
- Poate... mormăi Roberto, gânditor.
Și, atunci, Roberto se simți recunoscător că cel pe care-l invidiase puțin că ieșise candidatul clasei pentru concursul de Mr. Boboc îi era alături, fără invidie, răutate sau alte intenții ascunse. Atunci se simți norocos și recunoscător.

Aceasta este o parere personala, in calitate de consumator de arta si nu de critic:
Hehe, frumos capitol insotina de un punct culminant de maxima tensiune.Ehh cearta aceasta a fost si amuzanta intr-un fel, cel putin pentru mine care am fost protagonistul unei astfel de situatii,dar deobicei toate se rezolva in vestiar.Greseli gramaticale niciuna, firul narativ curge, fara intreruperi felicitari.O parte foarte buna, felicitari ca deobicei m-ai surprins si ca deobicei m-ai facut sa astept urmatoarea parte...deci baga mare pe tastatura.