Don Juan cel licean

În sufragerie, Robi se reîntâlni cu Gabi și Dan, cărora le strânse mâna și mai recunoscu alte câteva figuri pe care le văzuse în curtea liceului astăzi. O fată cu părul strâns în coadă și un breton atent întreținut, brunetă, își lăsă paharul pe masă și veni să o salute pe Simona.
- Ce faci, dragă, mă bucur că ai venit, zise ea, zâmbind și luând-o în brațe.
- Știai că nu ratez niciodată parangheliile Pisicii, zise ea, zâmbitoare. El este Roberto, fratele meu, e în clasa a 9-a, continuă Simona.
- Silvia, îmi pare bine să te cunosc. Mi-a povestit atâtea despre tine Simona, încât deja simt că te știu, zise bruneta, zâmbind dulce.
- Da, și eu am auzit destule despre tine. E plăcut să te văd și în realitate, zâmbi Roberto înapoi.
- Gata, piticot, de acum, oficial, ieși de sub aripa mea protectoare, te descurci mai departe. Du-te, ia-ți ceva de băut, simte-te bine, socializează, la 12 jumate ai plecat, îi rezumă Simona petrecerea fratelui ei.
- Lasă, bre, omul să se simtă bine, se băgă Dan în vorbă, pe un ton amuzat, amestecând într-un pahar la câțiva metri mai încolo. Te duc eu la 1 acasă, puștiule, că și eu am ore de dimineață și am venit cu mașina, deci stai liniștit, îi zise el, făcându-i complice cu ochiul.
- Mersi, Dan, zâmbi, un pic încurcat, Roberto.
- Distracție plăcută atunci, îi mai zise Simona, și se îndepărtă cu Silvia, mergând spre balcon, unde Pisica, Gabi și încă un băiat înalt fumau.
Roberto se duse până în bucătărie, deschise frigiderul și luă dinăuntrul său o bere. Și-o desfăcu, luă o gură, după care, mulțumit, plecă cu ea înspre sufragerie. Își găsi o canapea mai retrasă, pe care se așeză și privi în jurul său. Luci îi explica entuziasmat lui Dan ceva, gesticulând frenetic, în timp ce acesta chicotea înfundat. Sora lui refuza insistent pe balcon din gesturi o țigară pe care i-o oferea Pisica, în timp ce Silvia, Gabi și băiatul înalt, râdeau zgomotos, probabil de ce spunea în stilu-i caracteristic gazda. Câțiva oameni dansau undeva prin mijlocul camerei și alte câteva grupulețe stăteau de vorbă, răsfirate prin colțurile camerei.
Casa era mare, numai sufrageria probabil era cât întreg apartamentul lui Roberto. Văzuse și trei mașini respectabile parcate în fața casei, deci Pisica era clar un om înstărit. Sau, mai exact, părinții lui erau cei înstăriți, iar el era genul acela de fiu care aștepta să-i plece părinții de acasă să dea petreceri, care își lua certificate false medicale pentru a-și ușura viața și care, în general, făcea cam ce voia pentru că putea și își permitea.
- Nu te-am mai văzut prin liceu și nici umblând cu frate-meu sau vreunul din prietenii lui, vorbi o fată de lângă Roberto, scoțându-l pe acesta din gândurile în care se afundase.
- Abia am început clasa a 9-a. Sunt fratele Simonei, Roberto, răspunse acesta pe loc, zâmbind frumos.
- Ah, un boboc. Și sora ta a considerat că ar fi frumos să te introducă în lumea bună de la liceu, așa cum le place lor să-și spună, răspunse aceasta, pe un ton ușor arogant și privind cu superioritate spre cei de pe balcon.
Roberto avu o ușoară senzație de discomfort în prezența acestei fete.
- Mădălina, îi întinse aceasta mâna. Sora lui Silviu, după cum cred că ți-ai dat seama.
- Încântat, răspunse acesta, un pic reticent.
- Pot să mă așez lângă tine? întrebă ea, pe un ton care sugera că oricum o va face.
- Te rog, zise el, trăgându-se într-o parte pentru a-i face loc.
O analiză din cap până-n picioare, cât de repede putu. Nu avea absolut nimic special. Purta o cămașă albă un pic cam prea largă, judecând după cum se îmbracă fetele și niște blugi negri, strâmți. Figura ei nu avea nimic care să atragă atenția, părul era lipsit de strălucire, nu purta machiaj și ochii îi păreau fie plictisiți, fie obosiți. În plus, mai avea și atitudinea aceea de aroganță și părea răutăcioasă la adresa fratelui ei, surorii lui și a prietenilor acestora.

Well am ajuns si eu pe aici in cele din urma(mio luat mai mult dar mno bacu si distractia nu mo lasat).Mai am ultimele 4-5 parti de citit si ajung la zi.
Povestea se prezinta destul de bine si chiar ma face sa traiesc foarte intens cea ce se intmpla acolo(foarte rar patesc asta).
Ai un stil aparte de a descrie si de a povesti orice mic amnunt facandul sa para foarte important cand el defapt era neimsneat.
Maine sper sa termin de citit ce ai postat aici caci sunt destul de curioasa.
PS:Poate asa te fac sa mai treci si la mine

Ştecher de tot ficul ăsta. Mă bucur că am reuşit să citesc tot până acum dintr-o singură ,,încercare". Aşa, ideea e foarte bună. Viaţa de liceu, ce mai?! Şi eu îs boboc, mbine, am fost, şi-l înţeleg perfect pe Roberto. Cam aşa eram şi eu la început. Observ că ai reuşit foarte bine să descrii atmosfera liceului, e exact aşa cum ni s-a întâmplat multora dintre noi(apropos, la mine-a fost frumos şi soare ).
Cât despre personaje... la fel ca şi Andrei, cred că Motanu' ăsta va fi personajul meu ,,nambăr uan". Ca să mai zic de faza cu ,,Pizdă mică ăsta cine e?" =))). Doamne, cât am mai râs la aia. Specimen din ăsta am şi eu în liceu, doar că-l vezi spart mai tot timpu'.
Sincer să fiu, la început n-o vedeam pe Simona aşa. Credeam că-i o soră din aia care-şi ia autorităţi şi-i e ruşine să umble cu frate-su prin liceu, dar văd că e foarte de treabă... şi bunoacă, la cum o descrii tu , ca să nu mai zic de gusturi bune în muzică.
Greşeli nu prea am văzut... a, ar fi una: ,,Simona îi aminti lui fratelui ei". Desigur că nu e cine ştie ce greşeală, probabil ai vrut să zici îniţial ,,lui Robi", dar apoi ai schimbat uitând să ştergi acel ,,lui"(I'm proud of me, sir ).
Robi ăsta a dat numai de bine până acum: fetele îs ,,tochite" după el, la fotbal îi Messi cu freză... deci, bagă următoru' capitol să văd ce se mai întâmplă.

- Cine ți-e dirigintă? întrebă Mădălina, parcă privind în gol, pe același ton plictisit.
- Adelina Isăilă, de română, răspunse Roberto, privind-o cu coada ochiului.
Figura Mădălinei se schimbă într-un zâmbet sinistru de malițios, care-i dădu un fior pe șira spinării băiatului.
- Ah, da, fosta mea dirigă. Ne-a lăsat vara asta. Știi cum se spune, tratează pe cineva cum vrei să fii tratat, zise Mădălina, cu o urmă ciudată de răutate în glas.
Roberto dădu de înțeles din priviri că nu pricepea ce vrea să zică fata cu replica aceasta.
- Să zicem doar că nu am fost de acord cu felul prin care se purta cu noi și i-am întors-o înzecit. Bine că nu mai avem nicio treabă cu ea anul ăsta. Și sper că nici la anul. Păcat de Silviu, e profa lui de română, continuă ea, întorcându-și pentru prima dată privirile către Roberto.
Fiorul se accentuă. Băiatul nu înțelegea cum de se poate ca fata aceasta să aibă atâta răutate și aroganță mocnind în ea, venind într-o totală anti-teză cu fratele ei.
- Bună, nu te-am mai văzut, ești nou prin casa asta, se auzi o voce zglobie lângă cei doi.
Roberto întoarse privirile către, poate, cel mai frumos zâmbet pe care-l văzuse vreodată. Cele două gropițe simpatice în obrajii fetei care vorbise îl făceau și mai fermecător.
- Mădă, nu mai speria săracul băiat, continuă ea, zâmbindu-i și fetei.
- Și tu acum, conversam și noi, zâmbi Mădălina înapoi.
- Vrei să vii cu mine până-n bucătărie să mă ajuți să iau ceva de pe un raft de sus? Pe Silviu nu par să-l pot deranja... zise fata cea nouă, zâmbindu-i dulce lui Roberto.
Băiatul se fâstâci o clipă, dar răspunse jovial:
- Da, sigur, nicio problemă.
Își luă berea și urmă fata în bucătărie. Aici, fata îi indică niște cutii deasupra dulăpioarelor pe care, aparent, le dorea date jos. Băiatul se execută, în timp ce fata îi spunea:
- Scuz-o pe Mădălina. Nu pare cea mai plăcută prezență în primă fază, dar să știi că e fată bună. Are ea divergențele ei cu unii, cu alții, dar nu vrea răul nimănui.
Roberto lăsă și ultima cutie pe masă, iar fata îi spuse, înfigându-și privirile în ochii lui:
- Alina mă numesc. Sunt prietena Mădălinei, apar tot timpul pe la seratele lui Silviu, de-aia mă miram că nu te mai văzusem, îi cam știu toți prietenii.
- Roberto. Sunt fratele Simonei, abia ce am intrat în clasa a 9-a, probabil de-aia nu m-ai mai văzut până acum, răspunse băiatul, dezinvolt și strânse mâna fetei.
Alina începu să scoată din cutii tot felul de sticle de bere, vodcă și whisky și să le înghesuie prin frigider.
- De obicei eu fac refill-ul pe aici, ceilalți habar n-au cum de frigiderul e tot timpul plin cu alcool, dar nu pare să-i deranjeze. E un fel de tradiție neoficială, explică ea, în timp ce golea și ultima cutie.
Fata se întoarse spre el și îi zâmbi:
- Mulțumesc frumos de ajutor.
- N-am făcut mai nimic, dar... cu plăcere, răspunse Roberto, încurcat, neștiind dacă trebuia să sesizeze vreo urmă de ironie sau nu.
Ușa bucătăriei se deschise și Pisica își făcu apariția, cu un pahar gol și un pic amețit de aburii alcoolului.
- Alinuța, ce plăcere să te revăd, zise el, zâmbind, strângând-o în brațe pe fată și pupând-o cu zgomot pe obraji. Vai, ce-mi mai plac gropițele tale.
- Silviule, comportă-te, lasă-mă, chicoti fata, amuzată.
Pisica îi dădu drumul fetei și își intersectă privirile cu Roberto.
- Cum e, țâcă, te distrezi? întrebă el, cu o notă de mândrie în glas.
- Mă simt bine, mersi de invitație, răspunse Roberto, voios.
- Să trăiești, ești binevenit în casa mea cu orice ocazie, răspunse el, făcându-i cu ochiul. Numai să te ferești de...
- Prea târziu, a avut deja plăcerea, îi tăie Alina propoziția. Și nu mai fi așa de răutăcios, e sora ta, continuă ea, pe un ton acuzator, dar fără să-și poată ascunde zâmbetul.
- Nu, Alinuța, nu e sora ta. E un fel de plagă. A venit adusă de șobolani și e foarte greu să scapi de ea, răspunse Pisica, strâmbându-se a dezgust.
- Aoleu, ești groaznic, mai zise Alina și-l lovi cu palma peste umăr.
- Hai, hai. Vezi cum te comporți sau te zbor de nu te vezi. Petrecerea e a mea, nu a Mădălinei. Ea oricum nu ar avea pe cine să invite în afară de tine și de iubitul ei imaginar, continuă Pisica, râzând zgomotos. Ia fă-mi un Long Island, d-ăla cum numai tu știi să-l faci.
- Adică fără cola și doar cu alcool, îl privi Alina cu subînțeles.
- Șșș! se alarmă Pisica. Nu-mi spune secretul. O să mă prefac că nu am auzit, mai zise el și-i făcu fugitiv cu ochiul lui Roberto, care asista, amuzat, la discuție.

Ohohoa, uite-l că a şi venit. Îi bon aşa, frăţică.
Motanul ăsta nu e el atât de energic cum era în prima zi de şcoală, dar tot plin de caterincă e. De soră-sa ce să zic... pare o scorpie ordinară. E un specimen ce îl întâlneşti destul de des. Cam aşa mi-o imaginam eu la început pe Simona, dar mă bucur că stau altfel treburile ). Mi-l imaginez oarecum pe Robert cum se uita la ea când aceasta îi spunea despre diriginta lui. Cam aşa am rămas şi eu după ce am aflat că la bac nu mai contează mediile anuale.
Greşeli... la tine găsesc una la câteva capitole, deci de data asta n-a fost să fie ). Baftă şi spor la scris!

Bun oficial am ajuns la zi cu toate fic'urile tale , pe acesta l'am lasat la urma neintentionat, dar se pare ca a fost cel care mi'a placut cel mai mult:)) poate pentru ca si eu sunt cam de varsta celor de acolo ....astept continuarea..ca nu se poate sa ne lasi asa in aer:>

Pisica se rezumă la a mai schimba două vorbe cu tentă de flirt cu Alina în timp ce ea îi prepara băutura. Apoi își luă paharul și se reîndreptă spre sufragerie urlând din toți rărunchii:
- Băăă! Cine e oligofrenul care a pus melodia asta de căcat?!
Rămași din nou singuri, în acea tăcere ciudată, Alina îi zâmbi lui Roberto și îi spuse:
- Te fac un dans?
La auzul acestor cuvinte, băiatul se fâstâci vizibil și încercă să se eschiveze:
- Nu prea știu să dansez...
- Aoleu, păi ce o să faci la Balul Bobocilor? Toate privirile o să fie ațintite pe tine, sunt sigură. Nu te poți face de râs, îi zise pe un ton mieros Alina.
În acel moment, lui Roberto îi apăru în cap conversația pe care o avusese cu Ionel în care decisese să îl întrebe pe Dan despre Balul Bobocilor și campionatul de fotbal. Uitase să vorbească cu el!
- Uite, mergi înapoi, termină-ți berea, destinde-te... Se vede că ești un pic crispat. Când intră vreo melodie bună, vin eu și te iau la dans. Trebuie să exersezi, frumușel, mai zise Alina, ciupindu-l de obraz, în timp ce părăsea bucătăria.
Un pic dezorientat de atitudinea fetei, Roberto conchise că e o idee bună. Reveni în sufragerie, sorbind din bere, și se duse spre Dan, pe care îl văzu ronțăind lângă o masă dintr-un bol cu covrigei. Îl întrebă politicos dacă îl poate reține câteva minute, iar acesta fu de acord, amuzat de politețea exagerată a băiatului. Roberto îi ceru detalii despre Balul Bobocilor și despre campionatul de fotbal al liceului. Dan îi explică faptul că, anual, Balul Bobocilor se ține în noiembrie și este organizat de una din clasele a 12-a. Îi spuse să nu-și facă probleme, deoarece sigur va fi anunțat din timp de el, subliniind câte relații în clasele mai mari avea. Despre campionatul de fotbal îi spuse că, în general, clasa lui Luci este responsabilă cu organizarea lui și că ar trebui să aștepte un semn de la el cu privire la acest lucru. Din nou îi sublinie că va fi informat din timp, având în vedere câtă lume cunoaște din clasele mai mari. Roberto mulțumi de informații și se retrase pe canapeaua pe care stătuse înainte, ușurat să vadă că Mădălina dispăruse între timp. Nu apucă să-și savureze prea mult timp berea că din difuzoare răsună brusc celebra melodie ”Low”, interpretată de Flo’ Rida și T-Pain. Aproape instantaneu, Alina apăru lângă Roberto, ridicându-l de mână de pe canapea și luându-l la dans, fără a-l întreba sau a-i da posibilitatea de a se opune.
Adevărul era că Roberto nu știa să danseze. Nu se făcea de râs, dar tot ce putea să facă era să-și miște mâinile și picioarele, cu o nesiguranță evidentă, pe ceea ce considera el ca fiind ritmul melodiei. În acea seară, norocul său era întrupat în Alina, care părea o dansatoare profesionistă, cu mișcări parcă rupte din videoclipul piesei, pe care le executa cu o siguranță absolut ieșită din comun. La fel de instantaneu, în jurul celor doi se făcu un cerc, toată lumea privind cu interes reprezentația de dans cu care Alina părea să-i fi obișnuit pe cei de acolo. Printre nenumăratele picioare și mâini aruncate în aer, spre finalul melodiei, Alina pur și simplu îl prinse de umăr pe Roberto și se prelinse pe el într-un șpagat extraordinar, plecându-și capul la picioarele lui. Mulțimea aplaudă cu urale, în timp ce băiatul era aproape în stare de șoc.
Finalul melodiei veni, într-un final, iar Alina îi mulțumi cu un pupic pe obraz lui Roberto pentru dans, retrăgându-se într-un grup retras de adolescenți. Băiatul se întoarse pe canapea, încă neputând să-și revină complet în urma experienței avute.
- Ești întreg, pitic? i se adresă Simona, așezându-se amuzată lângă el cu un pahar în mână.
Roberto o privi exasperat.
- Tu ai văzut ce s-a întâmplat acolo? Bineînțeles că nu sunt întreg, șuieră el, parcă supărat din cauza dansului cu Alina.
- Asta-i viața de liceu, o să mai ai parte de așa ceva. Trebuie doar să fii pregătit, îi zâmbi sora lui. Eu mă întorc la Luci, ai grijă ce mai faci pe-aici, mai zise ea și se reîndreptă spre fotbalistul care o aștepta zâmbitor.

Deci... inca un capitol extraordinar. Eu unul acum rad pentru ca am patit si eu o experienta similara si stiu prin ce trece saracul baiat:))...Dar asta este un fic extraordinar... Astept ca la fiecare fic pe care il ai continuarea:>...

Iata ca ajung iar pe aici.
Tot ce pot spune e ca te felicit pentru talentul tau. Ficul acesta e foarte reusit. Frumos redactat si imi place naturaletea stilului, dupa cum probabil am mentionat de mai multe ori.
De asemenea, imi place unde ai dus povestea pana acum si mai ales cum l-ai conturat pe Robi si cum l-ai integrat in aceasta petrecere din ultimele capitole.
Imi place si tonul ironic, pe care il inserezi in pasaje, ca cel in care ai descris dansul Alinei si al lui Robi ( I love that part : )) )
ce sa-ti mai spun, multa inspiratie!

Fain de tot capitolul ăsta. Scuze că vin cu o întârziere cu comentariile, dar mi-a fost lene

Interesant e modul în care descrii evenimentele prin care Roberto se integrează în noua lui viaţă. Începe să vadă cum e viaţa de liceu şi viaţa alături de prietenii de la liceu. A fost frumos cum ai descris dansul..ce să-i faci, ai talent la a descrie lucrurile. Pur şi simplu mi-am imaginat tot, ca un film şi asta mi-a plăcut.
Se vede că asta nu e o idee aşa serioasă ca "Dumnezeu e băiat de cartier" sau celelalte fic-uri ale tale, dar e o schimbare de temă acceptată.

Ciao!

Ei bine uitema ca ajung la zi si eu cu acest fic absolut minunat.
Am observat cred 2 greseli in toata povestea de la inceput pana acum in rest toate bune si frumoase.
Povestea decurge foarte bine si se vede clasa ta de povestitor caci ma faci sa imi imaginez totul ca si cum as fi prezenta acolo.

Bun, m-am pus si eu ca tot omul sa citesc acest fic care este absolut genial. De cand am inceput cu primul capitol nu m-am putut opri din citit pana nu am ajuns la ultimul. Este un fic extraodinar care reda aproape perfect viata de liceu si cele petrecute acolo. Desi, trebuie sa recunosc ca seamana mult cu filmele tipic adolescentilor americane, mi-a amintit de American Pie mai exact. Dupa greseli de ortografie nu m-am uitat, critic doar povestea, care imi place foarte mult pana acum. Abia astept sa citesc capitole noi.

Drumul lui Roberto de a doua zi către liceu fu unul de coșmar. Își băuse obișnuita cană de cafea acasă și-și mai cumpărase un pahar mare și de la Starbucks-ul din drum, pentru la școală. Nu-și mai amintea să se mai fi simțit vreodată mai somnoros ca acum. Reuși, totuși, să intre pe poarta liceului cu 5 minute înainte să sune de intrare. Îl găsi pe Ionel sprijinit de un gard, aproape de ușa de la intrare, cu niște căști mari pe urechi, dând din cap pe o melodie rap.
- ‘Neața, mormăi Roberto, răgușit și cu ochii semi-deschiși.
- Salut, salut, îi strânse Ionel mâna, dându-și căștile jos de pe urechi. Cam obosit astăzi.
- Am fost la un chef de-al Pisicii aseară, m-am întors pe la 1 jumate acasă, rezumă Roberto seara precedentă.
- Lasă, mă, ai viață scoială. Mai bine așa decât ca mine. M-am uitat la două filme și m-am jucat o oră NFS. Sincer, ce preferai? zâmbi Ionel, instigant.
Roberto zâmbi la auzul comparației și dădu din cap discret, semn că era de acord cu Ionel. Cei doi porniră încet spre clasa lor.
A doua zi de școală decurse monoton. Primele două ore fură dedicate mai degrabă dirigenției de către doamna Isăilă. Copiii se cunoscură între ei, își primiră orarul complet și puseră la punct câteva chestiuni administrative, aduse în discuție de diriginta lor. Stabiliră o șefă a clasei, pe Dana, o fată drăguțică, cu păr brunet strâns într-o coadă de cal și un bust generos. Roberto îl observă de câteva ori pe Ionel privind-o cu coada ochiului și zâmbi pentru sine, gândind cât de asemănător era acesta cu el.
Într-una din pauze, cei doi stăteau rezemați de gard privind prin curtea școlii pasivi și discutând despre colegii lor.
- La prima vedere nu-s răi, să știi. Dar știi cum e la început, trebuie să-și dea drumul la gură. Și la adevărata lor fire. Vom vedea cu timpul care cum e, vorbea Ionel, sorbind dintr-o cutie de Pepsi Twist.
- Presupun că ai dreptate, mormăi Roberto, terminând încă o cafea de la tonomat și aruncând paharul la coșul de gunoi de lângă el.
- Cum ți se pare Dana aia? întrebă Ionel, din senin.
- Cum adică cum mi se pare? replică Roberto încurcat.
- Cum adică cum adică cum ți se pare? răspunse Ionel, confuz. Cum ți se pare. E drăguță, nu e? Știi tu... cum ți se pare, zise el, încercând să se exprime, dar eșuând lamentabil.
Roberto chicoti cât îi permitea gradul de somnolență și-i răspunse colegului său:
- Da, mă, e fată drăguță. Și mi se pare și potrivită pentru șefa clasei. Nu am vorbit cu ea personal, dar din ce a zis ea prin clasă, de față cu toată lumea, mi se pare OK. De ce întrebi?
- Curiozitate, replică sec, Ionel. Voiam să știu dacă ți se pare potrivită ca șefa clasei.
- Prima oară m-ai întrebat dacă e drăguță. Pe bune, pe cine crezi că prostești? răspunse, râzând, Roberto.
Ionel tăcu, zâmbind rușinat. În depărtare, Dana și o colegă de-a lor stăteau de vorbă.
- Hai, mă, la ele, nu fi fraier, zise Roberto, ridicându-se de pe gard și lovindu-l, amical, cu palma pe umăr pe Ionel.
- Pentru? întrebă acesta, încercând să pară confuz.
Roberto își dădu ochii peste cap, zâmbind, și continuă să meargă în direcția fetelor, lăsându-l pe Ionel într-un moment de cumpănă. Acesta analiză situația preț de 2 secunde, după care veni în fugă după colegul său, spunându-i ca măcar să nu fie prea evident.

Următorul mesaj este doar o părere personală, în calitate de consumator de artă şi nu de critic.

Cam scurte capitolele tale, domnule Schizophrenic. Un capitol destul de bun insa foarte scurt. Iti recomand sa faci capitolele ceva mai lungi, chiar daca stai mai mult timp pana postezi. Nu stiu de ce dar am o senzatie ciudata deorece a fost prea scurt capitolul. Povestea a decurs bine si astept sa vad ce o sa faca Roberto cu Ionel. Ma regasesc foarte bine la faza asta cu Ionel.

Următorul mesaj este doar o părere personală, în calitate de consumator de artă şi nu de critic.


Bun, am ajuns şi eu aici! Foarte tari aceste două capitole, iar Pisică iar a reuşit să mă încânte ). Mbine, acolo poate puteai folosi altă replică ("Cine e oligofrenul..."), iar în felul ăsta îi creşteai gradul de amuzament, dar e doar o părere. În rest, tare de tot. Cunosc şi eu dimineţile somnoroase care le îndod în cafea. Ce m-a surprins pe mine în mod special e şefa clasei, coincidenţă mare de tot şi cred c-ai prins ideea .
Aştept să văd ce se întâmplă. Baftă şi spor la scris!



Bully.

Mesajul acesta este doar o parere personala, in calitate de consumator de arta si nu de critic.

Bravo lui Roberto. E ceva, daca a ajuns cu 5 minute mai devreme inainte sa se sune : ))
Asa e dupa o paranghelie, ar trebui sa se obisnuiasca.
Ca de obicei, capitole frumoase si interesante, bine redactate, insa scurte. Noua nu se ajunge : )) Astept dialogul cu fetele. Sunt curioasa cum va reactiona Ionel si cum il "vei privi" tu in acea conjunctura.
Spor la scris!

- Bună, deranjăm? întrebă Roberto, jovial, când cei doi ajunseră în dreptul Danei și colegei lor, care îi văzuseră venind.
- Nu, nu, nicidecum, răspunse Dana, natural și zâmbitoare.
- V-am văzut din depărtare și am zis să venim să vă ținem companie. Dacă tot stăm așa departe de voi în bancă, măcar în pauze să socializăm un pic, zise Roberto. Plus că, vorba aceea, trebuie să te pui bine cu șefa clasei, adăugă el, făcând ștrengar cu ochiul.
- Ei, lasă, că doar nu ai să ai niciun avantaj dacă te pui bine cu mine, râse fata, amuzată sincer. Scuză-mă, cu tine nu cred că am făcut cunoștință, continuă ea, privind către Ionel, cu un oarecare vizibil interes.
Roberto zâmbi pentru sine, uitându-se cum Ionel își dă părul din ochi și întinde mâna.
- Ionel, încântat, zise el, pe un ton vesel.
- Dana, răspunse ea, primind strângerea de mână a colegului ei și surâzând abia perceptibil, mai mult pentru sine.
În sinea lui, Roberto gândi că jumătate din munca lui era deja încheiată.
- Și, ce spuneți, bem un suc după ce terminăm orele? Toată clasa, să ne cunoaștem mai bine. Sau, mă rog, cine vrea, cine are timp, reluă Roberto, pe un ton ușor entuziast, pentru a lăsa senzația că intențiile lui în această conversație sunt strict de natură socială.
- Măi, mie mi se pare o idee frumoasă, zise Dana, natural. Cristina, vii? se adresă ea colegei lor, care tăcuse până atunci, cel puțin de când veniseră băieții acolo.
- Da, mi-ar face plăcere, zise ea, pe un ton încet, lăsând să se vadă cât e de timidă.
- Ionel? întrebă Roberto, de prisos, căci știa răspunsul.
- Da, ar fi ca lumea, mai ales că e cald, ar merge o terasă, zise el, natural.
Din păcate, clopoțelul sună de intrare. Sau, mai degrabă, pentru Roberto, din fericire, deoarece nu pregătise prea multe subiecte de conversație. Pe drumul spre laboratorul de fizică, apucă să-i spună Danei să anunțe toată clasa, înainte să intre profesorul, de inițiativa lor, pentru a reuși să adună cât mai mulți din colegii lor.
Restul orelor decurse monoton. Toți profesorii întârziau câte 5 sau 10 minute la fiecare oră, parcă special pentru a acorda timp bobocilor să se cunoască mai bine între ei sau poate pentru că nici ei nu se obișnuiseră încă cu terminarea vacanței, după care strigau catalogul cu lentoare, vorbeau câte puțin despre ei înșiși și materia pe care trebuia să o parcurgă în semestrul respectiv, pentru ca, în final, să verifice cunoștințele elevilor din anii precedenți sau să poarte discuții libere pe baza materiei, cu cei mai interesați, pentru a destinde atmosfera celei de-a doua zi de liceu.
Obiectiv, nimic spectaculos nu se întâmplă în toată ziua aceea. Colegii se cunoscură mai bine între ei, nu făcură, practic nimic din punct de vedere educațional și sfârșiră, spre surprinderea lui Roberto, în număr destul de mare în cafeneaua de vizavi de liceu la finalul orelor, pentru a bea un suc sau o bere și să se cunoască mai bine.
Printr-o mișcare subtilă, Roberto reuși să se așeze pe colțul unei mese, cu Ionel și Dana în stânga, respectiv dreapta lui, pentru a-i determina pe cei doi să aibă vizibilitate directă unul cu celălalt și să le dezlege limba. Acest lucru se și întâmplă, de altfel. Convins de Roberto, pe parcursul ultimelor ore, că nu are absolut niciun motiv să ascundă de el faptul că o place pe colega lor, Ionel se comportă cât se poate de natural cu Dana, fermecând-o cu naturalețea și șarmul lui personal, și absorbind-o într-o discuție despre feminism atât de mult încât fata îi ceru, la un moment dat, lui Roberto să facă schimb de locuri, pentru a putea conversa mai bine cu colegul său de bancă. Amuzat, Roberto se trezi lângă Cristina, colega lor, pe care nu o observase până atunci la masă și despre care gândi că era chiar atât de timidă încât reușise să treacă aproape total neobservată pe parcursul primelor zile de liceu. Era o fată micuță de înălțime, brunetă, cu un breton atent aranjat astfel încât să-i cadă în ochi și cu niște ochi de un albastru răpitor. La fel de natural ca de obicei, și Roberto se angrenă într-o discuție cu micuța despre experiențele școlare anterioare și așteptările educaționale ale anului care tocmai începuse.
După aproximativ două ore petrecute în cafenea, elevii începură să se împărștie care încotro. În mod suspect, într-un final, rămaseră doar Cristina, Roberto, Ionel și Dana la masă.
- Mi-a făcut plăcere, dar eu trebuie să plec, zise Cristina, la un moment dat. Chiar trebuie să ajung la meditații la 4 și aș vrea să nu întârzii, completă ea, parcă scuzându-se sau fiindu-i rușine că face meditații și acum, la început de clasa a noua.
- În ce direcție mergi? întrebă, natural, Roberto, sorbind ultima gură din Nestea-ul lui de piersici.
- Spre Obor. Profesorul stă la două stații de Obor, pe Colentina, răspunse Cristina.
- Ce coincidență. Eu stau la două stații de profesorul tău, zise Roberto, vesel și luminându-se la față. Dacă nu te deranjează, vin și eu cu tine, că s-a cam făcut târziu și aș mânca și eu ceva pe ziua de azi. Voi mai stați? îi întrebă el pe Ionel și Dana, săgetându-l cu privirea pe băiat.
- Măi, eu nu mă grăbesc, dar doar n-oi rămâne singur, zise Ionel, pe un ton ștrengar.
- Păi nici eu nu mă grăbesc. Mai bem un suc? zise Dana, natural și zâmbitoare.
- Bine, atunci noi v-am lăsat. Distracție plăcută, ne vedem mâine, îi salută Roberto reușind chiar și să prindă un moment bun să-i facă cu ochiul lui Ionel.

Următorul mesaj este doar o părere personală, în calitate de consumator de artă şi nu de critic.

Frumos capitol. Inteligent Roberto ăsta. Se vede că se pricepe la toate: şi la combinat pe alţii, şi la propria lui combinaţie, în caz de-o fi aşa ). Sunt sigur că Ionel şi Dana sunt combinaţi deja, dar în privinţa lui Roberto... ăla a atras niţel şi fetele de la petrecere, şi pe astea din clasă. Îi merge perfect până acum. Aştept să văd ce urmează. Baftă şi spor la scris!



Bully.

Următorul mesaj este doar o părere personală, în calitate de consumator de artă şi nu de critic.


Pe cat de greu reusea Roberto sa se imprieteneasca si sa socializeze cu colegii de liceu mai mari decat el, pe atat de bine vad ca se descurca cu colegii de clasa. La inceput credeam ca Roberto este un baiat mai singuratic caruia nu prea ii place socializarea dar dupa capitolul acesta mi-am schimat pararea. Povestea decurge binisor, astept sa vi cu capitole noi si mai interesante.

Timpul trecea neașteptat de repede pentru Roberto, acum, de când era licean. Două săptămâni se scurseră aproape fără ca el să-și dea seama. Profesorii erau grăbiți să avanseze în materie, spre deosebire de primele două-trei zile în care abia dacă menționau cu ce se mănâncă ceea ce predau ei. Din păcate, Ionel și Roberto nu erau așa grăbiți să și învețe pentru materiile respective. Cu toate că Simona îi repetase fratelui ei de câteva ori deja că liceul nu mai e ca școala generală și aici trebuie să trateze cu mai multă atenție materiile și profesorii, acesta căsca și-i spunea că totul e sub control. Până la prima lucrare de control la limba română, unde Roberto se alese cu un 6. Deși Dan și Gabi îl asiguraseră că nu e capăt de țară și că doamna Isăilă este genul de profesoară care dă intenționat note mici, Simona nu-l menajă pe fratele ei și, de altfel, nici mama lor. Ionel fu mai norocos, reușise să ia un 8, trăgând cu ochiul în lucrarea Danei, care stătea acum în banca din fața lor.
Amărăciunea notei mici fu ștearsă foarte repede, însă, când Dan intrase în clasa lor în timpul orei de fizică să anunțe că înscrierile pentru Balul Bobocilor au început și că lista e deschisă oricui vrea să participe. Candidații erau rugați să se prezinte în ziua următoare, la ora 9 în sala de sport de la etajul 1. Ionel și Roberto zâmbiră unul spre celălalt, știind că amândoi aveau de gând să participe, în timp ce aproape toate fetele din clasă îi priviră pe cei doi pe furiș, iar Dana zâmbi pentru sine.
Și tot în cursul zilei respective, dar mai spre seară, Luci îl anunță pe Roberto prin Simona că startul campionatului de fotbal al liceului avea să aibă loc peste exact două săptămâni și că, până atunci, îi recomandă să formeze echipa clasei și să-l contacteze pentru înscrierea lotului.
Pauzele erau momentele preferat ale lui Roberto ale fiecărei zi de școală, cum erau, de fapt, pentru majoritatea elevilor. Dacă nu și le petrecea sprijinit de vreun gard cu Cristina, Ionel și Dana, bătea mingea cu Luci și cine mai era atunci pe terenul de fotbal sau stătea cu Simona, Gabi, Dan, Silvia și prietenii lor și asculta glumele și urletele Pisicii, care căpătase o reală pasiune din a-l face pe Roberto să râdă.
Timpul trecea repede și, în general, frumos, iar Roberto se felicita, în sinea lui, pentru cum reușise să se facă plăcut de prietenii mai mari ai surorii lui și cum reușise să se integreze în clasa lui. Mai toate fetele întorceau capul după el și băieții doreau să intre în vorbă cu el. Cu toate acestea, singura persoană care nici nu părea să știe că Roberto există era ”femeia fatală”, după care Roberto încă mai privea pierdut în pauzele în care aceasta traversa curtea să se întâlnească cu prietenul ei, care o aștepta în fața porții, cu ochelarii de soare pe nas și sprijinit de BMW-ul lui staționat ilegal.
Lăsând acest amănunt la o parte, Roberto nu putea să condamne mai nimic din deciziile luate și acțiunile întreprinse până acum la liceu, poate doar lipsa lui de interes pentru învățătură. Dar toate acestea reușiră să zboare din mintea lui pe data de 1 octombrie, la ora 9, când Roberto intra pe ușa sălii de sport de la etajul 1, cu tot cu Ionel.
- Bine-ați venit, șmecherilor, îi salută Dan, cu mâinile în buzunar, făcându-le, zâmbitor, cu ochiul. Hai, intrați, așezați-vă pe băncuțe, cu toți ceilalți și așteptați să auziți când e chemată clasa voastră, continuă el, carismatic.
Băieții își găsiră două locuri undeva, spre finalul băncuțelor și începură să privească împrejurul lor. Multe fete frumoase și concurenți redutabili, fu concluzia amândurora, deși niciunul nu o spusese cu voce tare. Cu unul din ei chiar schimbaseră câteva cuvinte pe terenul de fotbal cu câteva zile în urmă și era un tip foarte șarmant și natural. El putea fi un potențial inamic. Stătea de vorbă cu o fată micuță de înălțime și frumoasă foc, cu un păr creț, bogat și roșcat. Nu o observaseră niciodată prin liceu, cu toate că tot timpul erau atenți, chiar și fără să vrea, la majoritatea fetelor din jurul lor.
Și deși niciunul din cei doi nu voia să o recunoască și amândoi insistau că e vorba doar de un duel amical între doi prieteni, fiecare voia în sinea lui să fie el cel ales pentru a-și reprezenta clasa în lupta pentru titlul de Mr. Boboc.
- 9C! strigă Dan, trezindu-i pe cei doi din starea de meditație.
Roberto și Ionel, alături de alte câteva fete de la ei din clasă se ridicară de pe băncuță și avansară către Dan și alți câțiva colegi de-ai lui, care reprezentau comisia din această zi.
- Să vedem pe cine alegem să reprezinte 9C-ul pentru titlul de Mr. Boboc. Numele? întrebă un băiat înalt, de lângă Dan.

Următorul mesaj este doar o părere personală, în calitate de consumator de artă şi nu de critic.


Da, eram sigur că o să se integreze perfect şi o să atragă priviri, iar cu şcoala o s-o ducă mai naşpa. De fapt, acest lucru e tipic oricăriu licean ce o duce foarte bine în afara orelor. Acum mai ales, vine balul şi campionatul de fotbal... îs curios dacă o să se înrăutăţească şi ma tare situaţia şcolară a lui Roberto. Bun, acum la preselecţia asta mă aştept la surprize, dar dacă nu, la bal sigur se va întâmpla ceva, dar doar bănuiesc.
Cât despre greşeli... Schizo, cine pe cine pocneşte acum? :> ) Glumesc, am văzut doar o literă lipsă şiii... atât? Mda. Schizo, ce mai am de menţionat ar fi aşa, doar ca o părere, să încerci să eviţi frazele astea prea lungi. Poţi să limtezi acolo nişte propoziţii, nu-i nevoie să faci o frază de câteva rânduri deoarece nu dă bine cursivităţii. Şi e păcat, deoarece capitolul ăsta chiar a fost cursiv, nici nu mi-am dat seama când l-am citit atât de repede. Baftă şi spor la scris!




Bully.

Schizo, sunt foarte dezamagit ca de ceva vreme nu ai mai scris nimic ....am citit ultimul capitol pentru ami reimprospata memoria despre acest fic, dar aveam pretentii mari unde este continuarea?..la fel si despre celalet fic-uri ... astept continuarea cu nerabdare:o3

- Lupescu Ionel.
- Ionel, spune-ne câte ceva despre tine. Ce muzică preferi, ce fel de filme ți-au plăcut și de ce, ce cărți te-au impresionat în mod deosebit, practici vreun sport, cânți la vreun instrument, ai vreun talent sau vreo pasiune... turui băiatul de lângă Dan, făcându-l pe acesta să se strâmbe a mirare de lângă el.
Ionel se fâstâci câteva secunde, scărpinându-se nervos cu mâna dreaptă la ceafă. Cu glasul ușor tremurat, se porni să vorbească, însă:
- Prefer muzica rock, în general. Îmi place mult noul val de punk, de genul trupelor Busted, Green Day, Good Charlotte, Blink-182 sau Sum 41. Mai ascult și rap, dar îl prefer pe cel românesc. Îmi plac Paraziții, Cedry2k, Deliric1, Carbon... Ca filme, m-au impresionat câteva. 8 Mile, de exemplu, pentru că arată cum oricât de mult te lovește viața, dacă vrei, poți. Fight Club, pentru că arată cum mintea omului e cel mai mare dușman al său, The Dark Knight, pentru rolul impecabil al lui Heath Ledger... Mmm, ca și cărți, nu cred să mă fi impresionat una anume în mod deosebit. Am citit multe din scrierile lui Jack London, îmi place foarte mult cum descrie și cum transmite sentimentele și ne zugrăvește mințile cu ce se întâmplă în poveștile lui. Îmi place foarte mult ping-pong-ul, ca sport. Nu îl practic în mod profesionist, dar îl joc oricând cu plăcere și chiar urmăresc uneori transmisii de meciuri. Știu să cânt la tobe, tata e un rocker nostalgic și m-a obligat de mic să învăț acest instrument. Cu timpul chiar am prins drag de ele... Altceva... Mmm... O pasiune sau vreun talent ascuns... Hmmm... Sunt hacker de jocuri. Și pentru calculator, și pentru console, și pentru telefon... În sensul că mă pricep cât de cât la programare și mă descurc pe google. Știu să umblu prin ele, să le repar erorile, să le schimb cu totul, pe cele mai mici... Nu știu ce altceva să mai zic...
Prezentarea lui Roberto fu mult mai săracă decât cea a lui Ionel. Nu era așa de citit ca acesta, nu avea niciun talent anume, deși menționase fotbalul, moment în care Gabi, care chiulea de la o oră să participe la preselcție, ”pentru amuzament”, spusese el, dădu afirmativ din cap în dreapta lui Dan, semn că rezona cu cele spuse de fratele Simonei. Cu toate acestea, nu mare îi fu surprinderea lui Roberto să audă că Ionel va fi cel care va reprezenta clasa lor la Balul Bobocilor.
În mijlocul prezentării candidatelor de la 9B pentru a reprezenta clasa în lupta pentru titlul de Miss Boboc, ușa de la sala de sport se deschise și, rușinată, Dana își ceru scuze pentru intervenție și fugi spre colegii ei de clasă. Îl îmbrățișă pe Ionel, felicitându-l că a fost ales și apoi își prezentă regretele lui Roberto. Acesta fu foarte galant, însă, menționând că era natural să nu fi fost el cel ales, dată fiind complexitatea rivalului său din această zi.
Deși fu sigur că Dana interpretase altfel ceea ce spusese, considerându-l parșiv, Roberto descoperi că se simțea bine în sinea lui că recunoscuse acest lucru cu voce tare, mai ales fiindcă el chiar credea, cu toată sinceritatea, că lucrurile stau chiar așa.
- De ce nu participi și tu? îi zise Ionel, instigant, Danei.
- Nu vreau, nu sunt la fel ca celelalte, zise ea, fâstâcindu-se rușinată.
- Cum adică? se strâmbă Ionel a nedumerire.
- Adică avem colege mai frumoase, care merită mai mult decât mine să participe.
- Trebuie să te contrazic, se auzi glasul lui Roberto, de după Ionel, care privea fetele din clasa lor, cercetându-le cu atenție și observând cu câtă nerăbdare aștepta fiecare să demonstreze că e cea mai frumoasă și cât de mult însemna această competiție pentru ele. Nu au cum să se ridice la nivelul tău pe toate planurile, crede-mă, adăugă el, privind-o cu încredere pe Dana.
Fata căzu pe gânduri, dar nu avu mult timp la dispoziție să cugete, pentru că glasul lui Dan se auzi, chemând fetele de la 9C să se prezinte în fața juriului. Ionel o împinse subtil pe Dana, ridicând-o de pe băncuță, iar Dan, văzând scena, strigă, pe un ton ferm:
- Hai și tu, n-ai teamă.
Astfel ajunse Dana alături de alte câteva colege de-ale lor să-și depună candidatura pentru titlul de reprezentanta clasei 9C la concursul Miss Boboc de anul acesta. Figura lui Roberto se destine într-un zâmbet subtil când Dan anunță că Dana va fi partenera lui Ionel din acest an la Balul Bobocilor, dar acesta nici măcar nu se compară cu zâmbetul prietenului său care se ridică în picioare și o primi cu brațele deschise pe Dana înapoi, vizibil emoționată de moment. Zâmbetul lui Roberto se subție și mai mult când văzu cu câtă pasiune se strângeau cei doi în brațe. Dar inima creștea de bucurie în sinea lui.

Următorul mesaj este doar o părere personală, în calitate de consumator de artă şi nu de critic.

Ce satani, doar Darky a mai trecut pe-aici. Ok, lăsând gluma la o parte, mă aşteptam la asta, sincer. Ionel părea clar mai complex decât Roberto. Mă miră totuşi prietenia asta dintre ei atât de strâns legată, dar presimt eu o rivalitate pe viitor. De fapt, ei şi acum sunt rivali, dar bănuiesc că la un moment dat o să apară şi momentele de invidie. Ce aş avea de menţionat, mm, nu ştiu. O expresie precum ,,Trebuie să te contrazic", spusă în mijlocul unei conversaţiei dintre prieteni, nu cred că este folosită de prea mulţi puşti de clasa a 9-a. Şi nu neapărat doar expresia asta, şi restul replicilor date de Roberto în acest capitol. Adică ştim cu toţii ce limbaj folosim/folosesc puştii de clasa a 9-a, a 10-a în conversaţiile cu prietenii. Acolo putea foarte bine să zică, cred eu, ,,Hai, măi, nu se compară alea cu tine." sau ceva de genul. Din ce am văzut eu în acest capitol, Robert are o atitudine mai mult de un băiat mai matur, de clasa a 12-a. Ori aşa ai vrut tu să fie, nu ştiu. Baftă şi spor la scris.




Bully.

Următorul mesaj este doar o părere personală, în calitate de consumator de artă şi nu de critic:
Foarte frumos, aceeasi lipsa de greseli.Actiuna decurge intr-un punct frumos dupa cum se vede.Rivalitatea dintre Roberto si Ionel incepe sa creasca, asta nu poate duce decat la lucruri bune.Despre complexitatea personajelor a vorbit Bully, eu unul nu cred ca Ionel este mai complex decat Roberto , Roberto fiind personajul principal, dar fiecare cum crede.Oricum povestea are contur bun, acum asteptam continuarea sa vedem ce se petrece...