Don Juan cel licean

Acest fic este nerecomandabil persoanelor sub 12 ani. Conține:
- limbaj ce poate fi interpretat ca fiind vulgar.
- scene de nuditate sau ce pot sugera actul sexual.

Notă: Don Juan cel licean a mai fost postat pe alte forum-uri în prealabil și, dacă există creații asemănătoare, ele există fără știința sau acordul meu și fără ca eu să mă fi inspirat din ele sau creatorii lor din fic-ul meu.

DON JUAN CEL LICEAN

Vântul adia uşor, mişcând frunzele uscate de pe trotuar, care parcă se alergau câteva secunde, după care se întindeau pe caldarâm, obosite de efortul depus. Soarele îşi arunca primele raze de după blocurile de un gri mohorât din cartierul Colentina. Cei câţiva nori care acoperiseră luna pe parcursul nopţii dispăreau încetul cu încetul, mistuindu-se în depărtări. Vremea era mai mult decât frumoasă pentru o zi de toamnă. Și, în fond, aşa şi trebuia să fie astăzi. Nimeni nu-și dorea condiţii meteorologice precare într-o zi ca aceasta. Pentru că nu era o zi ca oricare alta. Era 15 septembrie. Astăzi şcoala îşi deschidea porţile pentru unii elevi, iar pentru alţii şi le redeschidea. Exista, însă, un băiat mai emoţionat decât orice prichindel de clasa I sau boboc de-a IX-a...
Într-una din casele de pe o străduţă lăuntrică din spatele blocurilor de la bulevard, în camera cea mai din fund, dormea dus un băiat de vreo 15 ani. Pătura era adunată şi făcută ghem sub picioarele lui, semn că se dezvelise de cald în timpul nopţii. Într-adevăr, era o atmosferă destul de încinsă în cameră şi niciun geam deschis. Băiatul dormea îmbrăcat numai cu un șort gri, dintr-un material foarte subțire. Era destul de înalt pentru vârsta lui, dar și cam slăbuţ. Figura lui, însă, avea trăsături foarte plăcute, cu buzele-i subțiri ascuțite în colțuri în așa fel încât părea că zâmbește ștrengar tot timpul. Părul îi era tuns inegal şi era foarte ciufulit acum, după ce se răsucise toată noaptea în somn.
Somnul băiatului nu mai dură mult timp, deoarece la puţin timp după ce minutarul ceasului de pe perete trecu de numărul 12, având orarul în dreptul cifrei 7, în cameră, aprinzând lumina într-un mod barbar şi inuman, intră mama...
- Haide, Robi, e timpul să te scoli, zise ea pe un ton ferm, în timp ce deschidea larg balconul.
Singurul răspuns primit fu un mormăit foarte neprietenos. Urmară câteva clipe în care Robi căută plapuma în jurul lui, pipăind cu mâinile, cu mișcări robotice, de câte 4 ori în aceleaşi 3 locuri, sperând să se întâmple o minune. Nu se întâmplă. Mormăi ceva ce semăna mai mult cu klingoniana decât cu limbajul uman, după care, oftând resemnat, îşi socase de sub cap perna, trântindu-şi-o peste faţă.
După ce lăsă băiatul să se chinuie, mama, care admirase cu mâinile în șold această reprezentație penibilă, se aşeză pe pat, lângă el și îi smulse decisă perna din mână, aruncând-o cât colo. Robi reacţionă imediat, mugind ca un taur înjunghiat şi agitându-şi mâinile în direcţia în care dispăruse perna.
- Haide, Robi, încetează cu circul... Tu mi-ai zis să te trezesc la 7, zise mama pe un ton calm, dar ferm, dezmierdând cu o mână părul băiatului.
De data aceasta, Robi mârâi, asemeni unui câine forţat să facă ceva ce nu îi place şi, într-un final apoteotic, deschise ochii pe jumătate. Deschise gura, să zică ceva, ridicând în sus şi arătătorul de la mâna dreaptă, semn că era ceva important. După câteva zeci de secunde, timp în care stătu parcă în cumpănă, dacă să zică sau nu ce avea de gând, închise ochii, gura, lăsă degetul jos şi se răsuci pe o parte, culcându-se la loc.
Mama cedă, se ridică de lângă Robi şi ieși din cameră, lăsându-i, însă, lumina aprinsă și balconul deschis, ca băiatul să poată auzi claxoanele și agitația specifice cartierului Colentina la 7 dimineața. Chiar și așa, chinurile băiatului erau departe de a se fi terminat. În cameră pătrunse şi sora lui, o fată de 17 ani, cu un păr lung, brunet şi strălucitor, întins cu placa de cu o seară înainte. Avea aceleaşi trăsături faciale ca şi fratele ei. Şi cel care se uita la mama lor, putea să vadă de la cine moşteniseră cei doi întreaga figură. Parcă nici nu ar fi avut tată! Doar ochii verzi ai lui Robi nu se regăseau în înfăţişarea mamei lui. Fata, însă, părea identică cu aceasta. Ca şi Robi, şi sora lui era înaltă şi slabă, cu nişte picioare lungi şi frumoase, răsărind din pantalonaşii foarte scurţi şi mulaţi, de pijama, de un galben de banană. Tricoul verde cu două dungi la fel de galbene, orizontale şi subţiri, pe bustul fetei, ca și cum i-ar fi cuprins sânii, era la fel de mulat, ca și cum ar fi vrut până și în somn să evidențieze cu ce era înzestrată.

Uite, că tot spui că nu am mai dat prin fan fic, o să încep cu tine
Ficul îmi pare destul de bun. Nu divulgi prea multe despre ceea ce s-ar întâmpla mai departe, dar ne dai totuşi o idee, îmi place nota asta de mister.
De asemenea: "Tricoul verde cu două dungi la fel de galbene, orizontale şi subţiri, pe bustul fetei, ca și cum i-ar fi cuprins sânii, era la fel de mulat, ca și cum ar fi vrut până și în somn să evidențieze cu ce era înzestrată." , dragul meu Schizo, fără supărare, dar la ce îţi stă ţie mintea măi? Nu mă înţelege greşit, îmi place cum o descrii. Cumva asta este descriere unei persoane cunoscute? Dacă da, mi-o prezinţi şi mie, te rog?
Oricum, abia aştept să văd rezultatul final.

Foarte frumos Schizo nu am cuvinte la adresa ficului caci orice as incerca sa zic ar strica frumusetea ficului deci las totul asa cum este spunand doar atat Foarte frumos.
Imi place foarte mult cum descrii si de asemenea imi place si povestea destul de mult insa sper ca nu e o poveste banala cu adolescenti ca sunt mai mult decat satul de asa ceva.

Fata aruncă o privire miloasă fratelui ei, care aţipise la doar câteva secunde după ce se întorsese pe o parte şi se aşeză lângă el, exact unde stătuse şi mama, cu doar câteva minute înainte. Îl zgâlţâi uşor după care îi spuse pe un ton ferm:
- Scularea, piticot, mai avem doar trei ore până la începutul festivităţii!
Buzele băiatului se mişcară de două ori, formând un cuvânt pe care fata nu îl auzi, menţinându-şi poziţia şi nedeschizându-şi ochii.
- Ce? întrebă ea, nedumerită.
Robi repetă mişcarea.
- Ce zici, mă? zise ea, din nou, un pic iritată, de această dată.
Robi o apucă de ceafă, trăgând-o cu blândeţe spre gura lui, unde fata îşi poziţionă urechea.
- Ca-fea, zise băiatul, şoptind.
Fata zâmbi şi zise, tot şoptit, la urechea băiatului:
- Este.
Apoi se ridică şi, în timp ce părăsea camera, zise, la fel de ferm:
- Acum, mişcă.
Mama mai intră o dată în cameră, cu un lighean cu rufe ude, ieșind cu ele pe balcon și începând să le întindă pe sfoară, cu o naturalețe ce te făcea să te gândești la un ritual binecunoscut deja de ea, dar Robi rămase în aceeaşi poziţie alte câteva minute. Într-un final, cu greu, se ridică și se așeză în fund, pe marginea patului. Deschise ochii pe jumătate, căscă, mai căscă o dată, după care deschise ochii de-a binelea, scuturându-şi faţa. Îşi căută papucii cu privirile prin cameră, nu-i găsi, iar asta nu îl împiedică să pornească cu greu, spre bucătărie, în picioarele goale, mişcându-se încet şi maşinal. Odată ajuns aici, îşi luă o cană din maşina de spălat vase, apucă decis filtrul de cafea, umplu cana, după care îşi puse trei linguri cu vârf de zahăr. Se târî în sufragerie, se aşeză pe canapea şi privi absent ştirile PRO TV de dimineaţă, în timp ce îşi sorbea cafeaua.
După vreo 15 minute, părea că se mai trezise. Lăsă cana pe masa din sufragerie şi se întoarse în camera lui, mişcându-se, parcă, ceva mai energic. Deschise uşa dulapului şi se apucă să caute prin haine, cu migulozitate şi atenţie să nu cumva să le şifoneze pe cele pe care nu avea să le poarte. Îşi scoase din dulap şi aşeză cu grijă pe pat un tricou cu dungi orizontale, în două nuanţe de verde, închis şi deschis, o pereche de blugi conici, de un albastru foarte închis, şosete, boxeri, precum şi o curea albă, de piele, cu nişte simboluri japoneze negre desenate pe ea.
Între timp, sora lui ieşise din baie, cu un prosop mare, alb, înfăşurat în jurul ei. Robi intră şi el, cum termină de aranjat hainele. De acolo ieşi doar 30 de minute mai târziu (stătuse mai mult decât sora lui!), dar proaspăt ras, mirosind frumos şi spălat pe dinţi. Purta un prosop la fel de alb, dar mai mic, în jurul taliei. Se îmbrăcă şi plecă înapoi, în bucătărie. Aici, mama şi fiica îşi savurau cafeaua, discutând despre frizura surorii lui Robi. Băiatul îşi puse într-o farfurie două ochiuri bine prăjite, luă sarea şi două felii de pâine şi se aşeză şi el la masă. Mâncă repede şi plecă să îşi aranjeze freza, timp în care femeile tot nu schimbaseră subiectul. După vreo 10 minute, ieşi din baie, cu frizura bine aranjată şi strigă la sora lui:
- Simona! Eşti gata?
- Da, stai două minute, răspunse aceasta.
Robi se duse în camera lui, îşi luă mobilul şi MP3-player-ul, pe care le înghesui în buzunare, şi se aşeză pe jos, încălţându-se cu converşii lui albi, împânziţi cu simboluri japoneze negre. Se admiră în oglindă şi ieşi din nou în hol, de unde o strigă din nou pe sora lui, de data asta, cu o notă de iritare în glas:
- Simona! Eşti gata, mă?
- Vin, vin! se auzi glasul Simonei.
Simona apăru şi ea, ieşind vijelios din cameră.
- Mi-ai văzut mobilul, piticot? întrebă ea, agitată şi privind în toate direcţiile.
Robi nu-i răspunse, în schimb, îşi scoase mobilul lui, butonă ceva pe el şi, curând, din baie, se auzi începutul melodiei “Still D.R.E. (feat. Snoop Dogg)” a lui Dr. Dre. Simona fugi în baie, unde îşi găsi telefonul, îi închise lui Robi, şi-l înghesui în buzunar şi zise, zâmbind:
- Hai să mergem.

Genial ca de fiecare data Schizo nu ma asteptam la mai putin din partea ta.
Nu ma lasi mai deloc sa fac si altceva caci postezi un nou capitol din acest fic care devine interesant si nu prea vreau sa ratez capitole.

Ca şi fratele ei, Simona, era îmbrăcată în ton cu moda. Purta tot blugi conici, mai strâmţi decât ai lui Robi şi de un gri foarte deschis, de sub care ieşeau nişte converşi de culoare mov. Tricoul era strâmt pe corp şi la gât, fără mâneci şi ajungea până peste buzunarele de la blugi. Pe tricou era desenat, cu negru, conturul figurii lui Marilyn Monroe, pe un fundal tot mov. Părul era lăsat să i se reverse peste umeri, strălucind în bătaia becului.
- Hai, zise şi Robi.
- Mama, plecăm! strigă Simona şi mama celor doi apăru din sufragerie, îmbrăcată tot în pijama.
- Pa, copii, aveţi grijă de voi, zise ea, pupându-i pe cei doi pe obraz. Când veniţi?
- Nu ştim, ne auzim la telefon, zise Simona şi cei doi ieşiră pe uşă.
Uşa se încuie în urma lui şi cei doi fraţi coborâră scările în tăcere şi ieşiră din bloc. Vremea era cu adevărat minunată afară. Robi ridică ochii spre soare şi zâmbi, mijind ochii, spre el.
- Ce? îl întrebă Simona.
- Nimic... E frumos afară, răspunse Robi, melancolic.
Simona râse amuzată şi îi zise:
- Hai mai repede... Se adună lumea bună fără noi pe acolo...
- Lumea bună?... întrebă Robi, nedumerit.
- O să-i cunoşti... zise şi Simona, misterios.
Pe drum, Roberto şi Simona vorbiră mult despre liceu, despre muzică, despre liceu din nou, şi puţin despre mâncare. Băiatul era foarte curios despre cum erau profesorii, elevii, sălile de sport şi fetele din liceu. Simona îi mai răspunsese de câteva zeci de ori la aceste întrebări şi, deşi îi sublinie acest lucru fratelui ei, îi mai răspunse o dată.
Când ajunseră la liceu, curtea colcăia deja de elevi, deşi mai era o oră până la începutul festivităţii. Simona şi Robi trecură un pic grăbiţi prin mulţimea de copii, care cu părinţi, care şi cu bunici, care în grupuri, care complet singuri şi izolaţi. Simona îl conduse pe Robi spre terenul de fotbal, care era mai gol decât restul curţii. Exact în mijlocul lui stătea un băiat de vreo 19 ani înalt, solid şi bine făcut, îmbrăcat cu un tricou mulat gri cu nişte cuvinte negre scrise pe el, cu nişte pantaloni negri, care îi curgeau bine pe picioare şi încălţat cu nişte skateri grei, albi complet. Purta nişte ochelari de soare Police, care îl distingeau de toţi ceilalţi din jurul lui. Îşi ţinea mândru mâinile în buzunar şi privea curtea contemplativ. Simona îl văzuse de la intrare, el doar de când aceasta şi Robi păşiseră pe terenul de fotbal. Băiatul zâmbi la vederea fetei, şi ea răspunse la zâmbetul său cu unul cel puţin la fel de frumos.
- Ce faci, panaramo? o pupă băiatul pe Simona pe obraz, strângând-o în braţe, scurt şi amical.
- Bine, ce să fac? Am venit la şcoală... răspunse Simona, zâmbitoare.
- Toţi am venit... Ce să-i faci... zise băiatul, zâmbind un pic amar.
- A, da, tu eşti a 12-a acum, eşti cu bacu’, eşti cu stresu’... râse Simona, instigant.
- Da, foarte amuzant... se strâmbă băiatul, chipurile, dezgustat, dar zâmbind, totuşi, în colţul gurii.
- Uite, să te mai înveseleşti, îţi prezint pe cineva: el e fratele meu, Roberto... E a 9-a... zise Simona, şovăitor.
- Ooo... Mi s-a povestit despre tine, îi zâmbi băiatul, întinzându-i lui Roberto mâna dreaptă.
- El e Dan, dar e cam necioplit uneori... îi zise Simona, chipurile, fratelui ei. Uită să se prezinte...
- Ea e Simona, dar e cam panaramă uneori... îi zise Dan lui Roberto, izbucnind în râs, iar Simona îi aruncă o privire tăioasă, fără să se poată abţine de la a zâmbi.
După ce băiatul încetă să râdă instigant, fata continuă:
- Dan e portarul echipei noastre de fotbal... Şi căpitan de anul ăsta... Deşi nu merită să îl laud atâta, la cât de necioplit e...
Simona luă o mutră supărată, dar Dan nu se lăsă păcălit. Râse încet pentru el şi se întoarse spre Roberto:
- Şi ia zi, boboc... Ce părere ai de liceu, aşa, după o privire de ansamblu?

Da rapid eşti mă.
Ce pot spune, decât că îmi place continuarea, doar că ai avut un mic defect acolo. Totuşi, la prima vedere, piticotu pare o persoană foarte minuţioasă, sau meticuloasă (care din ele se potriveşte mai bine).Probabil că d-aia o să fie un Don Juan (asta dacă e vorba să fie el )
Totuşi, cel mai mare defect al capitolului: creezi o imagine frumoasă, cu soră-sa (pe care ai descris-o destul de bine în capitolul anterior), ieşind de la baie, doar cu prosopul pe ea, apoi îl scoţi pe el cu prosopu afară. Nu te supăra pe mine, dar nu se face aşa ceva. Sper că măînţelegi

Edit: Ce naiba mă, dă-mi şi mie timp să respir.
Ce să comentez şi la capitolul ăsta, decăt faptul că ai început undeva cu Simona şi Rubi, iar imediat următoarea propoziţie a început cu Simina...nu de alta, dar nu dă prea bine, după părerea mea..
Ei bine, nu prea am ce şa critic, iar restul lucrurilor deja le ştii
Totuşi, mi-se pare ciudat că Rubi nu a zis nimic atunci când dan a făcut-o pe sorăsa panaramă. Sounds fishy.

Roberto se pierdu pe moment şi răspunse nesigur:
- Ce părere pot să-mi fac? Arată bine...
Simona îşi întrerupse fratele, întrebându-l pe Dan:
- Ăştiălalţi... Luci, Gabi, Silvia, nu au venit?
- Niciunul, zise, scurt, Dan.
Urmară câteva clipe de tăcere, timp în care Dan urmări cu privirea două fete foarte drăguţe, înalte şi destul de sumar îmbrăcate. Cele două îl zăriră şi se grăbiră spre el, ţinându-se de mână. Simona îi întoarse lui Dan o faţă dezgustată şi șuieră printre dințin:
- Iar astea, frate?...
Dan râse înfundat şi ridică din umeri. Fetele ajunseră la el şi se grăbiră să îl pupe pe obraz.
- Bună, Dan... zise una din ele, chicotind.
- Bună, fetelor, zise Dan, cu o atitudine de macho.
- Cum a fost vacanţa? întrebă cealaltă fată, chicotind, ca şi prima.
- Scurtă... Prea scurtă... răspunse Dan.
- Da, şi mie mi s-a părut la fel, zise iar prima fată, după care urmară câteva clipe de tăcere.
Ca să sară peste momentul penibil, Dan zise:
- Să vă prezint pe cineva, fetelor... El este Roberto, fratele Simonei... E boboc.
Fetele chicotiră şi se grăbiră să-l pupe pe obraz.
- Eu sunt Diana, îmi pare bine, zise cea care vorbise prima.
- Iar eu, Irina, zise cealaltă.
- Încântat... zise Roberto, complet depăşit de situaţie.
Fetele se apucară să povestească despre sejurul lor din vară, împreună cu câţiva colegi de-ai lor, la mare, neîntrebate şi cu un entuziasm ieşit din comun. Dan asculta şi mai zâmbea din când în când, în timp ce Roberto privea scena mirat.
Simona era singura căreia compania celor două fete îi displăcea, motiv pentru care se bucură teribil când văzu un băiat bine făcut, cu un tricou roz şi nişte blugi albaştri pe el, şi cu o pereche de ghete albe de fotbal, Nike, în picioare.
- Luci! îi făcu Simona cu mâna şi o luă la fugă spre el.
Luci o văzu pe Simona, îşi scoase căştile din urechi şi îşi deschise larg mâinile. Simona se aruncă în ele, cei doi se pupară pe obraz şi se strânseră puternic în braţe.
- Mi-a fost tare dor de tine, urâtule... zise Simona, drăgăstoasă.
- Şi mie, panaramo... răspunse băiatul, emoţionat.
După două-trei minute, cei doi se desprinseră şi veniră spre Dan, Roberto şi cele două fete, unde cei doi băieți mai mari se salutară, strângându-şi mâna şi luându-se scurt, în braţe, iar fetele îşi întrerupseră povestea doar ca să îl pupe pe obraz, la fel de entuziasmate, şi pe Luci. Dan profită de tăcerea fetelor şi îi zise încet lui Roberto, suficient de tare, însă, cât să audă şi Simona:
- Ai văzut ce-l iubeşte? De mine nu-i pasă atât...
Roberto căzu pe gânduri câteva secunde şi răspunse prompt, pe un ton de şmecher:
- E, nu-i pasă... Toată vacanţa a vorbit de tine... Şi în somn... S-o fi auzit noaptea cum gemea: “Mmm... Dan... Mdaaa... Îmi place aşa... Mai jos... Daaa...”...
Dan izbucni într-un râs isteric, Luci râdea cât se poate de sincer, fetele chicoteau şi ele, chiar şi Simona râdea înfundat, cu capul într-o mână, în timp ce Roberto o privea, zâmbind nevinovat.
Când îşi mai reveni, Dan îi întinse mâna dreaptă lui Roberto, invitându-l să bată palma, ştergându-şi o lacrimă de la râs şi ţinându-se încă cu mâna stângă de burtă:
- Bine, boboc...
Luci o întrebă pe Simona, amuzat:
- Cine-i puştiu’?
- E frati-miu, zise Simona, privindu-l încruntată, dar neputând să-şi ascundă un zâmbet mic în colţul gurii.
- Roberto mă numesc, îi întinse băiatul mâna lui Luci, care i-o strânse, zâmbindu-i prietenos.
- Lucian. Spune-mi Luci.
- Luci e şi el în echipa de fotbal şi are cel mai puternic şut din liceu, zise Dan, făcându-i cu ochiul lui Roberto.
- Şi e la tineret, la Dinamo, completă Simona.
- E, ho, nu mă mai pupaţi atâta în cur, zise Luci, eschivându-se.
Fetele plecară, ţinându-se de mână, după ce văzuseră pe cineva ieşind din liceu, strigând un “Pa!” la fel de ciudat de entuziasmat, iar Luci şi Dan le făcură cu mâna, în timp ce Simona se uită urât spre ele.

Schizo precedentul capitol a fost cam cu greseli din pacate cea ce nu ma asteptam sa vad la tine.
Fii putin mai lent ca postezi 10 capitole intro zi si dupa lumea se plictiseste de poveste si iar nu mai ai cititori.
Despre fic nu am ce zice este foarte amuzant pentruinceput si pare interesant insa sa vedem pe viitor cum se prezinta.

Îmi place atmosfera...calmul dinaintea orelor sau cum?)
Totuşi..trădător rău Ruby ) (ar trebui să vorbesc mai des cu fraţii fetelor )
Oricum, bună treabă, de data asta nu am mai sesizat nimic ce părea anormal.
Dar de ce postezi fiecare caitol aşa de des?

Imi place ce imaginatie ai. O sa comentez pe masura ce citesc capitolele.

In primul post ai inceput cu o descriere simpatica, simpluta si foarte usor de citit. Ai trecut foarte frumos de la aceasta la introducerea personajului tau. Ai o singura greseala de tastare "socase" ( daca iti comentez pe fiecare in parte e usor sa le identific, oricum stai foarte bine, sunt cam una la o mie, eu ti le scriu asa ca poate vrei sa modifici ) si o repetitie

ca și cum i-ar fi cuprins sânii, era la fel de mulat, ca și cum ar fi vrut

- se afla chiar in aceeasi propozitie si nu prea suna ok, cel putin din punctul meu de vedere. Ca si sugestie, "ca si cum" mai merge inlocuit cu "de parca".

Continuarea este la fel de bine redactata...Robi pare un personaj obisnuit, un personaj care nu iese din comun cu nimic pana acum. Totusi, mai am de citit : )) Aici n-am vazut nicio gresela.

Za next:

Vremea era cu adevărat minunată afară

eu consider ca nu mai era necesar sa scri dupa expresia respectiva, "afara". Eu asa vad, adica se subintelege ca vremea se refera la vremea dintr-un spatiu deschis....

si za last one : Sincer, am chicotit si eu la scenele alea amuzante. Sa mai inserezi astfel de pasaje comice. E placut stilul tau, usor de citit si in acelasi timp interesant. Nici aici n-am remarcat vreo greseala.

Astept sa continui, mie imi place ideea. Imi place mult cum suna si titlul si cred ca o sa fie o poveste foarte reusita.

xoxo

- Oare chiar nu-şi dau seama cât sunt de penibile? întrebă Simona, ca pentru ea.
- Lasă-le, mă, şi pe ele... zise Dan, zâmbind amuzat de reacţia Simonei.
- Hai mă Simona că nu sunt chiar aşa de penibile cum zici... Într-adevăr, se poartă ca nişte fete care abia au descoperit pornografia, dar sunt doar a 10-a... zise Luci, serios.
- Eu nu eram aşa într-a 10-a... mormăi Simona, înţepată.
- Mai bine recunoaşte că eşti geloasă pe ele, zise Dan, râzând.
Simona explodă:
- Eu? Geloasă? Pe ratatele alea? Doamne, Dan, pe cuvântul meu...
- E, ho, am glumit... se apără Dan, în continuare amuzat, dar şi un pic speriat de reacţia fetei.
- Linişteşte-te, panaramo... zise Luci, punându-i mâna pe umăr.
Simona tăcu, dar se vedea că nu-i priise gluma lui Dan. Cei doi băieţi schimbară priviri de neputinţă şi, în următoarea secundă, în toată curtea liceului răsună:
- BĂ HANDICAPAŢILOR!!!
Dan începu să râdă, iar Luci zâmbi a pagubă:
- Chiar mă întrebam când apare...
În următoarele secunde, lângă ei apăru un băiat înăltuţ, îmbrăcat în nişte pantaloni scurţi, negri, de fâş, un tricou cu dungi albe şi albastre, converşi negri, şi cu o creastă blondă şi foarte ţepoasă. Dădu mâna cu Luci şi Dan, foarte energic, în timp ce vorbea, tare şi sigur pe sine:
- Ce faceţi, bă imbecililor?
- A venit Pisica, iar începem cu înjurăturile... zise Luci, amuzat.
- Cine pizda mă-tii începe cu înjurăturile? întrebă, chipurile, supărat, Pisica.
Văzând-o pe Simona, urlă din toţi rărunchii:
- OOO! Pe cine avem noi aici?
O luă în braţe şi o pupă apăsat pe obraz, în timp ce Simona zâmbea amuzată.
- Bă, tu nu te mai potoleşti, mâţule? îl întrebă Dan, pe un ton ameninţător.
- Bă, pe tine te mănâncă pielea, futu-ţi ochelarii ăia de papagal! zise Pisica, tare, pe un ton la fel de ameninţător.
Dan zâmbi şi îi zise:
- Mă întreb când o să te ardă directoru’ că înjuri şi urli ca un animal prost...
- Când or zbura porcii! Niciodată, bă tembelule, tu crezi că degeaba am “Sindrom Tourette în fază incipientă”? zise Pisica, zâmbind ştrengăreşte.
- Chiar ai Tourette? întrebă Roberto, pe un ton nesigur.
Pisica îl văzu, îl măsură din cap până în picioare şi întrebă băieţii, arătând cu degetul spre Roberto:
- Pizdă mică ăsta cine e?
- E frati-miu, mâţule! îl străpunse Simona cu privirea.
Băieţii râseră cu poftă, iar Pisica îi întinse mâna lui Roberto:
- Scuze, prietene, nu ştiam că ai relaţii. Încântat.
Roberto i-o strânse şi îl întrebă din nou:
- Pe bune, ai Tourette?
Dan şi Luci chicotiră, Simona dădu ochii peste cap, iar Pisica îi zise, râzând:
- Am Tourette din pulă, am relaţii la Spitalul Municipal, asta am...
- E dat dracului mâţu’, îi zise Dan lui Roberto. Nu există nimeni care să se ia de ăsta şi să plece pe picioarele lui acasă...
- Aşa bun eşti la bătaie? se miră din nou Roberto.
- Bă tu l-ai învăţat ceva pe prichindelu’ ăsta? o întrebă Pisica, râzând, pe Simona, în timp ce Dan şi Luci se ţineau şi ei cu mâinile de burtă de râs.
- Pisica trebuie doar să dea un telefon şi să zică persoana care l-a supărat. Apoi se ocupă băieţii de restul... explică Simona.
- Dacă ai probleme cu cineva vreodată... Orice fel de probleme... Anunţă-mă, îi zise Pisica lui Robi, făcându-i cu ochiul.
- Eu sper să nu fie cazul... îl privi Simona, ameninţător, pe fratele ei.
- Imposibil. E fratele tău şi mai şi arată foarte bine... zise Luci, chicotind.
- Băieţi... Vă salut, îl văd pe Antonescu, mă duc să trag o ţigară cu el... zise Pisica, după ce zărise un băiat foarte înalt, cu blugi albaştri şi un tricou negru și strâmt. BĂ RETARDULE! ANTONESCULE, LUA-O-AŞ PE MĂ-TA!... urlă el, fugind spre băiatul care se oprise pe loc, râzând amuzat.

- Cum îl cheamă, de fapt? întrebă Roberto curios.
- Silviu Mocanu... Noi i-am zis “Motanu’” şi de aici până la “Pisica” a fost doar un pas... explică Luci istoria poreclelor Pisicii.
- Plus că seamănă cu o mâţă un pic, la faţă, zise Dan, dar Simona îl repezi:
- Nu seamănă deloc, ai tu vedenii...
- Ţi-a luat bacu’ minţile, zise şi Luci şi Simona chicoti, în timp ce Dan se arătă un pic dezgustat de glumă:
- Râdeţi voi... Că la anu’...
Foarte curând, Luci şi Dan plecară în treburile lor, fiecare pe la clasa lui, iar Simona îi mai făcu lui Roberto cunoştinţă cu două fete de la ea din clasă, cărora li se şi alătură, apoi îşi sfătui fratele să-şi găsească şi el colegii de clasă. Roberto se conformă. Nu trecu mult până când observă un afiş realizat dintr-o hârtie albă pe care scria „9C” ţinut drept în sus de o mână lungă. Roberto se îndreptă într-acolo, un pic emoţionat, ce-i drept, dar cu o atitudine sigură pe el.
- Salut, zise Roberto, întinzându-i mâna unui băiat de vârsta lui, ceva mai scund, cu o freză ciufulită rău şi îmbrăcat în blugi largi şi un tricou alb, la fel de larg.
- Salut, răspunse zâmbitor băiatul, întinzând şi el mâna.
- Eşti de la 9C? întrebă Roberto.
- De-aia ţin afişul ăsta... chicoti băiatul.
- Roberto mă numesc, zise acesta.
- Cristi, întinse cealaltă mână băiatul cu afişul încă întins deasupra capului.
Roberto simţea că urmează un blocaj în discuţie, dar chiar atunci apărură două fete. Una era foarte scundă, zâmbitoare, cu un maieu albastru strâmt, pantaloni scurţi strâmţi, la fel de albaştri şi sandale. Cealaltă fată era foarte drăguţă, cu ochelari mari de soare pe ochi, un maieu decoltat, roşu, pantaloni scurţi de blugi şi bascheţi negri.
- Sunteţi de la 9C? întrebă fata cu ochelarii de soare pe nas, zâmbind ştrengar.
- Da, zise Cristi zâmbitor.
- Eu sunt Mihaela, zise fata şi îi pupă pe cei doi pe obraz, în semn de salut.
- Eu sunt Cristi, zise acesta, lăsând afişul jos.
- Iar eu Roberto, zâmbi acesta la fel de ştrengar. Tu? întrebă el, întorcându-se către fata scundă.
Aceasta îl privi preţ de o secundă pierdută, după care se dezmetici:
- Andreea, zise ea şi întinse mâna celor doi băieţi.
Următoarele minute decurseră plictisitor. Se discuta despre mediile de intrare, fostele şcoli generale şi materii preferate. Roberto nu era prea atras de aceste subiecte, de aceea intervenea doar când era întrebat câte ceva, de fiecare dată zâmbind fermecător.
Monotonia dispăru când în toată curtea se auzi la un moment dat vocea Pisicii:
- Alarmă! Femeia fatală intră pe poartă!
Instinctiv, Roberto întoarse capul. Ceea ce văzu îl lăsă mască. Fata care intrase în curtea liceului era de o frumuseţe rară. Şi nu atât la chip, cât la corp. Bine lucrată de Mama Natură, bine lucrată la sală de ea însăşi, fata ştia şi ce trebuie să poarte ca să evidenţieze ce are. Spre exemplu, astăzi venise într-o fustă scurtă, albă, uşor transparentă, dintr-un material foarte fin, asortată cu nişte sandale cu toc, albe, foarte stilate. Maieul se asorta cu fusta, fiind din acelaşi material, şi avea o largă deschidere la bustul mai mult decât generos pentru vârsta ei.
- Doamne, cine e aia? întrebă Roberto, visător.
- Nu ştiu, dar arată trăznet, zise Cristi, privind zâmbitor.
Roberto nu mai stătu pe gânduri, ci porni în căutarea surorii lui. O găsi întreţinându-se cu două din colegele ei, dar nu ezită să întrerupă conversaţia, trăgându-şi de mână fără jenă sora deoparte.
- Ai înnebunit, mă? îl întrebă ea, deranjată de gest.
- Taci! i-o tăie Robi. Aia, arătă el cu degetul fata la care urlase Pisica. Cine e?
Simona zâmbi amuzată şi îi spuse, urmărind fata cu privirea, care acum se întâlnise şi stătea de vorbă cu Dan.
- Aia e Miss Boboc de anul trecut, dar nu ai şanse cu ea. E cea mai frumoasă, dar şi fiţoasă fată din liceu. Mă întrece până şi pe mine, zise Simona pe un ton uşor ironic.
Robi însă nu auzise decât prima parte. “A zecea... Ar trebui să fie uşor...”, se gândi el. Când se dezmetici, o văzu pe Simona întorcându-se la colegele ei, care o întrebară cine e Robi. Nu mai auzi răspunsul, deoarece se întoarse la locul unde se aduna clasa lui, unde, în mod bizar, venise mai multă lume în câteva minute, decât în jumătate de oră, de când ajunsese el la liceu.
Mai salută câţiva băieţi, pupă pe obraz câteva fete şi se angrenă într-o discuţie despre jocuri pe calculator alături de Cristi şi încă 4 băieţi care îl ţinu absorbit timp de vreo 15 minute. Nu putu, însă, să nu observe cum Andreea îl priveşte pe furiş sau cum Mihaela îi zâmbeşte în continuu cât poate de fermecător de fiecare dată când el se uită la ea, chiar şi preţ de o secundă. Se umflă în pene şi continuă discuţia despre FIFA09, care trebuia să apară în următoarea lună.

Frumoasa prima zi de liceu a pustiului. Imi trezeste amintiri...de-as fi avut si eu o vreme asa buna, fara ploaie, nori si vant...poate m-as fi distrat la fel.
Mi-au placut dialogurile haioase intre baieti. Cand esti nou asa se intampla. De cele mai multe ori, parca ceilalti te vad ca esti venit de pe alta planeta : )) si ai ilustrat asta intr-un mod amuzant. Personajul e super simpatic, chiar am inceput sa-l indragesc, mai ales de cand s-a aratat interesat de tipa "fatala". Am impresia ca va trece pri multe peripetii : )) dar in fine....
greseli n-am vazut, doar m-am bucurat sa citesc o bucatica din stilul tau aerisit si placut.

xoxo

În sfârşit pot posta iar
Tinere, sunt foarte mândru de cum evolueză ficul până acum, iar Pisică...ăla da caricatură )
Ai avut dreptate, chiar mi-a plăcut tipul ). Totuşi, nu ştiu din ce cauză mereu mi-l imaginam pe Motan dând necontrolat din cap atunci când vorbeşte )
Cât despre tipa fatală, am observat că toţi băieţii de pe forum, avem un clişeu comun : "pieptul/ bustul generos" )
Oricum, chiar îmi place cum ai descris şi cum a evoluat toată povestea.

Pentru început, Grimm..mă simt puţin exclus :]] eu nu am scris nimic de genul ăla, de..fiecare cu ce-i place.

Aşa, să continui cu fic-ul..Pisică, presimt că ăsta va fi personajul meu favorit. Gaşca Simonei este genială, fiecare e împins la extrem şi aduce sarea şi piperul într-un mod original.
Când vine vorba de Roberto, păi aici o parafrazez pe Royal..mi-ar fi plăcut să am şi eu o primă zi de liceu la fel (şi la mine a plouat atunci). Acum înţeleg şi titlul fic-ului, chiar mă întrebam când va apărea jocul hormonilor în toată treaba asta.
Deci, personaje descrise bine şi într-un mod original, descriere perfectă, naraţiune la fel, singurul lucru de care o să mă iau este dialogul..ştiu că este un "alint" şi că aşa vorbeau ei, dar "panaramo" mi se pare puţin deplasat.
Păi cam atât.

Ciao!

Nu trecu mult şi apăru şi diriginta. O doamnă grasă, poate mult mai grasă decât era cazul, dar foarte zâmbitoare, simpatică şi pusă pe glume. Făcu cunoştinţă cu toată lumea şi se recomandă ca fiind Isăilă Adelina, profesoară de română, “viitor Ministru al Învăţământului” (după cum completase chiar ea, râzând cu gura până la urechi).
- Nu prea are faţă de ministru asta, bombăni un băiat despre care Roberto aflase că se numeşte Andrei.
Era un băiat îmbrăcat într-un tricou alb, pe spatele căruia scria "Spain" şi purta blugi albaştri, largi. . Avea ochelari pe nas şi o freză ciufulită, de parcă ar fi ieşit dintr-un desen anime.
- Seamănă mai mult cu o bucată de şuncă de porc pe două picioare, mai chicoti Andrei şi Roberto se amuză.
Roberto simţea că acesta era băiatul cel mai apropiat stilului său din toată clasa. Glumea mult, se uita după fete, dar era ceva în atitudinea lui care nu-i plăcea. O aroganţă şi o superioritate cu care-şi trata interlocutorii foarte deranjantă. Dar se pare că încă nu apăruseră toţi elevii de la 9C...
Pe poarta liceului îşi făcu intrarea un băiat aproape la fel de înalt ca Roberto şi aproape la fel de frumos. Avea părul negru şi destul de lung, dar nu suficient cât să-l prindă în coadă. Îl lăsa să atârne liber pe faţă şi pe deasupra urechilor şi deasupra lui purta o sapcă mare, de skater. Avea un cercel în urechea stângă, foarte lat şi cu contur negru, Ochii nu se vedeau din cauza ochelarilor de soare, dar după trăsăturile feţei, nu puteau să fie decât la fel de frumoşi. Avea un tricou cu dungi orizontale albe şi maronii, destul de strâmt. Blugii de culoare maronie şi conici, stăteau căzuţi până la jumătatea fundului, motiv pentru care i se vedeau boxerii de culoare gri. Iar skaterii din picioare erau, probabil, cei mai negri din tot liceul. Şi, la cum arătau, probabil şi cei mai noi. Ghidându-se după afişul cu 9C, băiatul ajunse rapid lângă Roberto. După aspect şi felul în care mergea, oricine ar fi fost total convins că e un arogant fără pereche. Dar, spre surprinderea tuturor, se dovedi a fi cât se poate de prietenos. Se numea Ionel şi făcu rapid cunoştinţă cu ceilalţi colegi şi cu diriginta. Apoi, se retrase pe gard, lângă Roberto, şi se apucă să butoneze ceva la telefonul mobil. Bineînţeles că Roberto nu îşi putu înfrâna curiozitatea…
- Snake? întrebă el, văzând ce se juca Ionel.
- Aha, răspunse jovial Ionel. L-am luat acum câteva zile de pe net. E mult mai şmecher decât alea obişnuite. Vrei să vezi?
“Snake”-maniacul din Roberto, deţinător a nenumărate recorduri pe nenumărate telefoane mobile nu s-a putut abţine:
- Da, dacă nu te deranjează…
Roberto s-a aşezat pe gard, lângă Ionel şi cei doi au început să vorbească. Despre “Snake”, despre colegi, despre dirigintă, despre fetele din curtea liceului, despre urletele de dement ale Pisicii şi aşa mai departe. Cei doi păreau că sunt făcuţi pentru a fi prieteni, pentru că, pe măsură ce aflau mai multe unul despre celălalt descopereau că aveau atâtea pasiuni comune şi discutau aşa de uşor despre orice subiect! Iar de când cei doi se aşezaseră unul lângă celălalt, tot mai multe capete se întorceau în direcţia aceea pentru simplul motiv că Roberto şi Ionel erau, indiscutabil, cei mai frumoşi băieţi dintre cei de a 9-a!
Timpul zbură destul de repede pentru cei doi, astfel că, după vreo 20 de minute de când venise Ionel, apăruseră şi ultimii (probabil) colegi de clasă ai celor doi, cu care aceştia făcuseră cunoştinţă iar directorul îşi începuse cuvântarea de început de an. Cei doi se opriră din vorbit, prefăcându-se atenţi la ce vorbea directorul, dar jucând “Piatră, foarfece, hârtie” în spatele dirigintei...

Oh...prima zi de şcoală.. ce de amintiri ;
Acesta o să fie începutul unei frumoase prietenii...
La noi a decurs ceva de genu (după ce am terminat de discutat cu diriga):
Ionuţ: -Bere?
Eu: -Hai să mergem
Ah..ce vremuri. Deja prevăd un viitor frumos pentru cei doi

Interesanta descrierea dirigintei : )) asa pe tonul rautacios pe care este facuta. Credeam ca ne vei mai dezvalui cate ceva despre "mama natura" : )) dar vad ca intreti suspansul. Good work!
hm..cand ne mai intalnim cu Pisica? ca mi s-a facut dor de el : )) el si gasca lui sunt niste persoanje, care chiar condimenteaza povestea.

xoxo

În mai puţin de jumătate de oră, clasele a 9-a şi a 10-a năvăliră pe uşa mare a liceului, în timp ce clasele a 11-a şi a 12-a umplură barurile şi terasele din zonă. Bobocii intrară pentru prima oară în clasele care aveau să le servească drept cămin pentru următorii 4 ani, 5 zile pe săptămână. Clasa 9C era spaţioasă, bine aerisită, luminată natural de razele Soarelui... Elevilor le plăcu, iar diriginta îi pofti să ia loc. Roberto se aşeză, bineînţeles, cu Ionel, în ultima bancă de pe rândul de la geam. În faţa lor se aşezară două fete, despre care cei doi aflaseră că se numeau Laura şi Maria. Diriginta începuse să vorbească despre structura anului şcolar, despre sistemul de învăţământ din acest liceu, despre faptul că urmează ani destul de grei şi mult mai solicitanţi decât precedenţii pentru elevii acestei şcoli, despre regulile de bază ale liceului... Pe scurt, o introducere cât se poate de bine pusă la punct care acoperea mai toate aspectele despre care e important să discuţi la începutul clasei a 9-a. Roberto şi Ionel căzură de acord că două aspecte esenţiale nu fuseseră acoperite dar nu îndrăzniră să întrebe despre ele. “Balul Bobocilor” şi campionatul de fotbal al liceului, în cazul în care exista. Roberto îl asigură, însă, pe Ionel că are de unde să facă rost de aceste informaţii. Iar gândul îi zbură imediat la sora lui şi la Luci sau Dan.

Diriginta îşi terminase cuvântarea aşa că Roberto, Ionel şi restul colegilor lor se îngrămădiseră spre ieşirea din clasă, coborâseră scările şi acum coborau treptele din faţa uşii de la intrare, vorbind tare şi râzând, conversând şi cunoscându-se. Roberto şi Ionel mergeau în faţa colegilor lor, fiindcă ieşiseră din clasă, evident, primii, discutând cu înflăcărare despre GTA 4, despre care se anunţase că apare în luna noiembrie. Deodată, dinspre terenul de fotbal se rostogoli o minge pe care Roberto, de cum o văzu, o preluă cu piciorul, apoi pe genunchi, după care o bombă cu exteriorul piciorului drept printr-un vole de zile mari, catapultând mingea cu o forţă incredibilă în poarta din partea cealaltă a terenului. Luci rămăsese mască, ca şi un alt băiat de pe teren, pe care Roberto nu-l cunoscuse încă.
- Doamne, puştiule, cum ai făcut asta? întrebă Luci, rămas fără replică.
Roberto nu se pierdu cu firea, dar răspunse cât se poate de natural:
- Nu ştiu, aşa mi-a venit… Eu zic că a fost o execuţie frumoasă…
- A fost de senzaţie, eşti nebun? zise Luci, entuziasmat.
Roberto se fâstâci, un pic, de data asta, iar Luci îi spuse pe un ton foarte prietenos:
- Ascultă, vii la preselecţia pentru echipa liceului?
Ochii lui Roberto străluciră şi întrebă, plin de entuziasm:
- Când e?
- Nu ştiu încă, dar de obicei, e după vreo lună şi ceva de la începutul liceului să aibă ăştia mari timp să racoleze boboci talentaţi, zise Luci şi-i făcu cu ochiul.
Roberto zâmbi la auzul acestei replici. Apoi se dezmetici şi îi zise lui Luci:
- El e Ionel, colegul meu de clasă. E super de gaşcă.
Luci îi strânse mâna zâmbind şi îi spuse că e încântat de cunoştinţă. Între timp, în spatele lui Luci apăruse şi cel de-al doilea băiat de pe terenul de fotbal, care era un tip extrem de înalt şi slab, cu o cămaşă neagră, cambrată, cu mânecile suflecate, blugi conici negri şi converş.
- El e Gabi. Probabil ai mai auzit de el de la soră-ta, e din gaşca noastră… le zise Luci lui Ionel şi Roberto. Ei sunt Ionel şi Roberto, i se adresă Luci, apoi, lui Gabi.
- Încântat, prichindeilor, le strânse Gabi, zâmbitor, mâna, celor doi. Faceţi o “Respinsa”?
Roberto zâmbi, plin de speranţă, dar Ionel spuse, un pic ruşinat:
- Nu mă prea pricep la fotbal… Îmi place forte mult să-l urmăresc, dar nu prea le am cu mingea…
Gabi chicoti şi-i puse mâna pe umăr:
- Stai calm, frăţicule, nici eu nu prea ştiu fotbal, dar joc aşa, de plăcere, cu prietenii. Uite, joci tu cu Luci şi eu cu “Crsitiano Ronaldo” ăsta mic, ca să fie echilibrate echipele, OK?
Ionel se gândi o clipă, după care acceptă, aşa că cei 4 băieţi se duseră pe teren, unde Luci şi Gabi le explicară regulile celor doi novici. Jocul era simplu, în esenţă. În fiecare echipă, se desemna un portar şi un atacant. Portarul nu avea voie să stea decât în careu, iar atacantul doar în terenul advers. Portarul trimitea mingea atacantului său, care din doar două atingeri de balon trebuia să şuteze la poartă. Portarul avea voie să atingă mingea ori de câte ori dorea, dar dacă o respingea în corner de 3 ori, adversarul executa un penalty. Atacanţii şi portarii se puteau schimba oricând doreau aceştia, iar mingea circula continuu. Ori de câte ori un portar prindea mingea sau lua gol i-o pasa coechipierului său din atac, care înscria sau rata, iar portarul advers îşi lansa colegul din atac şi aşa mai departe. Era un joc foarte interesant, care necesita viteză de reacţie, atenţie şi tehnică. Mai erau alte câteva reguli minore pe care Roberto şi Ionel aveau să le înveţe pe parcurs, aşa că Luci şi Gabi intrară în poartă, iar bobocii rămaseră pe teren.
Jocul începu şi după doar două faze, Roberto îl învinsese deja de două ori pe Luci, care rămăsese mască la torpilele lui.
- Bă Gabi, trage ăsta de zici că are tancuri în picioare, nu converşi, să mor io! urlă Luci la prietenul său din poarta cealaltă.
- Ţi-e frică de concurenţă, fraiere? râse Gabi, dar momentul de neatenţie îl costă, căci Ionel tocmai preluase o minge pe piept şi îl învinsese cu un şut norocos pe acesta.

Incepe sa i se potriveasca, apelativul Don Juan, lui Robi. A inceput sa se vada, in acest capitol o parte cred, din aptitudinile sale. Greseli nu am vazut in aceasta postare. Textul este usor de citit si placut in acelasi timp. Ah, n-am prea inteles regulile meciului de fotbal. Nu prea sunt familiarizata cu acei termeni si mai sunt si blonda pe deasupra : ))
Imi place cum ai descris personajul, cum ii descoperi pe parcurs temperamentul si atitudinea de smecheras.
multa inspiratie!
xoxo

Schizo, fără supărare, dar după cum mi-a zis şi mie bio, o să îţi spun şi eu ţie: Tinde spre clişeu.
Nou-venitul în şcoală, bun la sport, iubit apoi de fete....sper să aduci o intrigă foarte bună pe parcurs, altfel o să devină un fel de serial pentru adolescenţi poveste.

Măi, măi, Schizo, ce fic încântător ai putut aduce în fața ochilor noștrii! Când am început să citesc mi-a plcăut așa mult felul cum ai descris fiecare mișcare a tânărului, cât și a celorlalte personaje, încât nu m-am oprit din citit și am sorbit fiecare cuvânt. Până la ultimul! Și când am ajuns la ultima postare, ce să vezi? Rămân în suspans... adică totul bine și frumos până te oprești!
Totuși să comentez artistic câte ceva. Dialogul zugrăvește foarte bine personalitatea fiecărui personaj, mai ales ”Pisica” care iese din ce în ce mai mult în evidentță (cel puțin în ochii mei). Totuși mi se pare că nu prea ai personajele alea ”tocilarii” și ”urâtele”. You know, părerea mea.
Totuși, Robert pare genul de băiat carismatic și care știe cum să se facă plăcut, deși cam tăcut.
Poreclele pe care le au personajele îmi plac foarte mult și se vede că sunt alese cu un sens.
Sunt curioasă când o să se termine acest capitol (nu mai țin minte al câtelea e) pentru că tot nu îl sfârșești .
Numa' bine până data viitoare!

Scurtul joc de ”Respinsa” se terminase cu scorul de 6-4 pentru echipa formată din Luci şi Ionel, în mare parte, din cauza trecerii lui Roberto şi Ionel în poartă şi a lui Gabi şi a jucătorului de la Dinamo pe teren, care îşi luase numele în serios şi marcase ori de câte ori pusese piciorul pe minge. Acum, Roberto se relaxa pe Facebook acasă, ascultându-și muzica preferată la volum ridicat, ca de obicei, în timp ce termina, tot ca de obicei, o întreagă sticlă de Pepsi la 2 litri. În cameră intră Simona, foarte veselă şi cu un zâmbet mare întins pe toată faţa.
- Auzi, piticot, fii antenă, începu ea pe un ton apăsat și care prevestea ceva important.
Roberto opri muzica și se întoarse către sora lui, cu niște ochi mari și întrebători.
- Te-ascult, zise el, grav.
- În fiecare an, în prima zi de școală, Pisica dă o petrecere la el acasă. La fel se va întâmpla și în seara asta. Voiam să văd dacă te interesează să vii și tu, îi zise Simona, zâmbitoare.
Pe Roberto vestea îl luă un pic pe nepregătite. O privi cu suspiciune pe sora lui, ca și cum ar fi încercat să descopere ce plan malefic pune la cale, și o întrebă, circumspect:
- E vreo șmecherie în treaba asta?
- Nu înțeleg, se arătă Simona nedumerită.
- Păi, trebuie să înțelegi cum văd eu lucrurile. Unul din cei mai cunoscuți băieți din școală, care face cam ce vrea, mă cheamă la petrecerea de început de an, după ce am petrecut 10 minute astăzi împreună? E un pic dubios. Mai ales fiind vorba de el, zise Roberto, accentuând cuvintele.
Simona îl privi cu o figură ce sugera că nu-i vine să credea că fratele ei tocmai spusese aceste lucruri.
- Robi, ești fratele meu, iar Pisica și ceilalți sunt prietenii mei. Eu l-am întrebat dacă poți să vii, el a zis că e în regulă și că îi ești simpatic. Nu e nicio șmecherie, vreau doar să-ți fac cunoștință cu viața de liceu... zise Simona, pe un ton ușor șocat.
Roberto o privi cu o undă de neîncredere, dar acceptă, totuși, să meargă și el.

Seara veni repede în ritmul în care știa Roberto să piardă timpul pe Internet. Înainte să intre în casa Pisicii, Simona îi aminti lui fratelui ei să nu plece mai târziu de 1 acasă și să nu bea prea mult alcool, dat fiind faptul că a doua zi are școală de dimineață.
- Da, spre deosebire de tine, bombăni băiatul pentru sine.
- Heeei, pe cine-avem noi aici?! le deschise Pisica ușa celor doi, cu aceeași atitudine sonoră și nivel al vocii ridicat. Salut, boss. Salut, panaramo. Hai, intrați, intrați. Descălțarea în hol, vedeți să nu spargeți nimic, serviți-vă cu ce vreți din bucătărie, le făcu Pisica rezumatul regulilor din casă, înainte să se întoarcă și să plece grăbit înspre sufrageria ce se vedea în zare, cu o nonșalanță ieșită din comun.
- Vai, ce țăran, de câte ori i-am zis că urăsc faza asta, cu lăsatul la ușă, bodogăni Simona în urma lui.
- Mie mi se pare tare că a avut tupeu să facă asta. Mai ales ție, replică Roberto, în timp ce-și scotea converșii.
- Panaramo. O prezență încântătoare, ca în fiecare 15 septembrie, de altfel, se auzi glasul lui Luci, de undeva, din stânga.
- Luuuci! spuse Simona, cu gura până la urechi, îmbrățișându-l pe băiat.
Luci își pusese o frumoasă cămașă albă, cambrată și avea părul ceva mai îngrijit. Avea un pahar mare în mână, cu câteva cuburi de gheață și ceea ce părea a fi vodcă cu suc de portocale în el.
- Roberto. Mă bucur că ne poți însoți și tu, îi strânse mâna Luci acestuia.
- Mă bucur că m-ați chemat, zâmbi Roberto, lăsându-și converșii lângă cuier.
Și Roberto își pusese o cămașă cambrată bleu, cu mânecă scurtă și își luase niște blugi negri, la fel de conici ca ceilalți, însă. Simona era, însă, o prezență încântătoare, după cum zisese Luci. Purta o pereche de pantaloni scurți de blugi, până sub fund, foarte strâmți, și un tricou mulat, alb, cu niște cuvinte scrise pe el. Aura pe care o răspândea, însă, și atitudinea ei... aveau ceva deosebit în seara aceasta și ținuta aceasta.
- Mergem în sufragerie? îi întinse Luci mâna Simonei.
- Să mergem, dar. Oricum, mai trebuie piticot să mai cunoască pe cineva azi, răspunse Simona, zâmbind și prinzându-l de mână pe Luci.

Da ce sora buna are Roberto asta! De obicei, surorilor mai mari nu le place sa se care cu acest "bagaj" la petreceri : )) Ma gandesc ca au o legatura foarte stransa...
Inapoi la oi, ma asteptam la mai multa actiune. Sper ca vom avea parte in urmatorul capitol. Pana acum, am vazut doar cum si-au facut cunostiinta personajele si cum au jucat un meci de fotbal. A, si iar am vazut repetitii: la fel de conici ca ceilalți, însă. Simona era, însă, o prezență încântătoare, după cum zisese Luci. Purta o pereche de pantaloni scurți de blugi, până sub fund, foarte strâmți, și un tricou mulat, alb, cu niște cuvinte scrise pe el. Aura pe care o răspândea, însă, și atitudinea ei
xoxo