Dumnezeu e băiat de cartier

Acest fic este nerecomandabil persoanelor sub 14 ani. Conține:
- limbaj ce poate fi interpretat ca fiind vulgar.
- scene explicite de nuditate sau ce sugerează actul sexual.
- scene ce sugerează consumul de droguri sau alcool.

Notă: Dumnezeu e băiat de cartier este un fic inspirat dintr-o melodie aparținând trupei La Familia. Acest fic a mai fost postat pe alte forum-uri în prealabil și, dacă există creații asemănătoare, ele există fără știința sau acordul meu și fără ca eu să mă fi inspirat din ele sau creatorii lor din fic-ul meu.

DUMNEZEU E BĂIAT DE CARTIER

Vara îşi intrase întru totul în drepturi. O căldură moleşitoare punea stăpânire pe oraş în fiecare zi, de la orele prânzului, până la căderea nopţii. Oamenii evitau să iasă de la adăpostul locuinţelor sau birourilor răcoroase în intervalele orare cele mai călduroase, motiv pentru care, în miezul zilei, Bucureştiul arăta ca un oraş pustiit de viaţă. Aceasta era o schimbare cu care cu greu te puteai obişnui, dat fiind faptul că primăvara acelaşi oraş era guvernat de o vânzoleală şi un furnicar de oameni care se mişca la aproape orice oră, în continuu şi în toate direcţiile.
Într-o staţie de autobuz, aşezat pe bordura trotuarului, un tânăr de nici 20 de ani fumează plictisit o ţigară, privind încruntat în josul şoselei. Poartă o pereche de blugi conici negri, cu turul căzut, în care intră o cămaşă albă cambrată, cu mânecă scurtă, din pânză foarte subţire. Într-o mână ţine ţigara, din care pufăie cu poftă, în aşteptarea autobuzului, iar în cealaltă, o sticlă de Coca-Cola de un litru, pe jumătate băută. Cu muzica dată la maxim în căştile din urechi, cu ochelarii de soare pe ochi, lasă senzaţia că trăieşte o lume a lui, fără să vadă sau să audă nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Lucrurile stau cu totul altfel, însă. Probabil nimeni nu a fost mai ancorat şi, mai mult, înlănţuit în realitate decât el.
- Viaţa-i un test… murmură, abia perceptibil, buzele lui, simultan cu Ombladon, care îşi cântă în continuare melodia în căştile băiatului.
Dintr-o dată, tânărul se ridică în picioare. Îşi aşează ţigara în gură, lasă sticla de suc pe trotuar şi, cu mâinile, acum, libere, se scutură de praf pe fund. După câteva zeci de secunde, autobuzul ajunge în staţie, iar ţigara, neterminată, cade pe asfaltul încins. Urcat în autobuz, tânărul se aşează pe unul din scaunele din spatele autobuzului, cât mai departe de ceilalţi câţiva călători care ieşiseră din locuinţe pe această vreme teribil de călduroasă. Ia o gură de suc, întoarce privirea spre geam şi priveşte impasibil linia continuă din mijlocul şoselei.

- Bună ziua, cu ce te pot ajuta?
- Bună ziua... Mă numesc Dumitrache Iulian, sunt programat la un interviu, la ora 4…
- O secundă, te rog.
Tânăra secretară răscoleşte prin câteva hârtii întinse pe biroul ei, verifică nişte liste, apoi vorbeşte, la fel de zâmbitoare ca şi până acum:
- Într-adevăr. O să te rog să aştepţi câteva minute. Ruxandra este într-un interviu chiar acum şi, după ce termină, se ocupă şi de tine. Ia loc pe canapea, fă-te comod.
Acestea fiind zise, secretara se întoarse la tastatura calculatorului, continuându-şi, probabil, treaba de la care o deranjase băiatul când intrase pe uşa firmei. Iulian se aşeză pe canapeaua indicată de aceasta şi îşi închise MP3-player-ul. Schimbă profilul telefonului în „silenţios” şi începu să privească în jurul său.

Ficul este unul destul de pun din punct de vedere al redactarii si al descrierii. Nu am vazut nici o greseala de scriere sau de ortografie insa capitolul a fost cam scurt si nu mi-am putut da seama foarte bine de ce este in stare povestea. Pana acum tot ecea ce s-a petrecut in fic sunt lucruri banale, intamplari de zi cu zi dar redactate foarte bine. Astept sa mai pui capitole si in special sa vad cum evolueaza povestea. Ma astept la mult din partea ta.

Biroul secretarei era amplasat vizavi de uşa de la intrare, ceea ce îl făcea perfect vizibil. În stânga acestuia era o uşă care, presupunea Iulian, ducea către camera de interviu, unde, probabil, avea şi el să meargă. În dreapta biroului secretarei mai era o uşă, ceva mai mare, care ducea, tot după presupunerile băiatului, în corpul propriu-zis al firmei, unde angajaţii îşi desfăşurau munca și activităţile zilnice. Canapeaua pe care se aşezase Iulian se afla imediat în stânga uşii de la intrare, în dreptul unei măsuţe joase de sticlă, pe care erau împrăştiate pixuri şi dosare în culorile şi cu numele firmei. Aşa cum bănuise, în dosare erau câteva foi ce aveau rolul de a descrie în termeni cât mai laudativi compania. Cifre de afaceri foarte mari, comparaţii cu alte firme din acelaşi domeniu de activitate şi, bineînțeles, peste tot, fotografii cu angajaţi fericiţi şi zâmbitori. Zâmbi şi el în colţul gurii, mai degrabă ironic, şi aşeză dosarul pe care-l răsfoise exact în locul de unde-l ridicase, îndreptându-şi atenţia către secretară. Era o fată destul de frumuşică. Blondă, micuţă de înălţime, cu ochii căprui…
- Te-anunţăm noi, da? se auzi deodată o voce, ce venea din spatele uşii din stânga biroului secretarei, care tocmai se deschisese.
- În regulă, răsună o altă voce, mai subţire, care aparţinea unei fete mai mari cu cel mult un an decât Iulian, ce tocmai ieşea pe uşa respectivă.
Fata traversă recepţia şi ieşi din firmă, iar Ruxandra i se adresă prietenos lui Iulian:
- Eşti pentru interviul de la 4, da?
- Da… răspunse băiatul, evaziv.
- Haide, intră, și o să vin şi eu imediat, zise Ruxandra, intrând pe cea de-a treia uşă, unde Iulian bănuia că se află corpul firmei.
Se ridică de pe canapea, îşi luă sticla de cola după el şi trecu de uşa pe care ieşise Ruxandra, zâmbindu-i secretarei atunci când păşi pe lângă ea.
Ajunse într-o cameră neaşteptat de mică, luminoasă şi aerisită. În mijlocul ei se afla o masă rotundă, destul de mare, şi mai multe scaune împrejurul acesteia. Se aşeză pe unul din acestea şi-şi lăsă sticla de suc să cadă în stânga lui, lângă piciorul scaunului. Afișă o figură degajată şi zâmbitoare, aşteptând-o pe Ruxandra.
Aceasta intră în cameră, după câteva minute, cu CV-ul său în mână. Era o femeie pe la 30 de ani, vopsită blond, cu un păr lung şi foarte îngrijit, un pic rotofeie, dar foarte atentă la îmbrăcăminte şi accesoriile pe care le asorta acesteia. Își fixă privirile în ochii lui Iulian, zâmbind ştrengar, şi se aşeză în faţa lui.
- Mă numesc Ruxandra Ignat, îmi pare bine, îi zise ea, pe un ton ferm, întinzându-i mâna.
- Iulian Dumitrache, încântat, zise acesta, pe un ton în care se putea citi emoţia, strângându-i şi el mâna, dar ceva mai puţin convingător.
- Hai să-ţi spun câteva cuvinte despre firma noastră, pentru început, ce zici? Apoi o să-ţi descriu postul pentru care ai aplicat, ce îndatoriri vei avea şi, dacă ţi-ai păstrat interesul pentru oferta noastră, o să vorbim un pic şi despre tine şi o să-ţi verificăm aptitudinile, să vedem dacă sunt compatibile cu cerinţele noastre, zise Ruxandra, pe un ton decis, păstrându-şi zâmbetul călduros pe buze şi ochii înfipți în ai băiatului.
- În regulă... zise acesta, şovăitor.

- Te-anunţăm noi, da? îi zise Ruxandra lui Iulian, în timp ce acesta părăsea camera de interviu, 45 de minute mai târziu.
- OK, aştept telefonul dumneavoastră, răspunse acesta, vizibil mai destins decât fusese atunci când intrase în recepţie.
Ruxandra se îndreptă din nou spre cea de-a treia uşă, iar Iulian, în drum spre ieşire, o salută călduros pe secretară, zâmbindu-i cu colţul buzelor.

Drumul părea acum, după interviu, care fusese destul de reuşit, după părerea lui Iulian, şi mai plictisitor, iar căldura şi mai greu de suportat. Deşi era deja trecut de ora 5, soarele nu se lăsa bătut şi dogorea cât putea de tare, atât cât i se permitea să stea pe bolta cerească. Cu căştile în urechi, Iulian privea absent pe fereastra autobuzului care urma acelaşi traseu ca şi cel pe care tânărul îl străbătuse cu o oră şi ceva înainte. Maşina se opri vizavi de staţia din care Iulian pornise spre interviu, uşile se deschiseră, însă băiatul rămase pe scaun. Abia după două staţii coborî, intrând în una din scările blocului din dreptul locului în care oprise autobuzul. Urcă două etaje şi se duse decis la apartamentul din faţa lui, bătând puternic în uşă.
- Jewel? se auzi o voce de băiat din spatele uşii.
- Da, mă, eu sunt, mormăi Iulian, plictisit.
- 2 minute, se auzi din spatele uşii aceeaşi voce, uşor impacientată.
- Futu-te-n gură, iar eşti în pula goală, mormăi Iulian pentru sine, dându-şi cu mâna dreaptă peste faţa arsă de soare, obosită şi prăfuită.
Într-adevăr, nu dură mai mult de 2 minute ca uşa să se deschidă şi un băiat cu o privire obosită, îmbrăcat în nişte boxeri albaştri, să-l invite pe Iulian înăuntru.
- Scuză-mă, nu mai găseam nicio pereche de chiloţi, de-aia a durat atât…
Iulian zâmbi din buze fals şi dădu să se descalţe, dar băiatul îi spuse, precipitat:
- Nu, nu, nu e cazul să te descalţi, nu vezi ce murdărie e aici?... Intră liniştit, hai în sufragerie...
Iulian nu se descălţă şi porni în urma gazdei, într-o cameră alăturată, unde se aşeză pe o canapea din piele, foarte comodă, evitând cu grijă un sutien.
- Scuze de deranj, eu… făceam un pic de curăţenie… mormăi acesta, evaziv.
- Stai calm, nu stau mult, oricum, tre’ s-o iau pe sor-mea de la şcoală. Ţi-am adus… dar gazda începu să-i facă lui Iulian semne disperate să tacă, şâşâind sonor.
- Ce i-ai adus lui Tomi? întrebă o blondă superbă, care tocmai apăruse de după o uşă întredeschisă.
Nu putea să aibă mai mult de 21 de ani şi purta doar un halat gros, aruncat neglijent peste ea. Părul blond, lung şi îngrijit, se revărsa pe spate, iar ochii erau de un albastru nemaiîntâlnit de clar. Părea obosită şi broboane de sudoare îi alunecau pe gât şi pe la tâmple.
- Ce-ai adus, Jewel, mi-ai adus telefonul ăla de care ţi-am zis, NU? îi zise Tomi lui Iulian, străpungându-l cu privirea şi subliniind sonor cuvintele.
- Ce?... A, da, da… telefonul. Nu e la mine, e… jos, e jos, cu Fane, zise Iulian, uşor impacientat, pentru că fusese prins cu garda jos de minciuna pe care o scornise Tomi.
- Te duci până jos, Tomiţă? întrebă blonda, privindu-l cu o figură, chipurile, tristă, ceea ce-l determină pe acesta să vină până la ea şi să o ia în braţe, umil.
- Stai liniştită, iubita, o să mă întorc foarte repede, nu stau mai mult de 2 minute, doar vorbesc un pic cu Fane şi Jewel şi m-am întors.

- Să-mi bag pula-n rasa mă-tii, ”Tomiță”, zise Iulian, în timp ce ieșea pe ușa din spate a blocului, accentuând ironic numele de alint al amicului său.
- De ce? răspunse acesta pe un ton nevinovat.
- Cum adică ”de ce”? vorbi Iulian pe un ton acid și vizibil mirat că Tomi tocmai pusese această întrebare.
- Adică ”de ce”, răspunse acesta pe același ton nevinovat.
- ”Adică” pentru că e a treia oară CONSECUTIV când îmi zici să-ți aduc iarbă cu 3 ore înainte și ”adică” pentru că e a treia oară CONSECUTIV când ești în pula goală când ajung la tine și, mai ales, ”ADICĂ” pentru că e a treia oară CONSECUTIV când ești cu o altă târfă în apartament, mai mult moartă decât vie, satisfăcut că o fuți, și mă pui pe mine să mint fără să știu cum și de ce, ”Tomiță”, răspunse Iulian, pe un ton vizibil iritat, ironizându-l cât putea pe amicul său.
- Te fuți în cur degeaba, Jewel, nu e chiar așa... răspunse, plecând privirile, Tomi.
- O fut în cur pe mă-ta, ”Tomiță”. ”E chiar așa”, răspunse, sec, Iulian, străpungându-l cu privirile pe amicul său, care acum, privea, chipurile, blocul.
Tăcerea se așternu pentru câteva secunde, iar Iulian profită de situație ca să-și aprindă o țigară.
- Marcă banu’, Tomi, mormăi Iulian, băgându-și mâna în tenisul stâng.
Tomi scoase din buzunar 6 hârtii de 10 lei pe care le mai numără o dată și i le întinse lui Iulian. Acesta scoase din tenis un pliculeț mic și transparent și i-l întinse lui Tomi, luând, în același timp, și banii, pe care îi înghesui într-unul din buzunarele pantalonilor.
- Mersi, mormăi, Tomi, supărat de morala pe care i-o ținuse Iulian.
- Pui botu’, degeaba, Tomi, zise Iulian, schimbându-și radical tonul vocii, într-unul calm și prietenos. Știi că am dreptate și te roade asta.
Tomi nu răspunse, părând preocupat de asfaltul din stânga sa, acum.
- M-am tirat, mă duc s-o iau pe sor-mea de la școală. Vezi ce faci cu proasta asta, să nu-ți moară dracu’ prin casă, că intri în căcat mare dup-aia, mai zise Iulian, pe un ton pe care Tomi îl simți trăgându-l de urechi.
- Da, mă, am grijă… mormăi acesta.
- OK. Baftă, ne-auzim, mai zise Iulian și plecă spre aceeași stație de autobuz în care coborâse ultima dată.

Am ras cu lacrimi cand am citit ultimul capotil, chiar foarte tare. Tu descrii cu exactitate viata unui adolescent tipic secolului 21 insa inca nu ma lovit acel "ceva" care ar trebui sa te lovesca la o poveste. Lucrul acela care te face sa stai cu sufletul la gura si sa astepti cu nerabdare sa vezi ce se petrece mai departe.

Fumând absent, Iulian aștepta la poarta unei școli generale de pe o străduță din spatele blocurilor de la bulevard, fixând cu privirile ușa de la intrare. Când clopoțelul sună strident, buzele băiatului se mișcară, șoptind ”Era și timpul”.
Zeci de copii năvăliră pe porțile școlii, râzând fericiți sau târându-și triști picioarele după ei. Printre aceste zeci, Iulian o zări pe surioara lui mai mică, căreia-i făcu un semn scurt din mână, iar aceasta se grăbi să ajungă la el, salutând câțiva colegi de clasă de-ai ei pe drum. Ajuns în fața fratelui ei mai mare, surioara se aruncă în brațele lui, iar Iulian o îmbrățișă, închizând ochii și sărutând-o pe frunte. Apoi, cei doi o luară încet spre casă, în timp ce fetița vorbea de zor despre tot felul de întâmplări care avuseseră loc astăzi la școală și despre ce a mai învățat. Iulian o asculta și-i mai punea din când în când întrebări, cerând detalii, știind cât de mult îi place surorii sale să fie ascultată.

Cheia se auzi răsucindu-se în broască de două ori, ușa se deschise, iar Iulian și sora lui intrară într-un hol slab luminat și destul de gol.
- Du-te și începe-ți temele și, între timp, eu îți pun ceva de mâncare, bine? îi zise Iulian, grijuliu, surorii sale.
- Bine, răspunse ea și, după ce se descălță și-și așeză cu grijă pantofii lângă cuier, porni cu ghiozdanul după ea în casă.
Iulian își schimbă brusc privirea dintr-una caldă și părintească într-una îngrijorată. Se grăbi să intre în bucătărie, a cărei ușă era închisă, doar pentru a descoperi o imagine dezolantă. O femeie de vreo 50 de ani, îmbrăcată doar într-un halat murdar, dormea pe masă, cu capul pe mână, având în față o sticlă de vin alb la 2 litri, aproape goală, și un pahar, pe al cărui fund mai era un pic de vin. Iulian dădu din cap a pagubă și se duse către femeie, cu precauție.
- Mamă?... murmură el, pe un ton îngrijorat.
Femeia nu dădu niciun răspuns și nu schiță niciun gest. Îngrijorat că nu faptul că dormea era motivul pentru care femeia nu îi răspunse, Iulian puse mâna pe brațul ei stâng, moment în care aceasta tresări, ridicând niște ochi roșii și lăcrimoși.
- Iulian?... mormăi ea, mestecând cuvintele.
- Da, eu sunt. Du-te, te rog, să dormi în camera ta, trebuie să-i pun de mâncare Maiei, zise el, precaut.
- Nu... nu dormeam, doar mă odihneam un pic, mormăi ea, la fel de împleticit, mișcându-și capul cu greu în stânga și în dreapta, ca și cum nu știa unde se află.
- Te rog, apăsă el cuvintele, privind-o fix.
- Bine, mă duc, zise ea, ridicându-se cu greu și apucând sticla, dar Iulian îi puse mâna pe brațul care ținea vinul și-i vorbi:
- Fără asta. Asta pentru diseară, după ce te odihnești, zise el, instigant.
- Bine... replică ea, pe un ton pasiv, și-și târî cu greu pașii înspre camera ei, urmărită, din pragul ușii, de Iulian, care parcă voia să se asigure că nu se întâmplă nimic cu ea pe drumul până în pat.
Văzând că mama lui ajunse în camera ei și se târî în pat, Iulian dădu din cap a pagubă și traversă sufrageria, închizându-i ușa, pentru a o priva pe sora lui de vederea acestei imagini. Se întoarse în bucătărie, ascunse vinul și curăță orice urmă care trăda faptul că se băuse alcool în bucătărie. Deschise larg geamul, pentru a aerisi și deschise frigiderul. Oftă trist văzând că înăuntru mai e o sticlă de vin la 2 litri, pusă la rece, și căută printre puținele lucruri care se găseau acolo ceva cu care să-i poată încropi surorii lui cina. După ce reuși să-i pregătească două sandvișuri care chiar arătau gustos, judecând după puținele alimente pe care le avea la dispoziție, se duse în camera Maiei pentru a o chema la masă.
- Tu nu mănânci? îl întrebă ea, mirată.
- Am ciugulit câte ceva în timp ce-ți făceam masa și nu-mi mai e foame acum, minți, zâmbind cald, Iulian.
Maia nu bănui că fratele ei avea să rămână iar înfometat în seara aceasta și continuă să-și mănânce sandvișurile, în timp ce Iulian o privea zâmbind părintește. Gândurile, ca de obicei, însă, îi zburau prin alte părți.

Imi, place. Mi se pare mi-e sau ai ceva cu blondele ? ), oricum ai descris foarte bine viata de zi cu zi a unui borfasi de la scara blocului si familia sa...Sper sa revii cu inca un numar...pe mine m-a captivat >

//Fair

Fiind noua pe aici, am decis sa trec mai intai pe la Fan Fiction si asa iata-ma aici, fericita ca nu mi-am pierdut timpul degeaba citind un fan fiction cu propozitii seci si replici rasuflate. Ma amuza foarte tare limbajul baietilor de "cartier", mi s-a parut o trecere interesanta de la atitudinea politicoasa pe care o avea la interviu, si o diferenta si mai mare in comportamentul lui fata de sora sa. Imi place cum se prezinta Iulian pentru moment, am impresia ca mai tarziu voi descoperi un fel de baiat rau cu o latura sensibila (ceea ce mi s-ar parea foarte dragut, dar nu vreau sa te influentez in vreun fel).
Voi ramane o cititoare fidela, astept sa citesc si urmatorul capitol, si sper sa avem parte de cateva situatii care sa ma tina in suspans. Keep it up!

Pe acoperișul blocului, întins pe spate pe o pătură, Iulian fuma un joint, privind luna. Nu era atent la ea în mod deosebit, pentru că, exact ca în fiecare seară, de ani buni încoace, gândurile îi invadaseră iarăși mintea, aglomerând-o și provocându-i dureri de cap și depresie. Și tot ca în fiecare seară, încerca să le alunge, pentru a putea adormi.
Cu numai câteva minute înainte, o pupase pe frunte de ”noapte bună” pe Maia, după ce o învelise și îi mai citise o poezie din Eminescu. O verificase pe mama lor și-i lăsase lângă pat o sticlă de doi litri cu apă, pentru eventualitatea în care aceasta s-ar fi trezit însetată, cât stătea el pe acoperișul blocului. Astfel, se asigura că aceasta nu pleacă din camera ei și nu o trezește pe Maia.
Și, Doamne, cât își iubea sora! Dacă nu era ea, ar fi fugit de mult de acasă. De câte ori nu-i spusese Tomi să vină să locuiască cu el? Dar nu putea să o lase singură în grija acestei femei iresponsabile care avea tupeul să-și spună ”mamă” dimineața, când se trezea mahmură și pusă pe ceartă.
De când tatăl lor murise pe șantier, mama nu mai fusese la el. Și nici viața Maiei și a lui Iulian. Și ce accident stupid fusese! În timp ce tatăl lor, un inginer foarte respectat și șef de șantier la vremea aceea, dădea indicații unuia din muncitori, un altul, care conducea beat o macara, făcuse o manevră greșită și bucăți întregi de granit căzură peste tatăl lui Iulian, care avusese ghinionul să se afle în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Fusese un tată bun, cu o inimă cât roata carului, inteligent, devotat muncii lui și gata întotdeauna să-și rupă de la gură pentru a da familiei. Zâmbetul soției și copiilor lui îi ținea de foame și sete. Deși, în realitate, niciodată nu fuseseră probleme financiare în familia lor până la momentul acela tragic. Câștiga cât să asigure un trai decent mamei și copiilor.
După moartea lui, însă, lucrurile s-au schimbat complet. Văduva, o biată casnică cu opt clase terminate, se văzu nevoită să se întrețină pe sine, o casă și doi copii. Slabă din fire și cam săracă cu duhul, nu e de mirare că Iulian se văzu nevoit să vândă iarbă pentru a menține un trai la limita supraviețuirii pentru el și sora lui. Ajutorul social abia dacă le ajungea să mănânce, la început. Iar acum, cu noul viciu al mamei lor, Maia mânca doar din banii obținuți din drogurile pe care le vindea fratele ei. Dac-ar fi știut, săraca...
Dar Iulian făcuse tot posibilul să-și protejeze sora de mama lor și să-i asigure un trai decent, punând-o întotdeauna pe ea pe primul plan. Strânsese din dinți și, cum-necum, reușise să aibă grijă de Maia, de casă și, în ultimele luni, chiar și de mama lor.
Cu un ultim pufăit, ajunse la filtru, pe care-l lăsă să se rostogolească în dreapta lui, fără să-l stingă. Acum putea privi, în sfârșit, în tihnă, luna, de care se îndrăgostise de ani buni, urmărind-o fascinat în fiecare seară de pe acoperișul blocului său. Mai puțin atunci când ploua sau era înnorat, dar chiar și atunci fixa cu privirea locul în care știa că aceasta se află, chiar dacă nu se vedea.
După câteva minute de privit în tăcere, cu gândurile sale împrăștiindu-se care-ncotro, asemeni norilor de după ploaie, lăsându-i mintea, în sfârșit, în pace, se ridică, scutură pătura de praf și intră la loc în bloc.
Ajuns înapoi în apartament, le verifică pe mama și pe sora lui. Amândouă dormeau duse. Zâmbi amar la vederea primei și trist la vederea celei de-a doua. Cât și-ar fi dorit să-i poată oferi mai mult Maiei... Poate acum, cu job-ul ăsta, dacă reușea să-l ia.
Se băgă în pat și, înainte să adoarmă, își făcu rugăciunea. Și, ca în fiecare seară, se răsuci pe o parte, cu o privire tristă și pierdută, întrebându-se când și cum va reuși să se salveze pe sine și să o salveze pe sora lui din situația disperată în care se aflau. Și, tot ca în fiecare seară, nu găsi răspunsul, adormind, răpus de oboseală.

Capitolul II

CÂT A TRĂIT

Într-o biserică micuță dintre două blocuri, nu foarte departe de cel în care stătea Iulian, acesta se ruga într-o tăcere deplină. Cu ochii închiși și încruntat, și cu buzele mișcându-i-se abia perceptibil, dar în continuu, nu observă când în biserică mai intră cineva, care nu fixa cu privirea vreo icoană de-a Mântuitorului, ci chiar pe el.
După vreo cinci minute, Iulian se mișcă, în sfârșit. Deschise ochii, și-și făcu cruce cu un gest discret, se întoarse și plecă decis spre ieșirea din biserică. Atunci observă că înăuntru mai intrase un bărbat, pe la vreo 50 de ani, care se ruga și el, umil, privind tavanul. Ignorându-l complet, ieși din biserică, părăsi curtea și băgă mâna în buzunarul pantalonilor scurți, după pachetul de țigări și brichetă, când auzi o voce în spatele lui:
- Iulian?
Deși știa că e bine să nu răspundă la voci necunoscute, luând în considerare cu ce se ocupa, vocea aceasta stinsă, ușor răgușită, îl făcu să se întoarcă.
- Da? răspunse el bărbatului pe care-l văzuse în biserică și care acum cobora încet treptele bisericii, îndreptându-se spre el.
Tăcerea se menținu între cei doi până când bărbatul ajunse în fața tânărului pe care-l privea cu niște ochi lăcrimoși și parcă brăzdați de oboseală.
- Lasă-te de ce faci, începu să vorbească individul.
Un val de panică puse stăpânire pe Iulian, care începu, brusc, să-și imagineze ce e mai rău. Bineînțeles că prima imagine pe care o văzu în mintea lui era cu el după gratii și Maia, rămasă acasă cu mama lor, plângând de foame și de dorul fratelui ei.
- Știu prin ce treci și nu asta e soluția, crede-mă, continuă bărbatul, pe aceeași voce stinsă. Și eu am fost în locul tău, cândva...
Panica se mai estompă. Ochii lui Iulian rămăseseră neîncrezători, însă, și se asigură că individul putea citi asta în ei.
- Acum 20 de ani, după ce abia ieșisem din comunism și piața drogurilor era nouă la noi, neexploatată, am rămas fără servici. Mi-am căutat cu disperare de muncă luni de zile și nu am găsit nimic. Soția și fetița mea plângeau de foame, ea era pensionată pe caz de boală, nu prea ne ajutase Dumnezeu până atunci. Deși nu voiam, m-am văzut nevoit să accept propunerea unei cunoștințe să o ajut să distribuie iarbă pe la noi prin cartier...
Iulian se văzu brusc pe sine în locul acestui individ, care se pornise să-și spună povestea vieții pentru a-l convinge pe băiat că aceasta nu e calea către o viață mai bună, ci dimpotrivă. Doar că el nu era nici măcar capul familiei, cum fusese cazul lui, ci doar un biet adolescent, îngreunat de piedicile pe care soarta i le aruncase în față, nemaiștiind cum să se trezească din coșmarul în care trăia.
- Nu voiam să dețin cartierul. Nu voiam să-mi fac un nume în lumea vânzării de droguri. Am avut și probleme cu Poliția, am scăpat de fiecare dată. Problemele nu ți le face garda, ți le fac ceilalți traficanți sau consumatorii. Într-o seară, am ajuns acasă pentru a-mi găsi familia împușcată. Fetița avea doar șase ani, nu le-a păsat... Nu i-au prins nici până acum... Nici măcar eu n-am aflat, nici până acum, cine a fost... vorbi bărbatul, cu vocea-i tremurândă, izbucnind în plâns, la final.
Iulian simți cum valul de panică se întoarce, mai puternic ca niciodată, mai puternic ca oricând și văzu fugitiv imaginea Maiei împușcată. Scutură din cap, ca și cum ar fi încercat să alunge imaginea.
- Gândește-te la ce ți-am zis, Jewel. Nu mă cunoști, dar eu da. Și nu vreau să te văd trecând prin ce am trecut eu, mai zise bărbatul și se îndepărtă grăbit, ștergându-și lacrimile de la ochi.

Aoleu, nu lasi omul sa termine bineo portiune de fic ca deja incepi sa il pui pe urmatorul ).
Acum ca am ajuns si eu la zi, da-mai voie sa iti zic ca este un fic genial. Ai abordat o tema tare interesanta..intotdeauna m-a impresionat dragostea pentru familie si tu aici duci acest sentiment la un alt nivel.
E frumos sa vezi cum Iulian are grija de sora lui si cu toate ca nu spune, tine si la mama lui. Ai creat un conflic interior la care este supus el, sa vanda in continuare sau sa ramana acasa cu un job serios si sa aiba grija de Maia, iar aparitia acestui om o sa ii accentueze aceste ganduri.
Excelent pana aici, mai vreau

Ciao!

- Îți zic serios, e cel mai tare film posibil, o să te lase mască.
Un Iulian cu câțiva ani mai tânăr vorbea cu o fată foarte drăguță, șatenă, cu un cercel în buza de jos. Stăteau amândoi pe canapea, la o petercere de apartament, a unuia din prietenii celor doi. Pe figura ei se vedea cum îl soarbe din priviri pe băiat.
- Uite, dacă vrei, poate vii la mine-ntr-o zi și ne uităm amândoi la el, continuă Iulian, afișând un zâmbet șarmant.
- Poate... îi răspunse fata, pe un ton suav, coborându-și privirile spre buzele lui.
- Jewel!
Fata se încruntă abia perceptibil și îi zise lui Iulian pe un ton ușor supărăcios, total diferit de cel cu care-i vorbise ultima oară:
- Te strigă Silviu.
Iulian plecă privirile în pământ pentru o secundă, se ridică de pe canapea și plecă înspre balcon, spunându-i fetei din mers, cu o figură zâmbitoare:
- Mă întorc imediat, să nu pleci.
Fata chicoti și afișă un zâmbet dulceag privind în urma lui Iulian care ieși pe balcon, închizând ușa după el.
- Silver, să mori tu, alt moment nu ți-ai găsit... îi spuse cu reproș Iulian băiatului care-l chemase.
- Lasă, mă, te-ntorci în 5 minute la ea, zise Silviu arătându-i un joint frumos rulat.
Fața lui Iulian se lumină de un zâmbet și zise, neputându-și lua ochii de pe țigară:
- Așa da. Ce e?
- Dava. Te bagi? răspunse, mândru, Silviu.
Figura lui Iulian se schimbă în numai câteva secunde la una întunecată și supărată. Când vorbi, și tonul vocii era unul agresiv:
- Ești tâmpit la cap? Heroină? Păi tu nu știi că asta te termină? Nu mai scapi de ea toată viața!
- Fugi, mă, de-aici, astea-s povești. Oricine se poate lăsa, doar dobitocii mor că nu se mai pot opri. Mă știi, sunt om cu caracter, ce dracu’, zise Silviu, zeflemitor.
- Mă, tu ești cretin? Termină cu prostiile și aruncă mizeria aia, nu-ți distruge viața! se răsti Iulian la el.
- Zici că ești cretinii ăia de vin să ne vorbească prin licee despre droguri, să mor. Nu vrei, nu vrei, am înțeles. Dar atunci pe mine lasă-mă-n pace. Du-te-napoi la târfa ta, zise Silviu și-și băgă joint-ul în gură, căutând din priviri bricheta.
Iulian, fără să stea pe gânduri îi luă joint-ul din gură, moment în care Silviu urlă la el:
- Dă-l încoa’! Du-te-n pula mea, nu vrei, am înțeles, dar măcar nu mă priva pe mine de bucuria unui trip frumos!
- De unde știi că e trip frumos? întrebă Iulian, agresiv.
Și, atunci, în mintea lui se făcu instant o conexiune.
- Ai mai tras, nu?
Silviu se blocă și nu răspunse. Rămase cu mâna întinsă spre joint-ul aflat acum în posesia lui Iulian, scanându-l pe acesta cu privirea.
- Zi, mă, tembelule, ai mai tras, nu?! urlă Iulian, de data aceasta.

Avand in vedere ca postezi des continuarile, nu o sa comentez chiar de fiecare data, n-as vrea sa spamez acest topic.) Dar sa nu crezi ca ma opresc din cititul acestui fic. :]
Am observat o singura greseala, si anume la pasajul acesta~De când tatăl lor murise pe șantier, mama nu mai fusese la el. Presupun ca trebuia sa fie "la fel", si bineinteles ca mi-am dat seama dupa modul in care scrii ca nu e vorba de vreo greseala facuta din nestiinta, ci doar de una de tastare.
Imi place ca ai introdus o parte din trecutul lui Iulian fara sa pui acele stelute insotite de evidentul "flashback", iar acum m-ai facut curioasa cu privire la identitatea acelui barbat. Sper ca in curand sa apara si vreo fata pentru ca romantica incurabila din mine sa fie si ea fericita :-"
Succes in continuare <3

Ușa balconului se deschise și un Tomi, de asemenea, cu câțiva ani mai tânăr, băgă capul înăuntru:
- Ce tot urlaţi, mă, se aude din cealaltă cameră, zise acesta cu o urmă de reproș în glas.
Iulian și Silviu priviră instinctiv înspre sufragerie, văzând câteva perechi de ochi care își mutau privirile prin alte părți, semn că tocmai se dezlipiseră de pe geamul ce dădea în balcon. Coborând vocea, Iulian i se adresă lui Tomi:
- Dobitocul ăsta vrea să fumeze dava. Și nu ar fi prima oară.
Tomi îl privi uimit pe Silviu, care coborâse mâna între timp.
- Heroină, mă? Păi nu știi că asta provoacă dependență din prima?
- Eu o controlez pe ea, nu ea pe mine, mârâi Silviu. Dă-mi cuiul înapoi, i se adresă el lui Iulian.
Tăcerea se așternu între cei trei pentru câteva secunde, iar Iulian îi înapoie joint-ul lui Silviu, spunându-i supărat:
- Ține minte clipa asta când ți-am zis să nu faci asta. O să vină și ziua când îmi vei cere ajutor din cauza porcăriei ăsteia.
Tomi îl luă pe Iulian pe după umăr și-i spuse, privindu-l pe Silviu:
- Hai, mă, lasă prostu’ să-și rupă capul.
Cei doi ieșiră de pe balcon, lăsându-l pe Silviu privind gânditor în urma lor, învârtind joint-ul între degete.
- Nu ar fi trebuit să-l las, mormăi Iulian, abătut.
- Nu te puteai înțelege cu el, n-ai văzut? îi spuse Tomi, împăciuitor, aruncând un ochi înspre balcon, unde Silviu încă nu aprinsese joint-ul, ci doar se uita la el, frământat de gânduri. Vorbim mâine cu el, Jewel, stai liniștit, mai zise Tomi, bătându-l pe umăr. Azi nu are ce să se întâmple rău.
- Mda... replică acesta, nu prea convins.
Pe lângă ei trecu o fată roșcată, foarte dulcică la față, cu un maieu negru decoltat și blugi conici roșii, salutându-i pe cei doi pe un glas jovial. Ambii o salută înapoi și, când să meargă fiecare în treaba lui...
- Lu! se auzi glasul lui Silviu de pe balcon.
Iulian și Tomi priviră uimiți cum fata se duce pe balcon, stă un pic de vorbă cu Silviu, după care acesta aprinde joint-ul, trage câteva fumuri și i-l pasează fetei.
- Luciana?... mormăi Iulian, mult mai uimit decât Tomi, judecând după figură.
- La asta nu mă așteptam, s-ar putea să fie mai complicat decât am crezut, completă acesta.
A doua zi, Iulian și Tomi o vizitau pe Luciana la spitalul de urgențe Floreasca, unde era internată după accidentul de mașină suferit cu o noapte înainte. Acum, situația ei era stabilă și se afla în afara oricărui pericol, dar mâna fracturată și sperietura erau martorele ideii proaste de a fuma heroină la o petrecere și apoi a conduce.
- Silviu?... murmurase aceasta, privindu-i pe cei doi.
- N-am dat de el, doarme, nu știu... replicase Tomi, schimbând fugitiv priviri complice cu Iulian.

Deci am indraznit sa-ti citesc si acest fic, Schzio si am ajuns la zi cu el! Bun buun buuun! Mi se pare o idee foarte buna si o poveste destul de complicata. Mi-a placut cum i-ai scos la iveala laturile lui Iulian, intr-un mod indirect si destul de subtil insa banuiesc ca nu-l cunoastem destul de bine pe Iulian incat sa putem trage concluzii de pe-acum. Ultimul capitol presupun ca-i o intamplare din trecut care-si va pune amprenta in prezent...sau cine stie, astept urmatorul capitol!

Condus de numele ficului vazut la Ultimele Subiecte , am ales sa il citesc , iar acum dupa ce l-am citit pot sa iti spun ca ai relatat foarte bine (dupa parerea mea ) viata unu adolescent major care s-a apucat de trafic . Partea cu biserica si omul care i-a "prezis" lui Iulian cele 2 "filmulete" imaginare a parut putin rupta din viata lui 50 cent (cei care au urmarit filmele lui o sa isi dea seama de ce am spus ) ... in fine ,sa trecem peste asta , in general mi-a placut si o sa il urmaresc in continuare cu placere .

- Silver! Silver!
Într-o cameră complet goală, din care mai rămăseseră doar parchetul și ferestrele, Silviu stătea mai mult mort decât viu sprijinit de perete, cu Iulian aplecat asupra lui, cu privirea turbată de furie și gura încleștată. Iulian era ceva mai tânăr decât atunci când intrase în biserică, și totuși, la cel puțin un an după ce fusese invitat de prietenul lui cel mai bun să încerce heroină la petrecere. Silviu era, însă, de nerecunoscut. Mai slab cu cel puțin 30 de kilograme, alb ca varul la față, mâinile pline de înțepături și cearcăne profunde sub ochi.
- Trezește-te, băga-mi-aș pula-n rasa mă-tii de drogat! urlă Iulian și-i arse o palmă peste obraz cât putu de tare.
Istantaneu, Silviu deschise ochii și vomită sânge în dreapta sa.
- Ți-a ajuns cât ai băgat? Sau mai vrei? îl săgetă Iulian cu privirea, supărat foc.
Silviu se frecă cu mâinile la ochi, mișcându-se, parcă, cu încetinitorul și mormăi, pe un ton șoptit:
- Mă doare...
Privirea lui Iulian se încălzi. Își luă în brațe prietenul cel mai bun și-i vorbi, pe un ton calm:
- Știu că te doare. Haide dracului la dezintoxicare și revino-ți din căcatul în care te-ai băgat, ne e tuturor dor de tine.
Silviu îl împinse pe Iulian, atât cât putea, luând în considerare greutatea lui și, deși părea amețit și abia se ținea pe picioare, se ridică, sprijinindu-se de perete.
- Nu merg la nicio dezintoxicare, bâgui el, cu o privire supărată.
Iulian turbă de furie. Se ridică și el și urlă cât putu de tare:
- Nu ți-a ajuns? Abia te mai ții pe picioare, ești slab ca ultimul somalez, ai vândut tot ce se putea vinde din casă! Vomiți sânge, leșini pe stradă și tu tot mai vrei?!
Silviu îl privi cu îngâmfare și făcu un semn a lehamite către el, îndreptându-se spre ieșirea din cameră. Iulian înnebuni.
- Stai dracului aici! Ți-ai distrus viața, iar nouă, nervii. Cât mai stăm după curul tău? Și eu, și Tomi, și Lu! De ce ai nevoie să te trezească la realitate? O să mori, Silver! O să mori, auzi? Davaua te OMOARĂ! răcni el din toți rărunchii.
- Davaua îmi oferă mai mult decât mi-ați oferit voi vreodată! încercă Silviu să țipe. Mă înțelege, mă liniștește, mă duce în locul meu fericit. Aici nu am cum să fiu fericit!
Iulian îl privi ca pe un om nebun. Heroina îi nenorocise nu doar fizicul lui Silviu, ci și creierul. Delira.
- Băga-mi-aș pula-n morții mă-tii... mormăi Iulian și se îndreptă decis spre Silviu.
Îl lovi cu pumnul în obrazul drept, suficient de tare cât să-l pună la pământ.
- Acum îl sun pe Tomi. Mergem la dezintoxicare, chit că vrei sau nu, vorbi el, mai mult pentru sine, tastând ceva pe telefonul său mobil și apăsându-l cu piciorul pe Silviu pe torace.
Silviu începu pe dată să urle cât îl țineau plămânii:
- Nuuu! Nu la dezintoxicare! Jewel, nu! Vreau dava! Vreau heroină, nu vreau să merg la dezintoxicare!
- Taci dracului! îl lovi Iulian cu piciorul în coaste pe Silviu, al cărui strigăt deveni un plâns lugubru.
- Alo? se auzi glasul lui Tomi din telefon.
- Vino să ne iei. Îl luăm pe sus, nu-l mai putem lăsa așa, zise Iulian, privindu-l, cu lacrimi în ochi, pe Silviu cum se smiorcăia pe jos, urlând:
- Davaaa! Vreau dava, nu vreau dezintoxicareee!
- Vin acum... răspunse Tomi și închise.

Asa, am spus eu ca-si va pune amprenta capitolul in care pustanii erau ceva mai tinerei(era si de inteles, normal). Se vede ca-i distrus Silviu asta si a ajuns la cuvintele lui Iulian, insa in starea in care e nu cred ca si le mai aduce aminte. Imi place atitudinea lui Iulian: il loveste, ii da morala, il duce cu forta la dezintoxicare...DAMMIT! Abia astept sa vad continuarea ca tare-s curios de ce se va-ntampla cu Silviu.

Geez, deci...e bun, e foarte bun. Greşeli nu am văzut decât două sau trei, dar apoi le-am pierdut din ochi şi nici nu le mai caut, e de prisos. Povestea e genială, ideea de asemenea. Îmi place în primele "bucăţele" - nu pot spune capitole fiindcă observ că ai postat câte o parte din fiecare capitol - unde ai sărit de la o scenă la alta, fără să ne umplii cu detalii plictisitoare. Îmi place realismul cu care scrii şi eşti plin de imaginaţie. Cred că ţi-aş recunoaşte lucrările dacă le-aş vedea, sunt pline de originalitate. Te-ai gândit să publici un roman ? Fiindcă eşti genial fără nici un fel de exagerare.
Abia aştept să postezi, e super-captivant, ca şi celelalte fic-uri ale tale, bineînţeles.
Spor la scris, multă imaginaţie and keep up the good work!

Chiar sunt curios sa vad ce se va intampla cu Iulian mai departe. Este destul de interesant si acest fragment din trecutul tanarului dar abia astept sa treci inapoi la prezent. Ficul este minunat, astept sa mai postezi capitole.

Atat de tare! Uimitor pana aici fic-ul, Iulian e un prieten adevarat, unul care nu se da inlaturi de la nimic pentru binele celuilalt, chiar daca acesta din urma reufza orice urma de ajutor.
Ai un stil aparte pentru a descrie intamplarile, imi place ca expui totul simplu, dar cu suficiente detalii pentru a stimula imaginatia cititorului.
Toate flashback-urile astea dau un aspect frumos povestii, ne introduc mai adanc in povestea dramatica a lui Iulian si ne fac sa intelegem cat de trist ii este prezentul.
Vreau sa vad cat mai repede cum continua ficul asta

Ciao!

Ploaia măruntă din ziua aceasta fu primită ca o binecuvântare de către bucureștenii obosiți de soarele torid din ultima săptămână. Parcă ieșiseră mai mulți oameni afară azi, când ploua, decât în zilele precedente, când cerul era senin și soarele strălucea de dimineață până seara.
Se pornise brusc, la doar câteva minute după ce Iulian ieșise din biserică și vorbise cu individul acela care-i recomandase să se lase de vândut iarbă. Acum, picăturile de ploaie se prelingeau pe chipul lui Iulian, amestecându-se cu lacrimile care-i curgeau șiroaie din ochi. Cu mâinile împreunate, cu fața în jos, Iulian plângea cu tot sufletul în fața pietrei funerare pe care scria ”Filip Silviu”. Imediat sub nume erau notați anii în care acesta trăise: ”1989 - 2011”.
În spatele lui Iulian, Luciana plângea și ea cu suspine, strânsă în brațe de Tomi, care privea cu tristețe mormântul celui care fusese unul din cei mai buni prieteni pe care cineva și-ar putea dori să-i aibă. Până intrase în jocul blestemat al heroinei.
Iulian stătu așa minute bune. La un moment dat, se auzi glasul lui Tomi:
- Jewel...
Iulian tresări, ca și cum ar fi fost trezit dintr-o transă. Întoarse capul spre Luciana și Tomi, care-l priveau îndurerați.
- Să mergem... zise Tomi, pe un glas trist.
Iulian continuă să-i privească câteva secunde, apoi se întoarse spre piatra funerară. O mângâie gentil, în zona numelui prietenului său cel mai bun, vorbindu-i, sfâșiat de durere:
- Și i-am zis... I-am zis toți...
Tomi își luă mâinile de pe Luciana, venind să-l apuce de umeri pe Iulian.
- Haide, Jewel, lasă-l să se odihnească...
- I-am zis prostului și nu a ascultat! răcni Iulian, plângând în hohote.
Tomi reuși să-și ridice prietenul și-l strânse în brațe, șoptindu-i în ureche:
- Gata, lasă-l acum...
Cu fața înfundată în geaca lui Tomi, Iulian bâgui:
- I-am zis să nu bage dava... I-am zis că o să moară...
Luciana veni și ea să-l strângă în brațe pe Iulian, plângând în continuare.
- I-am zis... mai șopti Iulian și, în cele din urmă, se lăsă condus de Tomi și Luciana spre poarta cimitirului.
Silviu murise la două săptămâni după ce Iulian și Tomi îl duceau la dezintoxicare împotriva voinței lui. În ziua în care ieșise, în urma unei supradoze.

Trebuie sa recunosc, I didn't see this one coming. Credeam ca o sa fie o mica lupta, bineinteles, in care Tomi si Iulian vor incerca sa-l convinga pe Silviu ca nu e bine, si intr-un final vor reusi iar el isi va da seama ca a gresit si le va fi vesnic recunoscator, bla bla. Well you managed to surprise me. (:
Multa bafta la scris in continuare <3

Dammit! La fel ca si Aylin, credeam ca va fi dificil pentru Iulian si Tomi sa-l duca pe Silviu la dezintoxicare, insa mi-am dat seama din titlul capitolului ca oricum va avea un sfarsit tragic. Pai, ai reusit sa ne surprinzi din nou, Schzio !
Felicitari si s-o tii tot asa. Bafta!

Capitolul III
ROMÂNEȘTE

- Și zici că o să te ia? întrebă Tomi, sorbind dintr-o sticlă de bere, lăsându-se mai comod pe spate pe șezlongul din balcon.
- Am zis că eu cred că o să mă ia, că mi se pare că m-am descurcat bine la interviu, replică Iulian, trăgând un fum din țigara aprinsă și lăsând-o înapoi în scrumieră, pentru a lua și el o gură de bere.
- Dacă tu ai încredere, atunci am și eu. Rar se întâmplă să nu apreciezi cum trebuie chestiile de genul ăsta, zise, zâmbind, Tomi.
Și apoi se așternu liniștea pentru câteva minute. Toți trei priveau ploaia ce devenise dintr-un măruntă, acum jumătate de oră, în cimitir, una de-a dreptul torențială. Numai bine, se duseseră toți la Tomi, unde beau o bere pe balcon și stăteau de vorbă.
Brusc, soneria unui telefon mobil întrerupse starea de meditație care se așternuse involuntar peste cei trei prieteni, care priveau fascinați picăturile de apă scurgându-se de pe balconul de deasupra și gândindu-se fiecare la ale lui, probabil.
- Alo? se auzi glasul vesel al Lucianei, răspunzând la mobilul ei. Da, la Tomi... Cu el și cu Jewel, cu cine altcineva?... Când?... Bine, o să cobor, mai spuse ea și închise, îmbufnată.
- Laur? întrebă Tomi, pe un ton parțial curios, parțial înțepat.
- Da, mergem la nuș ce întâlnire cu ceva prieteni de-ai lui. Vine să mă ia în câteva minute, răspunse Luciana, vizibil ofuscată.
- Dacă vrei să mă stai, te duc eu cu mașina mai încolo, nu e problemă, zise Tomi, șovăitor.
- Ai băut, Tomi, dacă te prinde garda? zise Luciana, zâmbind către el.
- Dacă numai pentru asta mă prinde, chiar m-aș bucura, râse Tomi, privind instinctiv spre o cutiuță mică și metalică mascată de un făraș, din dreapta lui.
- Nu vreau să ai probleme din cauza mea, îi zise Luciana, privindu-l duios. Plus că o să-mi țină iar teoria chibritului dacă vin separat, continuă ea, îmbufnându-se brusc.
- Cum vrei, încercam doar să te ajut, replică Tomi, resemnat și se întoarse la berea lui.
Iulian privea conversația dintre cei doi, aflându-se așezat între ei și mișcându-și capul asemeni spectatorilor de la un meci de tenis care urmăresc mingea cum se plimbă de la o rachetă la alta. Un zâmbet abia perceptibil înflorea tot mai mult pe figura lui cu fiecare replică pe care o dădeau Tomi sau Luciana.
Alte câteva minute se scurseră în tăcere, până când telefonul fetei sună din nou și aceasta trebui să coboare. Îl salută pe Iulian, iar Tomi se oferi să o conducă la ușă. Cei doi mai stătură de vorbă două minute în hol, apoi Tomi se întoarse cu o figură ușor tristă pe balcon.