George

Acest fic este nerecomandabil persoanelor sub 14 ani. Conține:
- limbaj ce poate fi interpretat ca fiind vulgar.
- scene explicite de violență.

Notă: George este un fic inspirat dintr-un articol de presă scrisă. Acest fic a mai fost postat pe alte forum-uri în prealabil și, dacă există creații asemănătoare, ele există fără știința sau acordul meu și fără ca eu să mă fi inspirat din ele sau creatorii lor din fic-ul meu.

GEORGE

E cald. Mult prea cald pentru perioada asta a anului. E o caniculă absolut infernală. Au avut dreptate meteorologii când au spus că ăsta o să fie cel mai cald an din istoria umanităţii, cel puţin până în prezent. Mercurul aproape că literalmente fierbe in termometre, iar aerul e aproape imposibil de respirat. Cu toate astea, doi băieţi stau de vorbă pe trunchiul unui copac căzut pe parcela din faţa unei case. Unul din ei e Vlad şi e din Timişoara. Vine aici în fiecare vacanţă la bunicii lui. Celălalt e Mihai şi e din Bucureşti. Şi el vine în fiecare vacanţă la bunicii lui. Cei doi se ştiu de mici şi se întâlnesc în fiecare vacanţă aici. Sunt prieteni foarte buni, au pasiuni comune, şi asta deşi îi despart 500 de kilometri şi se întâlnesc aproximativ doar două luni pe an.
În după-amiaza asta, cei doi stau de vorbă, ca de obicei, despre de toate si nimic. Mihai tocmai îi spunea lui Vlad ce găsise în timp ce făcea curat în pod cu bunicii lui...
- Ştii că bunicii mei au abonament tot timpul la câte un ziar. O vreme au fost abonaţi la Libertatea. Am găsit un teanc întreg de ziare şi m-am uitat pe primul, aşa, ca idee. Fii atent ce am găsit...
Mihai îi întinse lui Vlad un ziar prăfuit şi peste care timpul îşi lăsase amprenta. Era deschis la mijloc, unde era un articol ce se întindea pe două pagini, cu titlul "Fenomene paranormale". Articolul conţinea poveşti despre Yeti, monstrul din Loch Ness, Big Foot, fantome, extratereştrii şi alte astfel de fiinţe plăsmuite de imaginaţia omului.
- Uite aici! indică Mihai un paragraf anume.
Vlad citi cele câteva propoziţii în gând şi întoarse privirile spre Mihai, aproape pufnind în râs.
- Vrei să spui că există o fantomă la Tribunalul din Los Angeles, care atunci când e văzută de cineva, vine la ăla şi se recomandă ca fiind George?
- Ştiu, e de-a dreptul absurd, spuse şi Mihai, foarte amuzat de posibilitatea existenţei acestui fapt.
- Cum dracu', mă? Vine la tine, întinde mâna şi zice "Bună, sunt George"? spuse Vlad şi pufni într-un râs sincer.
- Poate are cărţi de vizită, completă şi Mihai şi cei doi râseră copios.
Următoarele câteva minute şi le petrecură râzând de fantoma George, după care se apucară să frunzărească ziarul în căutarea altor ştiri pe care să le ironizeze.
După o jumătate de oră, se adunase şi restul găştii de acolo. Jessica, o fată de 14 ani de la Arad, Adina, tot de 14 ani, de asemenea, de la Arad, Alex, un băiat care locuia acolo şi era mezinul găştii, având 12 ani şi Alina, o altă fată care locuia acolo, de 15 ani. Vlad şi Mihai le arătară ştirea cu George şi se porni o miştocăreală generală al cărei subiect era George. Toată lumea ironiza situaţia în care o fantomă apărea şi se recomanda politicos celui ce o vedea. Se ajunsese la situaţia în care cei doi stăteau şi jucau o partidă de şah, sau fumau iarbă împreună. Toata lumea era amuzată de posibilitatea existenţei unei fantome prietenoase, pe nume George.
Seara, se mai adunară copii pe stradă. Mai veniseră două fete, surori, de pe altă stradă, prietene cu cei din grupul lui Mihai şi Vlad. Se numeau Andra şi Simona şi li se spunea "surorile atomice". Şi ele fură informate de existenţa lui George şi de cât era acesta de prietenos. Fetele râseră cu grupul şi gluma cu George părea să devină un fel de „trade-mark” al găştii.
Timpul, însă, trecu şi veni seara. Era cazul ca lumea să meargă acasă. Grupul decise să le ducă pe cele doua fete pe strada lor şi, pe drum, Mihai şi Vlad înviară glumele cu George.
- Imaginează-ţi cum apare acum George şi noi toţi ne speriem şi el zice prietenos: "Nu vă speriaţi. Nu vreau să vă fac rău. Aş vrea să îmi spuneţi unde e cel mai apropiat magazin să merg să beau şi eu o bere."
Toata lumea râdea. Cum să nu râzi? Nu era amuzantă ipoteza unei fantome prietenoase, care bea bere şi fumează iarbă?
Din glumă în glumă, gaşca ajunse la casa fetelor. Acestea îşi luară rămas-bun şi intrară în casă, iar gaşca porni înapoi spre strada lor, ca să se ducă fiecare la el acasă. Glumele cu George ocupară tot drumul şi, într-un final, când ajunseră pe stradă, fiecare intră în casa lui, urându-le celorlalţi „noapte bună”, până când nu mai rămaseră decât Mihai şi Vlad.
- Noapte bună! Vezi să nu te întâlneşti cu George! spuse Vlad şi intră în casă.
- Noapte bună, răspunse Mihai râzând şi porni spre casa lui, care era la 15 metri mai departe. Când ajunse în faţa porţii, dădu să intre în curte dar ceva ciudat îi atrase atenţia. Privi spre dreapta lui. Strada pe care locuiau ei dădea în câmp. La 100 de metri de casa lui Mihai se termina strada şi începeau pământurile agricole ale sătenilor. Mihai privise în partea aceea. Ceea ce văzu nu i se păru la locul lui. O siluetă înaltă, care părea să aibă păr lung, şi o bâtă imensă în spinare pe care o susţinea pe umăr cu mâna dreaptă venea dinspre câmp spre sat.
- Cine-o fi? La ora asta, pe câmp? se întrebă Mihai.
Încercă să se concentreze spre direcţia personajului, dar nu putu sa vadă nimic. Noaptea neagră făcea imposibil de distins alte caracteristici ale persoanei. Noroc cu lumina felinarelor care putuse să îl contureze, cât de cât. La un moment dat, silueta făcu stânga.
- Se duce pe strada surorilor atomice. O fi fost la câmp, dracu' să-l ia... spuse Mihai şi intră în curte, ceva mai împăcat.

Salut, in sfarsit mi-am facut si eu timp sa iti citesc fic-ul si imi pare promitator. Ai descris foarte bine atmosfera unui grup de prieteni, de la limbaj pana la comportament, de la obiceiuri pana la glume, totul este reprezentat cat mai aproape de realitate.

E interesanta ideea asta cu George, am sa presupun ca odata ce titlul fic-ului este omonim cu fantoma, la un moment dat , aceasta isi va face aparitia. Tot ce astept de la capitolele urmatoare e sa fiu inspaimantat, sa imi stimulezi imaginatia in cel mai bun mod cu putinta. Succes!

A fost o noapte agitată pentru Mihai. Se trezise de cel puţin 5 ori şi privise îngrijorat în jur. Glumele cu George păreau să se întoarcă acum împotriva lui. Avusese şi un coşmar. Nu-şi mai amintea exact ce se întâmpla acolo, dar sigur avusese un coşmar. Se trezise speriat şi băuse foarte multă apă. Acum, tocmai se întâlnise cu Vlad şi, după ce îi povesti ce noapte agitată a avut, cei doi deciseră să dea o tură prin sat cu bicicletele.
Ziua a trecut repejor. Vlad şi Mihai s-au plimbat cu bicicletele, au făcut un fotbal pe la prânz cu Alex şi încă nişte băieţi de prin sat şi, spre seară, s-au alăturat găştii care stătea iar şi vorbea despre tot felul de tâmpenii. Veniseră şi surorile atomice de pe strada cealaltă. Glumele cu George au continuat dar nu mai erau aşa amuzante ca şi cu o seară înainte.
Din casă ieşi Alina. Gaşca se adunase în faţa porţii ei şi aştepta ca aceasta să vină afară.
- Bun, şi-acum ce facem? întrebă Jessi, care toată ziua se plânsese că se plictisea.
- Voi ştiţi ce s-a întâmplat aseară pe strada voastră? o întrebă Alina pe Simona.
- Da... Cu găina? Ştiu, mi-a zis bunică-mea azi-dimineaţă... răspunse Simona, şocăitor.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Mihai, curios.
- La casa lui moş Tudorică. Dimineaţă au găsit o găină moartă. Cineva a omorât-o în bătaie.
- Cum îţi dai seama? întrebă Alex, curios.
- Avea capul spart, vânătăi, oase rupte... Era făcută praf, se presupune că s-a folosit un par, sau un băţ foarte mare... spuse Simona.
- Un par sau un băţ foarte mare? întrebă Mihai simţind un nod în gât.
În minte îi apăru imaginea de seara trecută. Un om vine de la câmp cu o bâtă imensă în spinare.
- L-am văzut, spuse Mihai, decis.
- Poftim? întrebă Simona.
- Aseară. După ce v-am dus pe voi acasă, şi am plecat fiecare la casa lui, înainte să intru în curte, am văzut venind dinspre câmp pe cineva cu o bâtă imensă în spinare... spuse Mihai.
- Eşti sigur? Era târziu la ora aia... spuse Alina, şovăitoare.
- Foarte sigur! L-am văzut, el e ucigaşul, spuse Mihai decis.
- Cine poate să fie? întrebă Adina.
- O să îl întreb pe tati cine a fost ieri la câmp... spuse Alina. Nu a fost zi de lucru ieri, aşa că probabil sunt mai puţini cei care au fost. Şi din toţi ăia, unul sigur e ucigaşul, nu?
- Bă... Calmaţi-vă, a fost o găina, ce naiba... spuse Vlad, un pic amuzat.
- Ştiu, mă, dar totuşi... E ciudat. Orice ai zice, e foarte ciudat... spuse Mihai, gânditor.
Seara continuă fără să se mai discute pe tema găinii moarte şi, pentru prima oară, nimeni nu mai făcuse nici o glumă cu George. Păreau mai îngrijoraţi toţi, ştiau că nebunul care omorâse găina putea oricând să intre şi în curtea lor şi să le omoare câinele sau, mai rău, să îi atace bunici sau pe el. Când se lăsă noaptea şi se aprinseră felinarele, gaşca plecă pe strada surorilor să le ducă acasă. Le lăsară în faţa porţii şi se întoarseră pe strada lor. Lumea intră în casă şi Mihai mai aruncă o privire spre câmp. De data asta, nimic.
Pe strada cealaltă, în camera lor, Simona şi Andra se uitau la televizor, la un film de pe PRO TV.
- Deschide geamul, Andra, e o căldură aici de nu mai pot sa respir... spuse Simona.
Andra se duse la geam şi îl deschise larg. Aruncă o privire în stradă şi se uită in stânga şi în dreapta, dintr-un gest, mai mult, reflex..
- Simona! Vino repede! spuse Andra apăsat.
Simona se ridică de pe pat şi privi cu Andra în dreapta străzii, unde începea câmpul... Un bărbat înalt, cu părul lung, lăsat pe spate, venea încet dinspre câmp, purtând o bâtă imensă în spate.
- Nu se poate, e exact cum a zis Mihai... spuse Andra.
- Să vedem unde intră... spuse Simona şoptit.
Bărbatul avansa încet, fără grabă. Lumina felinarelor era prea slabă ca bărbatului să i se poată vedea caracteristicile şi, oricum, între felinare şi trotuar erau copaci, deci mai toate detaliile se pierdeau în umbră. Nu în ultimul rând, distanţa dintre surori şi bărbat era considerabilă, deci oricum, mare lucru nu ar fi văzut. Cu toate astea, în faţa bărbatului era o porţiune de lumină şi, spre norocul fetelor, bărbatul părea că va trece pe acolo. Însă, chiar înainte de acea pată de lumină, se opri.
- E la baba Nina. Nu mai merge la moş Tudorică. Moş Tudorică era mai încoace, ah, dacă ar mai fi mers la el, trecea prin lumină şi îl vedeam... spuse Simona, cu un glas ofitcat.
Bărbatul umblă ce umblă la clanţă şi intră în curte, închizând uşa după el.
- Şi acum? întrebă Andra.
- Le spunem lui mami şi tati. Hai! spuse Simona decisă şi o rupse la fugă spre bucătărie.

După 3-4 minute, Simona şi Andra intrară înapoi în cameră. Păreau supărate, dar erau şi agitate.
- Cum să nu ne creadă? întrebă Andra, care era sora mai mică.
- Nu îmi explic... Mâine dimineaţă o să vadă ei că am avut dreptate... spuse Simona, care era şi mai supărată decât sora ei pe situaţie.
- Eşti sigură că el era? întrebă Andra, care deveni cuprinsă de îndoială.
- Mihai aşa l-a descris. El trebuie să fi fost... spuse Simona. Nu ştiu... Nu-mi pasă... completă ea resemnată şi se întinse în pat…
Noaptea trecu uşor şi repede. Gaşca se readunase pe stradă, când Simona şi Andra apărură pe biciclete, gâfâind.
- S-a întâmplat din nou... spuse Simona îngrijorată.
- Ce? întrebă Mihai.
- O nouă victimă. Ucigaşul a lovit iar... Şi aseară, eu şi Andra l-am văzut... spuse Simona, pe un ton grav.
- Unde, cum? Ce victimă? întrebă Vlad.
- La baba Nina. Câinele ei e mort. L-a rupt în bătaie, spuse Simona încruntată.
- Eşti sigură că el era? întrebă Mihai.
- Venea dinspre câmp, avea păr lung şi o bâtă mare pe umăr. Mergea încet, apăsat, spuse Simona.
Mihai tăcu. Ştia că el era.
- Noi tre' să ne întoarcem acasă. Părinţii nu ne mai lasă pe afară de când cu incidentele astea la noi pe stradă. Nu ne mai vedem nici diseară... Am venit doar să vă spunem... zise Simona.
- OK, pa... murmură Alina.
Fetele întoarseră bicicletele şi plecară în grabă. Pe drum, Simona îi spuse gânditoare surorii ei:
- Dacă aseară tati se ducea acolo, acum lucrurile stăteau altfel...
Pe stradă, lumea discuta. Mihai se interesă:
- Cat de mare era cainele babei?
- Nu era cine ştie ce fiară... Era o corcitură... Un fel de brac german lăţos... spuse Alina, care, locuind acolo, ştia cele mai multe despre săteni.
- Mă, a omorât un câine... spuse Vlad, care de această dată se arătă îngrijorat.
- De ce să omori câini şi găini? întrebă Mihai, nervos.
- Vă daţi seama că nu mai stăm până seara târziu afară de acum? întrebă Alex.
Şi se lăsă tăcerea. Ceva zguduise liniştea care domina de obicei satul. Acum, el era cuprins de teroare. Sigur, era vorba de o găină şi de un câine, biete animale, dar cine putea garanta că ucigaşul nu se va întoarce să-i omoare şi pe moş Tudorică sau pe baba Nina? La urma urmei, ei erau bătrâni fară apărare. Cu o bâtă în cap, se rezolva totul. Şi faptul că ucigaşul omora animale fără să ia nimic din curte, fără motiv, doar din plăcerea de a o face, asta conferea groază situaţiei. Cu siguranţă era vorba de cineva labil psihic. Sau asta era părerea multor oameni din sat despre misteriosul ucigas…
Ziua se termină repede. Înainte de lăsarea întunericului, gaşca se spărsese. Următoarele 4 zile trecură la fel de ciudat. Gaşca se întâlnea doar la lumina zilei şi, oricum, cheful de odinioară, buna-dispoziţie, jucatul a fel de fel de jocuri, sau plimbatul cu bicicletele, toate dispăruseră. Toţi erau îngrijoraţi şi mâhniţi de ceea ce se întâmplase în satul lor. În fiecare seară, Simona deschidea geamul de cel puţin 3-4 ori şi privea în direcţia în care era câmpul. Dar nu mai văzu nimic. După aceste 4 zile, apele se liniştiseră. Părea că ucigaşul dispăruse. Drept urmare, copiii obţinură dreptul de a sta până târziu afară. De bucurie, uitară de orice grijă şi de orice ucigaş şi se distrară şi râseră cum nu o mai făcuseră de câteva zile bune... Veni şi vremea să plece acasă, când din nou bezna era deasă şi felinarele ardeau. De data asta, nimeni nu mai era înfricoşat de gândul ucigaşului. Gaşca conduse surorile atomice pe strada lor şi apoi porni înapoi spre propria stradă. Când copiii ajunseră chiar lângă câmp, gata să cotească spre strada lor, Mihai veni cu o propunere-şoc:
- Hai pe câmp! zise el zâmbind ciudat.
- Mihai, eşti nebun, ce să facem pe câmp, la ora asta? E târziu, mă aşteaptă bunica acasă, spuse Jessi.
- Hai, mă, 2 minute, ce se poate întâmpla? insistă şi Vlad, care văzuse zâmbetul lui Mihai şi pricepuse care era planul.
- Doamne fereşte, dacă apare... spuse Alina şi se opri.
Vlad şi Mihai râseră.
- Cine să apară, George? În cel mai rău caz, zice: "Sunt o fantomă prietenoasă, dar o să încerc să vă sperii. Bu! Hai, speriaţi-vă... Vă rog...?" spuse Mihai, râzând.
Mihai şi Vlad începură să se prostească, făcând mişto de George şi toată gaşca începu să râdă. Buna-dispoziţie reveni şi teama dispăru. Fetele căzură de acord să facă o mică plimbare de 2-3 minute, dar să se întoarcă repede, să nu le certe bunicii acasă.

Incepe sa devina interesant. Descrii minunat situatia prezenta in sat si parca te cuprindeun fior de spaima atunci cand te gandesti la ucigasul acela si faptele pe care le-a comis si pe care s-ar putea sa le comita. Astept si urmatoarele capitole si am sa le citesc pe toate

Era destul de clar de ce au insistat băieţii să meargă pe câmp. În momentul în care lumina se pierdu în spate, Vlad şi Mihai începură să le sperie pe fete. Veneau din spate şi le gâdilau, din 10 în 10 secunde, întrebau "ai auzit? ce e acolo?" şi Vlad chiar o apucase de picior pe Adina la un moment dat. Fetele insistară să se întoarcă după câteva minute, pretinzând că băieţii sunt măgari şi că le e frică.
- OK, da' stai să mă piş că mă taie rău şi nu ştiu dacă mai pot să mă ţin până acasă... spuse Mihai, absent.
- Bine, bine, da' hai mai repede... spuse Alina, impacientată.
Mihai se îndepărtă şi dispăru printr-un lan de grâu. Era tăcere pe câmp.
- Mai vine? întrebă Jessi, plictisită.
Brusc, se auziră foşnete în lanul de grâu din spatele fetelor. Toate se întoarseră brusc.
- Cine e acolo? întrebă Jessi, acum înfricoşată.
Foşnetele continuau să se audă.
- Hai să plecăm, spuse Alina.
- Şi să îl lăsăm pe Mihai? întrebă Jessi. Cine e acolo? urlă ea, alarmată.
- BAU!
Fetele turbau de furie. Din lanul de grâu ieşi Mihai, râzând, iar Vlad se tăvălea pe jos de râs.
- Doamne, ce feţe aţi făcut... spuse Mihai, printre chicote.
- Hai, mă, Vlad, ce naiba? spuse Alina care abia îşi revenea după sperietură.
Cât timp Mihai se furişase în spatele fetelor şi foşnise lanul de grâu, Vlad o gâdilase pe Alina şi toate fetele se speriaseră. Plănuiseră asta în timp ce mergeau pe drumul spre casă în spatele fetelor.
- Gata, aţi terminat cu prostiile, mergem? întrebă Adina, supărată.
- Hai... spuse Mihai, încă zâmbind după farsa pe care o făcuse.
Dar, când să plece înapoi spre sat, alte foşnete se auziră dintr-un lan de grâu ceva mai îndepărtat.
- Hai, mă, terminaţi o dată, serios... spuse Alina, exasperată.
De data asta, Mihai sau Vlad nu aveau cum să fie ei cei care făceau lanul de grâu să foşnească.
- Suntem aici, lângă voi... spuse Vlad, cu privirea fixată la lanul de grâu care se mişca insistent.
- Alex? întrebă Adina, cu teamă în glas.
- Aici sunt, spuse Alex din dreapta Adinei.
- Atunci cine e? întrebă Jessi cu vocea gâtuită de frică.
Ceva cu adevărat înfiorător se petrecu atunci. Aerul deveni mai rece în jurul lor. Vântul sufla mai puternic din faţă şi gaşca intră în panică. Foşnetele încetară, deoarece din lanul de grâu apăru o persoană binecunoscută lor: un bărbat înalt, cam slăbuţ, cu părul lung şi neîngrijit, tuns inegal, lăsat să curgă pe umeri şi pe spate. Era încălţat în nişte cizme vechi şi roase la vârfuri, din piele, negre. Avea o pereche de pantaloni de piele strâmţi, pe care timpul îşi lăsase, de asemenea, amprenta, şi băgaţi în cizme. O geacă de piele, roasă la mâneci şi la umeri, tot neagră, acoperea un tricou de o aceeaşi culoare neagră, murdar şi cu o gaură în partea stângă. Mâinile erau albe ca varul şi unghiile îi erau făcute cu un lac negru şters de timp. Degetele erau zgâriate, iar pe mâna stângă se vedea o urmă de muşcătură. Rana era încă deschisă, dar nu mai sângera. Cât despre chip... era cel mai groaznic lucru pe care îl văzuse vreodată vreunul din gaşcă. Avea un cap destul de mic, pe un gât slab şi murdar. Părea neras de câteva zile şi barba ţepoasă avea fire albe, pe ici, pe colo. Rânjea malefic, dezvelind nişte dinţi de un galben bolnăvicios şi greţos, dintre care 2 erau lipsă. Iar ochii... Ochii erau punctul lui forte. Nu avea pupile, iar albul ochilor, combinat cu rânjetul malefic confereau imaginea unui om nebun, de care nu poţi decât să te temi, să fugi cât mai repede posibil. În mâna dreaptă, evident, avea o bâtă imensă, un par aproape nesfârşit de lung pe care îl ţinea sprijinit de umăr.
Gaşca rămăsese fără cuvinte. Respiraţia lor se auzea clar, căci acum vântul încetase. Rămăsese doar aerul rece, atât de rece, încât copiii scoteau abur pe gură la fiecare expiraţie. Erau panicaţi şi înlemniţi de groază, neştiind ce să facă. Bărbatul îi privea rânjind şi parcă satisfăcut de impresia pe care o crease.
- La dracu'... murmură Vlad şi o rupse la fugă cât putu de tare.
O secundă trecu până când restul găştii se dezmetici şi porni spre sat mâncând pământul. Alina rămăsese în urmă, dar Vlad îi întinse mâna şi începu să o tragă după el. În timp ce gaşca se îndepărta fugind, bărbatul rămăsese nemişcat, rânjind în continuu şi începu să râdă. Un ras înfundat la început, după care un hohot nebun, tare, urlat in gura mare, ca o avertizare asupra celor ce acum încercau să scape. Un râs isteric şi malefic, un râs care cu siguranţă nu prevestea nimic bun copiilor. Şi în timp ce râdea în gura mare, bărbatul porni agale spre sat. Nu avea de ce să se grăbească. Ştia că îl aştepta o noapte lungă.

Interesant! Si nu o zic doar pentru cum se dezvolta firul povestii, ci mai mult pentru imaginatia de care dai dovada si talentul pe care il ai la descriere. Nu numai ca ai un sentiment puternic atunci cand barbatul inalt iese din lanul cu grau, dar descrierea te face sa il vizualizezi complet.
Si pe langa descrierea jocurilor copiilor si stilul amuzant folosit, un lucru ma fascineaza mai tare : "Stia ca il asteapta o noapte lunga" - nu stiu daca ai facut-o intentionat sau nu, dar e al naibii de interesant sa descri un gand sau un sentiment al antagonistului. Te face sa te pui oarecum in mintea lui si sa te intrebi ce urmeaza sa faca. Astept cu nerabdare urmatorul capitol.

Tremura. Tremura, de-a dreptul. Decise să nu le spună nimic bunicilor, era culmea să îi mai îngrijoreze în seara asta. Avea să le spună mâine. Acum stătea în pat şi tremura de frică. Nu credea că va închide un ochi toată noaptea, dar grija lui principală era momentan să îşi astâmpere groaza necontrolată ce pusese stăpânire pe el.
Camera în care dormea el era cea din mijloc, iar alături erau bunicii lui. Ei dormeau duşi la ora asta, însă Mihai stătea de o oră cu ochii deschişi. Privi ceasul de la telefonul mobil. Era 12 şi 19 minute. Ridică ochii şi înlemni. Îi închise şi îi deschise la loc, impacientat. Era acolo! Fusese acolo cu 2 secunde înainte.
- Am înnebunit complet... Tre' să mă calmez, altfel o iau razna... vorbi el singur.
I se păruse că îl văzuse pe ucigaş. Mintea îi jucase o festă, însă, era convins de asta. Închise ochii. Fu surprins să descopere cât de somn îi era... Şi ce moale era perna...
Ziua următoare veni repede, căci dormise buştean. Însă, surprizele neplăcute începuseră să curgă chiar de la primele ore ale dimineţii.
- Nu îmi explic cum s-a întâmplat... murmură bunicul lui Mihai, deznădăjduit.
I se citea pe faţă că era profund afectat de ceea ce păţise câinele familiei. Aris păzise casa şi curtea bunicilor lui Mihai mai bine de 4 ani, dar ucigaşul considerase că îşi făcuse treaba.
Bunicul lui Mihai închise ochii şi şterse pe furiş o lacrimă. Şi sângele lui Mihai începu să clocotească în vene. Lacrimile se înghesuiau în ochii lui, insă erau prea multe pentru cât de mici erau ochii. Se întoarse şi păşi decis. Luă bicicleta şi ieşi din curte pe ea. Pedala repede şi furios. Se ştergea la ochi din 10 în 10 secunde şi avea dinţii strânşi. Direcţia era clar stabilită în mintea lui. În 2 minute ajunsese pe câmp. Se dădu jos de pe bicicletă, o culcă în praf şi păşi spre lanul de grâu de unde ieşise aseară bărbatul. Strânse pumnul şi vorbi:
- De ce mi-ai făcut asta?
Tăcerea din jurul lui era dureroasă. Izbucni într-un acces de plâns şi se puse în fund, în praf, plângând în hohote. Urlă din toţi rărunchii:
- De ce morţii mă-tii mi-ai făcut asta?
Nimeni nu îi răspundea, iar plânsul lui sincer şi sfâşietor răsună în pustietatea câmpului...
- De ce mi-ai făcut asta? mai murmură el, sfârşit...
Ziua trecu pe lângă el. Tot satul ştia de ce se întâmplase. Nu se mai întâlnise cu nimeni, decât cu Vlad, fugitiv, câteva minute. Acesta îi spusese cât de rău îi pare de decesul câinelui său, iar Mihai fu foarte absent până şi în momentele în care stătuse cu el. Le spusese bunicilor de întâmplarea de cu o seară înainte şi ceilalţi din gaşcă procedară aşişderea. Acum, tot satul ştia că gaşca de pe strada de lângă câmp văzuse ucigaşul cu o seară înainte. Mai mulţi bărbaţi din sat porniseră să caute împrejurimile locului indicat de copii. Căutaseră toată ziua şi, spre seară, se întorseseră. Evident, nu găsiseră nimic.
Seara fusese un chin pentru toţi copiii. Obişnuiţi cu alt mod de a-şi petrece timpul, fuseseră nevoiţi să stea la televizor şi să tremure de frică. Mihai avusese cea mai urâtă seară. Ucigaşul trecuse pe lângă el cu o seară înainte şi avea ciudata impresie că el ştia asta. Mai mult, părea că ştie exact ce face şi că urmăreşte pe cineva anume. Mihai se temea ca acel cineva să nu fie cumva el...
Noaptea asta fusese mai lungă ca precedenta. Nu mai era doar frica la mijloc. Era deznădăjduit, terminat pe plan nervos şi simţea constant că îi vine să plângă şi să urle. Dar nu mai avea lacrimi şi nici glas pentru asta... La cel mai mic sunet tresărea, la orice scârţâitură ciulea urechile şi la orice umbră suspectă se uita încordat la maxim. Adormi târziu şi se trezi devreme, foarte obosit.
Ziua trecu în tăcere, într-un fel de grevă a vorbirii vizavi de bunicii lui şi de oricine altcineva. Era închis în el şi îşi petrecu toată ziua gândindu-se la ce avea să se întâmple şi imaginându-şi fel de fel de scenarii groaznice.
- Să nu-mi spui pe nume, dacă nu se întâmplă ceva în seara asta, vorbi el cu motanul lui preferat, în timp ce îl mângâia pe banca din curte.
Şi avea dreptate. Fără să ştie, presentimentul lui avea să se adeverească. Căci în momentul în care se lăsă seara, dinspre câmp se putea distinge clar o umbră mergând pe strada lui Mihai. Nu se grăbea şi mergea într-un ritm ciudat, ca şi cum ar fi susţinut un recital bizar de dans. Bâta mare şi grea din spinarea lui era semnul distinctiv. Deja tot satul ar fi ştiut cine e, dacă l-ar fi văzut. Dar nimeni nu mai era afară la ora aia. Tuturor le era frică să iasă din casă, după ultimele incidente.
Bărbatul ajunse în dreptul casei Adinei. Se uită în jurul lui şi apăsă pe clanţa care se deschise supusă. Intră în curte şi închise uşa după el. Privi curtea şi porni încet spre intrarea în casă, care era la câţiva metri în faţa lui...
În casă, Adina se uita la televizor. Trebuia să facă ceva până îi venea somnul. Era la fel de îngrozită ca şi Mihai şi ceilalţi membrii ai găştii de ucigaşul care nu părea să dea semne că ar vrea să se potolească. Bunicii ei adormiseră amândoi în patul de alături. Adina privi ceasul şi căscă lung. Era ora 12 şi 49 de minute. Închise televizorul şi se ridică din fotoliu cu intenţia de a merge la baie.

Drumul la baie ducea prin bucătărie. Bucătăria avea un geam care dădea în curte și două uși. Una ducea în cămară, iar cealaltă spre hol. Din hol puteai merge ori afara, ori în baie. Adina avea de traversat aproape jumătate de casă până la baie și nu era foarte entuziasmată de gândul acesta. Își luă inima în dinți și porni spre baie. Intră în bucătărie și înlemni. Auzise niște pași siniștri afară. Nu mai avea curajul să vorbească sau să respire. Găsi, totuși, puterea să întrebe cu voce tare:
- Cine-i acolo?
Nu primi nici un răspuns și, după aproape un minut de așteptare se decise să meargă totuși la baie. Frica pusese stăpânire pe ea și ăsta era un motiv în plus pentru care trebuia să se ducă la toaletă. Traversă cu băgare de seamă, ochii în patru și urechile ciulite bucătăria. Intră în hol, care făcea cel mai direct contact cu curtea, prin ușă și cele 3 geamuri mari. Era foarte întuneric afară, luna era ascunsă printre nori și Adina găsi de cuviință că era înfricoșător. Intră în baie încet, cu grijă și atentă la fiecare zgomot și se așeză pe veceu. Se ruga să termine mai repede ca să se poată întoarce în pat să se culce. În timp ce în mintea ei se profila gândul că în 2 mintue va fi sub plapumă, fără nici o grijă, auzi din nou aceiași pași în curte, de data asta mai apăsați și mai înfricoșători ca prima oară.
- Cine-i acolo? zise ea cu voce puternică.
Nu primi nici de această dată vreun răspuns și se ridică de pe veceu. Trebuia să ajungă urgent în pat, nu fusese doar imaginația ei. Se șterse, se spălă pe mâini, trase apa și ieși din baie în viteză. Trecând pe lângă ușa care dădea în curte, însă, se întâmplă ceva cu adevărat înfricoșător. Se auziră bătăi răsunătoare în ușă și pe geam se putea vedea clar umbra unui om stând în fața ușii. Evident, avea o bâtă imensă în spate. Adina nu mai rezistă torturii psihice și scăpă un urlet ascuțit.
În câteva secunde, bunicii ei erau lângă ea, întrebând-o ce s-a întâmplat.
- Era aici! L-am auzit, l-am văzut pe geam... El era, ucigașul, sunt sigură... se bâlbâi ea, disperată.
Bunicii o strângeau în brațe și o consolau, încercând să o convingă că nu a fost nimic și că frica și imaginația i-au jucat o festă.
- L-am auzit, l-am văzut pe geam... El era, bunicule, crede-mă... spunea Adina disperată, cu lacrimi în ochi.
După câteva minute, Adina se calmă și bunica ei se duse cu ea în sufragerie. Îi spuse Adinei că poate dormi cu ea și că bunicul va merge în locul ei, în camera cealaltă. Adina se băgă sub plapumă, înfricoșată.
Bunicul Adinei ieși afară să verifice curtea. Roti lanterna prin curte, privind atent. Nu văzu nimic.
Se întoarse în casă, încuie bine ușa, se asigură că e bine zăvorâtă și reveni în sufragerie. O pupă de "noapte bună" pe Adina, îi șopti bunicii "Nu a fost nimic" și plecă să se culce. În câteva minute, bunicii Adinei adormiseră amândoi. Adinei, însă, nu îi mai era așa somn. Ba chiar nu îi era deloc. Se fâțâia pe toate părțile și tresărea la fiecare zgomot. Când să adoarmă, într-un sfârșit, auzi de afară un miorlăit de pisică.
- Tomi! șopti ea, înfricoșată.
Privi ceasul. Era 1 și 24. Trecuse ceva vreme de la incident. Adina stătu câteva clipe pe gânduri și se decise. Se ridică din pat și luă lanterna de lângă bunicul ei, din camera cealaltă. Ieși în bucătărie și luă cuțitul pentru friptură în mână.
- Tomi, vin, șopti fetița.
Ieși în hol și aprinse lumina din curte. Privi pe geamuri și nu văzu absolut nimic în neregulă. Tomi era afară și zgâria cu ghearele ușa. Probabil ieșise când se dusese bunicul să verifice curtea. Adina descuie ușa și o deschise. Tomi se sperie și se dădu un pic înapoi.
- Ce e? Hai înăuntru... spuse Adina, îngrijorată și întinse mâna după pisoi.
Tomi, însă, se sperie de-a binelea și fugi cât îl țineau picioarele, ascunzându-se sub banca din curte.
- Ce e, de ce fugi? întrebă Adina, cu inima în gât.
Se întoarse încet, încet și când privi ce era în spatele ei, înlemni. Doi ochi complet albi, fără pupilă, priveau fix o fetiță înspăimântată. Adina se dădu în spate, dând din cap de la stânga la dreapta în continuu, respirând apăsat și repetând panicată:
- Nu, nu se poate... Nu se poate...
Bărbatul înaintă și el, trăgând după el bâta lungă și grea. Era aproape cât el de înaltă și era pătată de sânge la unul din capete. Fața lui se schimonosi într-un rânjet victorios. Se opri. Biata Adina nu mai putu decât să verse o lacrimă de disperare și să murmure panicată:
- Nu vreau...
Bâta grea îi sfărâmă țeasta dintr-o lovitură. Căzând la pământ, fata mai primi câteva lovituri în coaste, pe spate, una pe picior... Bărbatul o lovea calm, încet și calculat. Loviturile erau de prisos, totuși, Adina murise din prima. Dupa ce o lovi de vreo 9-10 ori, bărbatul își privi satisfăcut opera și văzu că se aprinde lumina în bucătărie.
- Adina? se auzi glasul bunicului ei.
În curte rămăsese doar trupul neînsuflețit al fetei. Bărbatul se îndrepta încet spre câmp.

Va urma...

Buun bun, cat imi place . Aceste ultime capitole au fost extraordinare, ai reusit sa descri perfect sentimentele personajelor, situatiile si atmosfera. Subiectul a devenit interesant, Adina a murit, asta inseamna ca ucigasul se indreapta catre ceilalti. De abia astept sa vad continuarea.

A doua zi, bineînțeles că tot satul aflase de ceea ce se întâmplase cu Adina. Lucrurile deveniseră serioase. Înainte fuseseră ucise 3 animale de casă, acum, însă, murise un om. Ba chiar un copil. Întreg satul se adunase la primărie, unde primarul și șeful de post al Poliției Locale deciseseră să se adreseze sătenilor. În mulțimea care murmura dezaprobator se puteau vedea capetele lui Mihai și lui Vlad, stând la ceva distanță unul de altul. Ceilalți membrii ai găștii nu mai voiau să iasă din casă. Bunicii Adinei stăteau aproape de podium, îndurerați. Bunica ei plângea în hohote, cu sughițuri și disperare. Bunicul, însă, pe de altă parte, vărsa lacrimi amare, încet, care se scurgeau lin pe obrazul lui brăzdat de timp. Cu o privire disperată ținea capul ori în jos, ori ridicat înspre cer, murmurând cuvinte neînțelese, adresându-i-se, parcă, Celui de Sus. Primarul apăru în fața mulțimii, și aceasta se mai potoli din murmur.
Cuvântarea fu penibilă. După nici 2 minute, vocea primarului, chiar și auzită prin microfon, fusese complet acoperită de murmurele dezaprobatoare ale mulțimii. Primarul renunță să mai vorbească și privi deznădăjduit spre șeful de post. Acesta se ridică decis, apucă microfonul și țipă în el:
- Oameni buni! Stimați săteni! A ajuns cuțitul la os... Nu am vrut să ne urnim până acum, acum, totuși, trebuie să o facem. A murit un om... Daca ucigașul va fi găsit, asta nu o va aduce înapoi pe Adina. Cel puțin, însă, nu va mai duce pe altcineva acolo, alături de ea... Bărbați ai satului! Este de datoria noastră să descoperim misteriosul ucigaș și să îl pedepsim! Într-o oră, vreau să vă văd strânși aici și pregătiți de căutări! Mergem pe câmp!
Multimea se sparse, iar primarul răsuflă ușurat, intrând, alături de șeful de post, în clădirea Poliției.
Mihai și Vlad porniră amândoi înapoi spre strada lor, dar nu vorbiră prea mult. Mihai deschise discuția...
- Și când pleci? întrebă el.
- De ce să plec? intrebă, la rându-i, Vlad, încercând să facă pe miratul.
- Vlad... Toată lumea pleacă. De când a apărut în peisaj ucigșul, majoritatea copiilor se întorc la Arad sau Timișoara în 2-3 zile... spuse Mihai, încercând să dea cărțile pe față.
- Mama vine să mă ia vineri... replică Vlad, șovăitor.
- Deci în 3 zile... spuse Mihai, gânditor.
Trecu o clipă de tăcere, după care Vlad explodă:
- Tre' să plec! Mi-e frică pentru viața mea, sincer îți spun...
Mihai nu ridică privirea din pământ, ci doar șopti, mai mult pentru sine:
- Și mie...
Cei doi se despărțiră, căci ajunseseră la casa lui Mihai. Acesta intră în casă, iar Vlad își continuă drumul până la el.
Aproximativ 100 de bărbați răscoliseră câmpul din împrejurimile satului. Nu găsiseră absolut nimic. Șeful Poliției anunță pe toată lumea să își încuie mai mult decât bine casa, să blocheze absolut orice mijloc de pătrundere înăuntru și să se păzească chiar și când doarme.
Bunicii lui Mihai așa făcură. Se baricadară, aproape, în casă, iar Mihai se culcă cu ei în cameră, înghesuindu-se toți în patul bunicilor. Nici unul din ei nu era în stare să adoarmă și totuși în cameră domnea o liniște apăsătoare. Toți priveau în gol și se rugau să apuce ziua de mâine.
În casa lui Jessi, lucrurile stăteau altfel. Bunica ei se dusese să facă baie. Bunicul ei murise de câțiva ani. Jessi rămăsese să se uite singură le televizor. Noaptea se lăsase de ceva vreme, iar afară domnea întunericul. Încă nu se aprinseseră felinarele, dar era destul de târziu. Jessi era cea mai putin înfricoșată din toată gașca de gândul că ucigașul ar putea să o viziteze, pentru că era și cea mai rațională. Ea se gândea că, logic vorbind, acesta nu avea cum să o rănească dacă nu iese din casă. Se știa că Adina fusese omorâtă afară, în curte. Ceea ce nu se știa, însă, era că ucigașul apăruse din spatele Adinei, adică din casă. Nimeni nu ar fi bănuit sau crezut așa ceva.
În timp ce Jessi se uita destul de relaxată la televizor, auzi un sunet strident și tresări. Apoi, răsuflă ușurată. Primise un mesaj pe telefonul mobil.
- Doamne, da' sunt foarte speriată, își spuse ea și zâmbi fals.
Încerca să își facă curaj. Se ridică din fotoliu și se duse în ultima cameră, căci acolo era telefonul ei mobil. Nu aprinse lumina și se duse direct la el. Îl luă de pe masă și citi mesajul. Era de la un număr necunoscut...
- "Ți-e frică?" citi ea cu voce tare.
O teamă ciudată pusese stăpânire pe ea. Ridică ochii ingrijorată și vru să iasă din cameră, dar înainte să se întoarcă primi alt mesaj. Îl deschise grăbită.
- "Nu te uita în spate"... citi ea cu vocea tremurându-i.
Jessi se întoarse brusc și văzu un rânjet nebunesc, întins pe o față albă, pe care se evidențiau ochii fără pupile, de un alb îngrozitor. Bâta din mână era murdară de sânge la unul din capete.
- Bună... Sunt George... spuse bărbatul, ridicând bâta.

In sfarsit se prezinta si el..adica era nesimtire din partea lui, pe bune.
Revenind..foarte tare ficul, iar firul narativ te prinde destul de repede.
NU mi-a placut la inceput de George, pentru ca a omorat cativa catei...si asta nu se face (Bio stie de ce), dar, apoi a devenit mai interesant.
Ceea ce am invatat din acest fic, pana acum, este ca:
1 nu mai merg la bunici
2 daca o fac sa fiu inarmat
3 sunt mari sanse ca ucigasul sa imi apara in spare
4 sa am lenjerie intima din plin pt fiecare intalnire cu el. (sau, dupa cum a zis bunicamea cand am plecat la vanatoare de mistreti cu sataru...sa am un cutit de lemn pentru urgenta...daca nu sti la ce se foloseste, iti explic data viitare )
Abia astept sa vad ce se intampla in continuare si, mai ales, sa stiu cum sa il inving.
Acum, incercand sa fiu serios, ficul este foarte bun. Imi place modul in care de scrii, dar mai alesc cum descrii. Daca e ceva ce stiu sigur despre tine, ala e faptul ca acorzi foarte multa atentie detaliilor, fie ele cat de mici, ceea ce in cazul de fata este foarte bine.
Abia astept urmatoru capitol
Keep up the good work

Mersi de cuvintele frumoase, Harley. Vreau să precizez că ăsta e primul fic pe care l-am scris vreodată, acum... 4-5 ani, cred, dacă nu cumva și mai mult. Aș vrea să îmi explici ce ai vrut să spui la punctul 4, pentru că nu știu la ce se folosește Cât despre detalii, da, e fixația mea, probabil ai văzut și în celelalte fic-uri...

Absolut genial , ador viziunea ta!
Tine-o tot asa.

Ziua următoare veni mult prea greu. În jurul orei 12 noaptea, tot satul era treaz și știa că ucigașul lovise din nou. Jessi fusese găsită de bunica ei moartă în camera din fundul casei. Nu exista nici o urmă de pași în jur, nimic nelalocul lui, ucigașul nu avea cum să fi intrat în camera respectivă, toată casa fusese mai mult decât încuiată. Ceva nu era în regulă la mijloc, era peste puterile sătenilor de înțelegere. Mihai și Vlad merseseră la fața locului, atunci, la 12 noaptea. În telefonul ei mobil cei doi văzuseră mesajele.
- Dacă putem descoperi de pe ce număr s-au dat mesajele, atunci poate îl găsim pe nebunul ăsta... spusese Vlad.
- Fac pariu cu tine pe orice vrei că numărul de pe care s-au dat mesajele nu există, spusese Mihai gânditor.
De când murise Aris, Mihai intrase într-o depresie continuă și, acum, odată cu morțile Adinei și lui Jessi, starea lui psihică se agravase. Era nepăsător, pesimist și antisociabil.
- Ce vrei să spui? întrebase Vlad.
- Aici ceva nu e deloc normal... Sunt aproape sigur că nu avem de-a face cu un om... Nu avea cum să fi intrat în casă, spusese Mihai.
- Păi și atunci ce e? Fantomă? întrebă Vlad cu un zâmbet ciudat pe față.
Era un zâmbet acru, Vlad făcea haz de necaz. Durerea și nenorocirile se abătuseră asupra satului liniștit, cândva, iar Vlad nu voia să accepte asta.
- Ce e, mă? E George? întrebă Vlad și izbucni în râs, cu lacrimi amare șiroindu-i pe obraji. Chiar așa, poate că e George!
Vlad râdea isteric, era terminat nervos. Nu suporta să vadă cum doi dintre prietenii pe care îi știa de când era mic, fuseseră omorâți cu o cruzime incredibilă în două seri consecutive. Râsul nebunesc al lui Vlad deveni rapid un plâns înăbușit și sincer.
Mihai nu mai suporta scena. Cu ochii în lacrimi, plecă spre casa lui. În mintea lui răsunau vorbele lui Vlad: "Păi și atunci ce e? Fantomă? E George?". Dădu din cap rapid, își șterse cu mâneca lacrimile din ochi și intră în casă. Se duse să se culce în camera lui. Ucigașul își făcuse deja treaba. Era convins că în noaptea asta nu mai avea să se întâmple nimic.
A doua zi era duminică. Mihai se duse la biserică. Era înmormântarea Adinei și a doua zi avea să fie cea a lui Jessi. Acolo își găsi prietenii îndurerați, cu ochii roșii de lacrimi. Vlad se așeză lângă el și Mihai îi spuse:
- M-am gândit... Ne ia pe rand...
Vlad întoarse capul și întrebă încruntat:
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că vrea să ne omoare pe toți. E o chestie psihologică. La început ne-a băgat în sperieți, apoi ne-a lăsat să ne revenim, să credem că a plecat și acum a început să ne ia pe rând... spuse Mihai, cuprins de febra explicației situației.
Vlad plecă capul în pământ. Murmură cu un glas îngrijorat:
- Și eu cred la fel...
Înmormântarea decurse în liniște și destul de repede. Vlad și Mihai își luară ”adio” de la Adina fără lacrimi. Nici unul din ei nu mai putea plânge. Se adunaseră prea multe în ultima vreme. După ce se terminară și slujba, și înmormântarea, Mihai rămase în biserică pentru a se adresa unei icoane care-L reprezenta pe Iisus Hristos:
- De ce permiți să se întâmple asta? Adică... ele nu au avut nici o vină... și nici Aris... Vreau să spun... De ce să le iei pe ele? Au fost bune, nu au păcătuit... Nu au avut când...
Lacrimile îi inundară din nou ochii și disperarea punea stăpânire pe el. Cu o ultimă sforțare, urlă cât putu de tare, glasul lui răsunând în întreaga biserică:
- Trebuia să ai grijă de noi!
Căzu pe jos, plecă privirea și murmură, încetișor:
- Asta e treaba Ta... Să ai grijă de noi...
După câteva minute în care plânse înfundat, se ridică de pe jos și porni spre casă. Aștepta noaptea. Criza îi trecuse și acum era condus de o ură și o nerăbdare ciudată. Voia să vadă ce se va mai întâmpla. Era sigur că ucigașul va lovi din nou.
Și chiar asta avea să se întâmple. Când noaptea cuprinsese de-a binelea satul, George se putea vedea venind dinspre câmp. Era aproape ora 2. Coti spre strada surorilor atomice și nu se opri decât în fața casei lor. Dinăuntru se auzea respirația lor calmă. Dormeau duse, deși adormiseră cu frica în sân. George ascultă cât ascultă, apoi se îndreptă spre ușa de la intrare. O deschise cu grijă și intră în curte.
În camera surorilor, puteau fi văzute două fetițe care dormeau duse, stând una lângă alta și ținându-se de mână. Se vedea că le era frică când adormiseră. Aveau și de ce. Deasupra lor privea o față albă schimonosită într-un rânjet fericit. George ridicase bâta lungă și grea deasupra patului...

De data asta te-ai bazat pe trairile personajelor, pacat de surorile atomice totusi.

Pai..ca sa iti explic faza cu cutitu de lemn...asa radea bunicamea de mine
Imi zicea ca sa il iau, in cazu in care ma sperii ca sa (cum sa pun asta mai bine)..am cu ce curata lenjeria cand oi vedea mistretu sau vre-un urs.
Revenind la fic, este foarte bun si chiar imi place modul tau de exprimare
Daca nu te superi..s-ar putra sa si fur cate ceva din stiulu tau ) (neintentionat)

Nu mă deranjează absolut deloc, chiar mă simt flatat că îl apreciezi atât încât să iei din el Multă baftă și mulțumesc tuturor încă o dată pentru cuvintele frumoase.

O lovitură puternică sfărâmă capul Andrei. Simona deschise greu ochii, fiind foarte obosită și, văzând fața îngrozitoare a lui George ridicând din nou parul deasupra Andrei, Simona țipă lung și ascuțit. Se ridică din pat și deschise ușa, urlând în continuu. George o privi rânjind, fără să dea impresia că e impresionat de țipetele fetei. O mai lovi rapid de câteva ori cu bâta pe Andra, pentru a-și îndeplini ritualul, în timp ce Simona urla ascuțit în pragul ușii. Foarte repede apărură părinții fetelor. Mama, văzând scena, țipă și ea, izbucnind într-un plâns necontrolat, isteric. Tatăl, care era un om masiv și puternic, urlă:
- Ce-ai făcut, nebunule, cu fiica mea?
Se năpusti turbat de furie asupra lui George, care, calculat, răsuci bâta și îl lovi peste față cu partea din spate a ei. Bărbatul se clatină, amețit de lovitură, dar se dezmetici repede și vru să îl prindă de gât pe George. Fetele urlau disperate. George nu se impacientă, ci, cu acelasi rânjet bolnav, mai răsuci o dată bâta și îl lovi în cap pe tatăl surorilor atomice. Acesta căzu la pământ și se întoarse cu o față îngrozită spre Simona și mama ei.
- Fugiți... Departe... spuse el și, în clipa imediat următoare, George îi sfărâmă țeasta și lui.
Simona și mama ei fugeau cât le țineau picioarele. Ieșiseră în curte și se îndreptau spre ușa de la intrare. Simona ieși în stradă, dar mama ei nu mai apucă. George fusese mai rapid și îi secerase picioarele cu bâta lui lungă și grea. Durerea o împiedică pe mama Simonei să mai poată fugi și, aceasta, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe față, urla:
- Nu! Nu și mama! De ce faci asta, nenorocitule?!
Simona stătea în mijlocul străzii, plângând disperată și urlând cât putea de tare. La unele ferestre din jur se aprinseră lumini. George o lovi în cap pe mama Simonei, care își dădu duhul pe loc. Apoi, merse încet spre Simona care nu se mai mișca, imobilizată de disperare, decisă să îl înfrunte:
- Ce ți-am făcut noi ție? urlă ea disperată.
Și, pentru prima oară, rânjetul de pe fața lui George dispăru. Fu înlocuit de o figură foarte serioasă și supărată. Ridicând bâta, mârâi:
- Ați râs de mine!
A doua zi, satul era deja într-un stadiu de disperare și frică generală. Primarul dăduse ordin ca toată lumea să doarmă cu arme la căpătâi, în cazul în care fantoma avea să se întoarcă. Toți se convinseseră că la mijloc nu putea fi lucru curat. Acceptaseră ideea că un blestem se abătuse asupra satului și unii păreau deciși să îl înfrunte. Totuși, o parte din săteni plecaseră de cum auziseră vestea confirmată: satul era bântuit. Se împrăștiaseră prin alte sate sau orașe din zonă, la rude, prieteni, cel puțin până avea să se termine isteria cu George. Alex, Alina, Vlad și Mihai rămăseseră puținii supraviețuitori ai găștii. Cei 4 înțeleseseră că erau următorii pe lista neagră a lui George, deși nu știau sigur că despre el e vorba. Alex și Alina nu aveau unde pleca, căci ei locuiau în sat. Mama lui Vlad avea să vină în ziua respectivă, iar Mihai avea să plece a doua zi. Mihai se ruga ca nu cumva fantoma să știe și să încerce să își îndeplinească misiunea în noaptea care îl despărțea pe Mihai de ceea ce credea el că e finalul coșmarului.
Mașina roșie a părinților lui Vlad se oprise în fața casei bunicilor lui. Părinții acestuia, impacientați, intrară în casă repede, deciși să plece chiar în momentul respectiv.
- Haideți, mai repede, luați-vă bagajele, se auzea glasul tatălui lui Vlad.
Mihai privea absent scena de la distanță, rugându-se să vină mai repede clipa când și cu el se va întâmpla același lucru. Portbagajul mașinii se umplu, iar mama lui Vlad strigă:
- Gata? Pornim?
Bunicii erau în mașină, tatăl lui Vlad era pregătit, cu mâinile pe volan, când Vlad strigă:
- Doamne, mi-am uitat mobilul!
- Fugi mai repede, îi strigă tatăl său, dar Vlad deja o zbughise cât de repede putea.
În momentul în care îl văzu pe Vlad intrând în casă, Mihai simți un fior rece străpungându-l.
- O, nu... spuse el și se grăbi spre casa lui Vlad.
Vlad intră în ultima cameră, unde se afla mobilul, îl luă de pe masă și, când să se întoarcă, auzi ușa închizându-se în spatele lui.
- Nu, te rog... spuse el cu glas stins.
Nu avusese noroc, însă. În spatele lui stătea George, rânjind fericit. Vlad se întoarse, însă nu se sperie. Îl privi fix în ochii albi, fără pupilă, înfruntându-l:
- Fă-ți numărul, muistule.
Afară, tatăl lui Vlad strigă:
- Mai vii? Hai să plecăm o dată!
Mihai, care ajunsese și el în fața casei, îi spuse tatălui lui Vlad:
- Acum e prea târziu. Fantoma e deja acolo.
Tatăl lui Vlad îl săgetă cu privirea, dar nu dori să riște. Fugi cât îl țineau picioarele spre camera unde intrase fiul său.

Bai schizo..vino repede...vreau sa stiu ce se mai intampla )
Da..stiu sunt putin cam sadic dar asta e )

Vlad's a tough mofo . Cel mai bun capitol de pana acum, stim si noi ce se intampla, de ce omoara ala pe toata lumea si cred ca se apropie de sfarsit. Am o intrebare totusi, de ce nu se implica politia, adica la crime de nivelul asta ar trebui sa fie o autoritate mai mare implicata.

@Andrei: Pentru că aşa nu ar mai fi interesant. *laughs*

Deci, Schizo, nu am cuvinte. Eşti genial. Am zis că citesc primul capitol şi după mă întorc la teme. Din moment ce îl laudă tot forumul, voiam să văd cum se prezintă fic-ul tău. Nu am rezistat şi am citit tot. E captivant şi diferit de celelalte fic-uri pe care le-am citit. Parcă aş citi o carte de-a lui Stephen King, totuşi, oarecum mai bună fiindcă e diferit de ce am citit până acum. Îmi place cum scrii, n-am dat de nici o greşeală, textul e frumos aşezat şi uşor de citit - ăsta e un alt motiv pentru care te prinde aşa - şi mi-a stârnit curiozitatea, abia aştept să văd ce se întâmplă mai departe.
La prima impresie, George mi-a amintit de Alucard din Hellsing. După mi-am dat seama că e mai mult de-atât. Totuşi, au în comun rânjetul malefic, părul lung şi privirea maniacă.

Spor la scris şi multă imaginaţie! Sper să nu îmi fi dat coşmaruri..

Mulțumesc frumos pentru comment-uri și review-uri tuturor. Mai ales lui Ang, pentru comment-ul lung. E plăcut să vezi că munca îți este apreciată Acum vine și ultima parte din fic, ăsta este sfârșitul. Voi lăsa topic-ul deschis pentru păreri și eventuale întrebări, dacă veți avea Lectură plăcută!

Nu mai avea ce să găsească aici. George nu mai era. Era, însă, cadavrul lui Vlad, bătut măr și cu capul spart. George reușise să îl termine pe ultima sută de metri. Urletul de durere al tatălui lui Vlad îl anunță pe Mihai că nu mai are ce căuta acolo. Plecă spre casă. Nu mai putea plânge. Știa ce avea să se întâmple și era pregătit pentru asta.
Seara venise greu, iar Mihai nu ar fi putut oricum să adoarmă. Îl aștepta pe George. Știa că va veni, pentru că a doua zi, el și bunicii lui aveau să plece cu mama lui Mihai, care trebuia să ajungă în jurul prânzului. Deci George trebuia să vină în noaptea aceasta.
Se făcuse aproape 1 și Mihai tot nu putea lipi geană de geană. Un scârțâit de podea îl făcu să tresară. Se ridică în picioare și intră în camera bunicilor lui, de unde se auzise zgomotul. Avea o presimțire, dar spera să nu se adeverească. Dar nu era cazul. Reuși să îi șopteasca fantomei, cu lacrimi în ochi:
- Nu și pe ei...
George rânjea fericit, ținând bâta ridicată deasupra bunicilor lui. În capătul ei se vedea sânge proaspăt, semn că fantoma mai terminase pe cineva înainte să vină aici.
- Lasă-i în pace! răcni Mihai.
Bunicii lui se sculară imediat, alarmați de strigăt, iar George îl lovi cu o forță considerabilă pe bunicul lui Mihai. Acesta căzu pe spate, cu țeasta sfărâmată, din care sângele fierbinte ieșea și se întindea pe cearceaful alb. Bunica lui se întoarse spre George cu o privire care implora iertare, dar George se arătă necruțător. Câteva secunde mai târziu, bunica lui Mihai se alăturase soțului ei în lumea de dincolo.
Mihai căzu în genunchi, secerat de disperare, vărsând lacrimi amare.
- De ce și pe ei? întrebă Mihai, printre sughițuri de plâns.
George se așeză pe pat, încet și calculat, după ce dăduse piciorul bunicului mai la o parte, ca să aibă loc.
- De ce și pe ei? răcni Mihai și se ridică, năpustindu-se asupra fantomei.
George nu se lăsă impresionat, ci, cu o viteză extraordinară, răsuci bâta și îi rupse piciorul drept. Mihai se prăvăli la pământ, urlând de durere, atât sufletească, cât și fizică.
- Hai, omoară-mă! Omoară-mă! urla Mihai din toate puterile.
- Nu acum... spuse George, pe un ton calm și, oarecum, trist.
Se ridică de pe pat și dădu să plece.
- Omoară-mă, nenorocitule! urlă Mihai. Omoară-mă acum!
George îl privi fără să zâmbească și îi spuse pe același ton calm și în care se citea o undă de regret:
- Nu acum...
Și ieși din cameră, închizând ușa după el. Mihai rămăsese pe jos, incapabil să se ridice din cauza piciorului rupt, bolborosind, printre sughițuri de plâns:
- Omoară-mă... Omoară-mă acum...
Se târâ până la pat și își îmbrățișă bunicii, șoptind în continuu:
- Omoară-mă...
Ziua veni greu. Mihai nu dormise toată noaptea. Stătuse să își sărute bunicii fără suflare și să le vorbească, desi aceștia nu îl mai puteau auzi. Spre ziuă, primise un mesaj pe telefonul mobil. Se târâse cu greu până la el pentru a citi: "Ați râs de mine... Nu trebuia... George". Sfărâmase telefonul de nervi și porni o nouă repriză de plâns amar.
Pe la prânz, venise și mama lui, care intră în casă și rămase fără cuvinte la vederea patului cu cei doi părinți ai ei morți. Nu mai avu puterea să plângă.
Porni repede la drum, alături de Mihai, într-o tăcere dureroasă. Mihai aflase că George îi vizitase și pe Alina și Alex înainte să ajungă la el. Ambii fuseseră uciși, bineînțeles. Era clar că el fusese cireașa de pe tort. Acum, din mașină, privea o câmpie înverzită care se prelingea în dreapta drumului care îl ducea pe Mihai spre București. Știa că plecarea lui nu va schimba cu nimic lucrurile. Știa că de blestemul lui George nu avea cum să scape și știa că va muri. Își dorea ca George să o lase în viață măcar pe mama lui. Trecând pe lângă câmpie, Mihai îl văzu pe George stând în mijlocul ei, sprijinit în bâta lui și făcându-i cu mâna. Mihai îl salută înapoi. Mama îl intrebă cui îi face cu mâna, iar Mihai îi răspunse rece:
- Lui George...
La București, Mihai mai trăi încă 2 săptămâni și ceva. Fusese găsit spânzurat de lustră în camera lui. Pe peretele lui scria mare cu carioca neagră: "Ai venit prea târziu...".

Damn, awesome. Purely awesome. Aş vrea să mai am ocazia să citesc chestii de genul, deci împlineşte-ne dorinţa şi oferă-ne ocazia de a ne delecta din nou cu rodul imaginatiei tale extraordinare. Mi-a plăcut, enorm. Nu mă aşteptam la un sfârşit ca ăsta, sincer. Foarte original şi te felicit, ai respectul meu pentru George care ar trebui citit de mai multă lume..
Cum eu sunt înnebunită după lucrurile spooky, George a picat numai bine. Felicitări, I'm speechless.