Amnezie.

Oglinda (IV).


În încercarea ei absurdă de a-şi recupera măcar o parte din trupul ei odinioară zvelt nu era capabilă să-şi vadă sfârşitul. Nimeni nu i-ar fi putut anticipa nici măcar o secundă dezastrul. Era martoră acelor mulţi pereţi ce începeau încet încet să se dărâme. Faptul că reuşise să se ridice de pe jos şi să îi ducă trupul împietrit înapoi în pat era cel puţin irelevant. Se trântise apoi lângă parcă din inconştienţă. Oglinda din bucătărie părea să-i umble prin minţi căutând locul perfect pentru a-i strecura gândul. Era destul de puţin probabil să îl şi găsească şi asta pentru că deja îi ocupa fiecare arie. N-o să înţeleagă nimeni oricum de ce în atâta luciditate de care nu mai avusese parte de prea mult timp a ales să trăiască în ideea resemnării. Şi-acum parcă simt cum aş fi vrut să întru în lumea ei, să-i spun şi eu că preţul pe care l-ar fi plătit ar fi fost mic. Nu vreau să înţeleg de ce a ales să rămână când ştia că acea catastrofă va fi doar o chestiune de timp. Mă uitam în jurul ei şi părea să n-o înţeleagă nimeni. Ştia! Ştia atât de bine! Nici nu se poate vorbi despre decizii. Asta nu era nici măcar o decizie, sau cel puţin n-ar fi trebuit să fie. Simt cum îmi fierbe sângele de furie doar când îmi amintesc. Trebuia să o fi cunoscut atunci. Aş fi fost în stare să dărâm toate uşile din cale doar să vin să-i scot fiecare ciob ce-o făcea să rămână. Cum să n-asculte de mii de voci care urlau fără limite? Cum să n-asculte de oglinda aia idioată pe care-a venerat-o tot timpul? Vedeam cum tot ce-o înconjură părea să se dărâme într-un şir de ţipete, iar plânsete păreau să se audă din toate colţurile. Ea dădea startul unui bocet insuportabil pentru că visa frumos. Iată până unde poate merge egoismul!

O văd şi-acum zvarcolindu-se printre cearceafuri şi perne, privindu-i nu tocmai pe furiş ochii. Îşi vedea atât de limpede căderea aia în gol din care cine ştie când şi unde s-ar fi trezit. În loc să fugă dracului, şi-a închis ochii. De ce oare să aleagă prostia conştientă? Făcea din asta o alegere? Pentru ce îşi ucidea singurul moment de conştienţă deplină? Şi-acum parcă văd cât de puţin şi totuşi cât de mult punea preţ pe secunde. Adormise oricum. Totul era acum ireversibil. Nu mai putea să simtă decât acele săruturi şi atingeri pentru care urma să plătească scump. Pornea în stângăcia ei caracteristică, iar în somnul ei adrenalina începuse să îşi facă de cap. Dependentă de acel gust metalic mă făcea să-mi doresc să-i torn pe gât un pumn de monede sau capace de băutură. Nu ştia exact ce se întâmpla, căci vremea-i de a conştientiza îi trecuse de mult, chiar degeaba.

Mai bine nu s-ar fi trezit.