Amnezie.

Nu m'am gandit niciodata la un titlu pentru tot ce am scris, dar am reusit sa gasesc totusi unul. O sa trec de asemenea si datele scrierilor. Astept cat mai multe pareri si sugestii si de ce nu, posibile interpretari ale voastre.

Ceva, dar ce?

M'am uitat peste celelalte oglinzi. Cat de diferit arata. Au crapat toate. Si nu, nu'mi pare rau sa le vad asa! Ar fi trebuit sa'mi para, daca n'as fi remarcat diferenta. Ele au crapat cand le'am tinut strans in mana, reflectand o mare parte din suflet. Erau acolo, aproape. Se unisera usor. Se incalzeau si argintul lor mi se lipise in suflet. Apoi... sticlele lor au crapat. Insa una... nu avea nicio forma definibila. Daca incercam sa'i numar colturile, n'as fi putut. O strangeam la fel de tare in palma. Cu cat o strangeam mai tare, cu cat o priveam mai mult.. cu atat palma imi era din ce in ce mai ranita. Si totusi, argintul acestei oglinzi imi acoperise golul ramas. Inexplicabil, sticla ei nu crapa, deloc. Se spargea fara sa se mai observe vreo crapatura. Pur si simplu, puteam sa privesc sticla, apoi cioburile. Inchideam ochii, iar apoi ii deschideam. Era din nou intacta, stralucirea argintului ei fiind si mai puternica. Caldura emanata era din ce in ce mai greu de suportat, insa facea fata. Dupa ce ii ceda sufletului tot, se spargea. Si inchideam ochii din nou, sperand ca'i voi deschide si o voi vedea din nou... stralucind si incalzindu'l cu pretul unor rani de nesuportat. Desarte, insa. Pentru ca imi lasese un gand.. gandul ca argintul obisnuit deja nu mai era indeajuns incat sa reapara. Avea nevoie de ceva rece. Ce putea fi mai rece decat un fulg de nea argintiu? A asteptat aparitia lui pana cand sticla a devenit ea insasi mult prea rece. Si atunci, o simpla picatura a fost indeajuns. Am deschis ochii. Mi'a reaparut gingasa in palma vindecata. Colturile ei ascutite nu'mi mai fac palma sa sangereze. Teoretic, iluzie. Practic, promisiune. De aia nu imi pare rau! Pentru unele oglinzi, argintul e prea putin valoros. Prefera platina. Atat de la fel, dar diferita.

Voi, oglinzi de platina, numiti asta nebunie!

-------------------------------------------------------------

14 noiembrie 2010. 00:33

Non-sens.

Simteam iar mirosul prost de lamaie. Uitam orice sir al vreunei naratiuni, mai putin pe cel al nebuniei. Tinteam drept catre ea si iar n'o gaseam. Ma gasea ea mai repede. Impingeam limitele in zid, apoi ele ma trimiteau din nou in ea. Si apoi nimic. Nimicul bolnavicios ma luase cu totul. Cat de jalnica i'a parut respingerea. Cat de nimic imi era. Exact in acelasi timp ei se luptau pentru mine. Incepeam sa rup tacerea si sa tac. Si au incetat. Gustul devenise prea acru. Vorbeam prea mult si nu le spuneam nimic. Cred ca m'ar fi ascultat daca nu eram eu prezenta. Si apoi a venit sfarsitul. Voiam sa nu ma asculte. Vointa le curmase stapanirea.

Drace, cat de acru!

24 noiembrie 2010. 00:32

---------------------------------------------------------------
Vals negru.


S'a mutilat razand. Si'a stors veninul si simtea cum metalul incins ii topea oglinda. Era prea devreme si prea tarziu sa o mai ascunda, sorbind totusi ultimul fir. Nu si'a dat seama cum se ruga sa cada singura'n propria'si capcana. Isi lua in brate trairile si le reteza colturile. Isi chinuia zvacnirea tamplei, ramanand muta, surda, oarba... pentru totdeauna. Cu fata'i jumate acoperita de palma sfasiata, incerca sa'si potoleasca orice gand morbid ce se afla in lumina rosie din fata. Valsul negru si'a inceput primul accent pe acea pata veche, intorcand spatele oricarui regres. A cotit in stanga cu o pivotare eleganta. Atunci a ales sa nu o creada caci toate panzele'i jucau feste. Incerca sa'i desluseasca putin din rost. Ce marsavii invechite. Ce marsavii demne de'o nonculoare. Pe'asta n'au mai gandit'o. Ai vazut, nu? Prea multe ezitari in van, cand pentru'o singura atingere, iti poti aprinde veioza. Martore'ti vor fi mereu, fie ca vrei, fie ca nu. La urma urmei, chiar a stiut dintotdeauna. E de la sine inteles ca pasii pe loc erau decizivi, la fel de decisivi cum detaliile te pornesc pe timpii gresiti, la fel de decizivi cum adineauri, s'a izbit ceva de tine. Daca ridici oricare din degete, o sa te incurce. Ce le mai face jocul incuiatelor. Si'a iesit din fire si a izbit tot ce'a prins cu putere. N'a mai inteles nimic. A batut ultimul accent si apoi a fost cuprinsa de amnezie. Oare ce traieste acum? Nebunia'n uitare sau uitarea'n nebunie? Nici macar. Si totusi, inca'i mai aud pasii.

8 mai 2011. 04:25

--------------------------------------------------------------------
Algoritm.


Nici nu stiu daca e bleu sau albastru. Nici macar nu conteaza. Se lumineaza incet incet. O preseaza timpu', asta'i cert. Imi placea cum privea prin paiul negru vazand nimic. Imi placea cum inaltimea ii conferea, de fapt, nimic. Era vorba doar de o retrospectiva total alba ce nu se intindea. Se chinuia numarand orice. Se supara daca timpul o lua inainte si'napoi. Dar si'a primit ce'a vrut. Sau n'a vrut, da' a vrut. Sau a vrut, da' n'a vrut. Cum e da, dar nu, dar nu, dar da. Ce chestie. Ce tic verbal. A spus vreodata ca dorinta ei e sa fie dependenta de algoritmi?


26 mai 2011. 05:11

--------------------------------------------------------------------
Si'ai sa razi.


Si'ai sa razi pentru ca mi'e greu sa iti tai aripile. Si'ai sa razi daca'as spune ca totusi... mi'e usor. Si'ai sa razi cand vei crede ca ma minti. Si'ai sa razi cand o sa te privesc nevinovata. Si'ai sa razi cand iti voi spune de ce. Si'ai sa razi ori de cate ori iti vei aduce aminte. Si'ai sa razi de toti. Si'ai sa razi cand iti voi spune ca am mai facut o tampenie. Si'ai sa razi cand o sa ma vezi ca alerg iar. Si'ai sa razi cum radeai. Si'ai sa razi cand o sa fiu acolo. Si'ai sa razi cand o sa'ti spun ca n'am sa mai fiu. Si'ai sa plangi.





Si'am sa rad.



21 august 2011. 02:34

----------------------------------------------------------------------
Catre ea.

Imi amintesc si acum, era exact la fel ca tine pentru ca'i statea in fire, parca presimtind. Inselata de propria'i intuitie,a inceput sa schimbe cursul teatrului aluia idiot de marionete si mai idioate. Era vorba doar despre un ghinion teribil. Era clar ca nu exista niciun remediu. Paradoxal, e la fel. Absurd, dar esti paradoxal de la fel. Am ajuns sa o urasc si sa o iubesc in acelasi timp. Nedefinibil si neinlocuibil. Nu puteau sa existe separat. Ca o interdependenta. Probabil ca se gandeste la cat de mult ma chinui si poate chiar crede. Cred ca am sa o mint si de data asta. Dar de unde stiu eu ca o mint pe ea si nu te mint pe tine? Oricum, n'are cum sa stie prea multe. Acum vad ca esti speciala.

Acum, ei vad ca esti speciala. Pentru ca asa te'am facut sa fii! Speciala! Cat prestigiu!

Si o vad in zare, inca mai are niste franghii rupte. Mi'a placut intotdeauna sa o privesc, sa'i vorbesc si sa'i rup franghiile. Ma crezi sau nu, nu i le'am pus niciodata pe toate pentru ca nu aveam niciodata rabdare.Si asta pentru ca e mai usor sa le rupi, pur si simplu.

Cred ca ar fi vrut sa iti spuna un secret, dar n'am lasat'o. E mai puternica de'atat.


4 septembrie 2011. 05:55

--------------------------------------------------------------------------

Mila.


N'ai pic de mila cand iti privesti palmele deja zdrobite de usturimea lacrimilor? N'ai pic de mila cand vezi ca nu te mai opresti? N'ai pic de mila de tine cand zambesti din ultimele tale forte si te rogi ca ochii sa nu te tradeze instant? Imi spui toate lucrurile astea de parca ai stii ca e usor. Tocmai, stii ca nu e deloc. Iti place sa alergi fara sa te opresti. Iti place sa razi intr'una si sa te crezi in basmele tale cu feti-frumosi. Iti place sa fi ca mine, cu toate ca eu pot fi orice. Si urli si tipi si strigi si degeaba. Si urli si tipi si racnesti tot degeaba. Disperi si cedezi... degeaba, am sa te salvez in fiecare dimineata cand vei fi putut adormi. Am sa'ti alin degetele si palmele pe care le'ai judecat amar, am sa'ti alint pielea'ti stransa de lacrimi, am sa'ti rad si'am sa te fac sa'mi zambesti si tu. O palma'mi va fi indeajuns sa te trezesc din mahnire, dar curajul sa mi'l dai. Cand imi vei fi intors si celalalt obraz, atunci sa stii ca esti bine... Si'ai mai facut un pas si te'am prins de mana, sa'ti amintesti cand o sa vrei sa uiti. Si sa'ti amintesti ca eu n'am sa pot tace la nesfarsit si'ti voi ghida incet gandurile spre cuvinte, lacrimile spre cel mai mare racnet de care esti capabila. Ti le voi sfasia pe toate pe rand. Te voi sfasia pe tine pe de'a'ntregul doar ca sa te ridici. Te rog sa rabzi cum iti rabd si eu salvarea. Te iubesc.





Dar oare stii cine sunt?


18 octombrie 2011. 23:08

-----------------------------------------------------------------------


Sincron


Ne propusesem de mult un duet, asa ca am sa ma tin de cuvant. Dar inainte, permite'mi, te rog, sa iti spun ceva. O sa alerg mai repede decat tine si ma tem ca n'am sa iti mai numar primaverile, dar promit sa nu le uit. Probabil ca nu voi mai adulmeca nici macar o minciuna si te voi lasa pe tine sa faci asta cum stii tu cel mai bine. O sa te las sa alergi dupa notele inalte daca imi promiti ca vei incetini cand vei simti ca nu mai ai aer. In general, ai stiut cand si cum sa aplici acea precizie fantoma care te'a innebunit. Mai tii minte ca ultimul sincron te'a tinut in loc si nu ai stiut cum sa'l rezolvi nici pana acum. Stii ca dupa ce vei sterge praful, va reveni. Succes pentru moment! Ai preferat sa alternezi nimicurile si indiciile razand de toti din umbra, asteptand apogeul unui pseudo-interes ucigas. Vrei, te rog, sa inchizi usa de la intrare? Intra prea multa lumina si nu'ti vei da seama daca vorbesc despre sincronul alternant sau despre sincronul alternativ.







Hai, fugi acum, o ploaie n'o sa te uciga!


10 decembrie 2011. 15:29


----------------------------------------------------------


Moment de glorie.


Ti'as fi spus ca'mi pare bine sa'ti vad prostia triumfand. Acum, daca stau sa ma gandesc la lovitura pe care ti'am dat'o cu aceeasi brutalitate de care am dat dovada si cand te'am ferit de ea, pot spune ca abia acum ai dreptate si totusi, n'ai. E de remarcat ca m'am incapatanat sa te mentin mult prea mult treaza, sa te alerg mult prea mult ca sa te mai pot prinde cand vad ca oricum nu obosesti niciodata. E ciudat sa iti privesc noua forma. E ciudat c'am renuntat sa mai fiu obisnuit cu ceva odata cu trecerea fiecarei secunde. Mi se pare drept, pentru ca diferenta nici macar nu e pe aproape. Si eu am gresit caci mi'am dorit ce nu era al meu si nu mi'a fost niciodata frica sa recunosc. Acum parc'aud niste lanturi de tipete'n departare si sper sa aiba legatura cu tine. Sper ca acele tipete sa fie acolo, departe, asa cum mi'am dorit sa le pastrez mereu. Imi e groaza, insa, de clipa in care ti se va face somn... cand strigatele tale vor fi prea mult prea sfasietoare ca sa le mai pot reproduce vreodata. Vreau sa te zmucesc, sa te plesnesc, sa'ti scot ochii uneori, poate asa o sa reusesc sa te tin treaza... sa ma ajuti sa nu te mai aud si sa nu mai racnesc vreodata la tine. Asa de rau mi'ar placea sa iti revad oglinzile alea idioate. Am inceput sa le prefer pe alea... incepe sa mi se faca frica.



Acum, am sa ma ridic, aud cum ma cheama cineva...


23 ianuarie 2012. 22:46


-------------------------------------------------------


Reamintire

Hai sa iti aduc putin aminte de momentul ala cand n'ai facut nimic altceva decat sa incepi sa'ti aduci totul intr'un neutru de inca ma mir ca esti vie. Jur ca in acele clipe monstruase cand te chinui sa te faci ca'ti verifici linia aia de plutire imi palmuiesti intru totul existenta. E putin probabil sa vrei un razboi cu mine. Stim cum se termina. Ne imaginam cum se termina. Pornim spre terminare si ne imaginam fiecare posibila terminare de ceva vreme'ncoace. E bine ca ma ai pe mine, totusi. Macar atat, cat sa nu se termine.

Regret nespus de tare ca nu ti'am spus niciodata cat de fericit sunt. Iti vine sa crezi ca au trecut ani de zile si nu am apucat niciodata sa iti marturisesc adevarul? Intr'o astfel de clipa jalnica merita sa'mi canti fericirea. Sa'mi canti fericirea aia care ma tine inca'n stare sa te imbrace'ntr'un dans alb... sau negru.

E posibil ca la un moment dat sa ramai singura, dar vei ramane cu amintirea celor mai frumoase dansuri. Cand iti vei reaminti de existenta mea, dar nu ma vei mai fi inteles, sau daca printre randuri ma vezi, atunci sa disperi, caci atunci altcineva iti va spune ca am murit. N'o sa plangi, n'o sa doara, cel mai probabil nici n'o sa'ti dai seama, dar visul deja va fi pierdut.

Nu'mi gasi pieirea cum fac ceilalti ipocriti, lasa'ma sa stau sa'ncerc sa'mi dau seama cum sa nu ma mai rapesti. Lasa'ma sa te calc pe picioare, sa bat accentu' pe timpi gresiti, sa uit cand trebuie sa te ridic si'apoi sa te'nvart pana'ncepi sa nu'ti mai contenesti inima.

Eu sunt singurul care nu vrea sa auda pe nimeni spunandu'ti ca n'ai sa regreti.





Ceasul sta sa bata de ora 10, e vremea sa te conduc. Unde ziceai ca vrei sa ajungi?


2 martie 2012. 21:30

------------------------------------------------------------------

Pe moarte.


Mare dreptate avea tac'tu ăla când te făcea cea mai mare jigodie și scorpie'n viață. Te'ai decis în mod subit să vrei să mă ucizi. Tocmai tu te'ai decis să vrei să'ti induci sinesteziile alea idioate care m'au creat. Acum vrei să le folosești să mă distrugi. Am înțeles. Până la urmă te'ai decis să'mi declari război. Recunosc totuși că ai cam luat un avans considerabil. Ti'ai încheiat prima luptă în înfrângerea unei victorii. N'ar fi rău dacă nu m'as simți amenințat, dar meritele sau mai bine spus, nemeritele mele vor continuă să te facă să'ti pleci capul peste umeri. Nu încerca să treci apoi pe lângă el și să'ti contenesti respirația. A, stai, despre ce basme îți vorbesc eu aici? Scuza'mă, obișnuința... am uitat complet că sunt pe moarte. De fapt, voiam să îți cer ajutorul. Nu vreau să cred că încep să dispar. Nu vreau să cred că începi să nu mă mai asculți. Pur și simplu nu vreau să cred că aberațiile mele vor deveni sensuri diferite. E prima oară când disper. Și ultima oară, probabil, când te voi mai vedea. Dar să'mi duci dorul, să'ti văd uneori, de oriunde voi fi un zâmbet... zâmbetul ăla tembel, psihedelic de care m'am îndrăgostit. Nu știu de ce ne'a învăluit nimicul ăsta amplu sau starea ta de a nu mai înțelege nimic. Până și timpul s'a încăpățânat astăzi să fugă mai repede. Ti'as spune mai multe, dar vreau să'mi păstrez din forțe... știi tu... pentru când.








Vrei, te rog, să'ncepi numărătoarea?


25 martie 2012. 05:52

----------------------------------------------

Pur si complicat.


Hai c'ai vorbit destul, incepeti sa ma enervati amandoi. Si tu, si cretina ailalta. Inceteaza sa ma mai tot intrebi de ce dracului te'alung. Ne'am vrut atat de tare incat am obosit sa mai pot simti nimicul. Si de bine ce'am obosit, iti mai iei si aliat si apoi tot tu esti ala care'ntreaba de ce dracului vreau s'arunc cu tot ce prind in tine. M'am saturat de intrebarile tale care depasesc orice limita a ipocriziei al caror raspuns e pur si complicat. In principiu, sunteti doi jalnici care nu fac altceva decat sa se'nvarta in jurul unei cozi interminabile. Astept intr'un mod mai mult decat demonic sa vina inapoi cretina aia. Atunci sa vedeti razboi. Pana atunci, nu va mai plangeti ca vorbiti prin mine, nu cu mine. Abia astept sa va vad cum secundele de chin va vor deveni ore si orele de fericire va vor deveni nimic. Se prea poate sa va inselati si sa fug inainte de termen, astfel incat sa va dau un sfarsit tragic, dar simplu, insa ma indoiesc de faptul ca maiestria voastra imi va accepta nebunia ulterioara. Si nici eu nu'mi permit sa'mi modific pe ultima suta de metrii ultimul act.





Inca mai sunteti siguri ca vreti sa ramaneti spectatori?


31 martie 2012. 20:43


--------------------------------------------------------------------


Fugi.


Fugi de ea acum, caci mai ai timp. Nu te uita in ochii ei daca'i vezi verzi... o sa'nceapa sa te'atraga in nebunia ei acuta. Te implor sa fugi caci n'o sa apuci sa o cunosti vreodata. E la fel ca sfarsitul unei caderi in vis. N'o lasa sa te marcheze, caci cu greu vei scapa de privirea ei maniaca. Sper ca inca n'ai apucat sa aflii despre ce privire vorbesc... Las'o sa putrezeasca in cea mai indepartata temnita, caci veninul i'l cunosc prea bine. Il are prezent in permanenta in tot ceea ce inseamna ea. Nu o lasa sa te includa in jocul ei cretin de oglinzi, n'o lasa sa se priveasca pe sine'n oglinda si sa te vada pe tine. E ultimul lucru pe care ti'l doresti. Zbier pentru ca numaratoarea se terminase de ceva vreme si presimteam ca o sa intoarca din nou clepsidra... am inceput sa ii aud noul cantec si asta ma ingrijoreaza. Pleaca acum si nu te intoarce niciodata!

Ah, stai... nu ti'am mai spus asta odata?



Inchei citat.



4 aprilie 2012. 17:09


--------------------------------------------------------------------


Blestem.



Ce'ai patit, proasto, de ce tremuri? Simti cumva ca te omoara linistea? Sa stii ca noaptea trecuta am vrut sa iti fac o vizita, dar m'am razgandit. Mi'am facut totusi simtita prezenta. M'ai invocat cu un suflet negru, dar te'ai dovedit a fi prea norocoasa. E pentru prima oara cand reusesti sa te salvezi singura. Am putut sa iti simt inca de aici bataile necontenite ale inimii si ti'am intins mana, dar mi'ai urlat in fata sa dispar ca o nebuna infecta ce esti. Cand am inceput sa'ti aud ceasul care iti usca simturile am stiut ca blestemul meu e de vina si te'am lasat in agonie. Am plecat cand am fost sigur ca n'o sa te trezesti prea curand, dar ti'ai dat seama mai repede sa iti controlezi realitatea si n'ai apucat sa ma surprinzi ca data trecuta. O sa ma gandesc la un plan mai bun, un plan care sa'ti sfarseasca odata pentru totdeauna sarmul prin care ma controlezi mai nou. Nu te'am amenintat de prea multe ori, dar stii ca trebuie sa incetezi sa'mi privesti peste umar. Ce ti'am aratat pana acum e doar inceputul, doar nu crezi ca asta e singura mea arma. Pentru moment, o sa pastrezi ce ti'am lasat sa ma conving daca ai avut noroc sau ai capatat forte fara ea.





Sub perna ai un biletel, te incumeti sa'l citesti sau i'l pasezi ei din nou?


9 aprilie 2012. 13:15


------------------------------------------------------------------


Revedere.



O, dar bine ai revenit preferata mea domnita. Pofteste! Daca vrei, te invit sa savuram impreuna gustul dulce al noii mele trairi. A, da, stai... ar trebui sa fie amar pentru tine. Ei, dar ce'ar mai conta o mascarada in plus. Dupa incercarea'ti miseleasca de a ma sfida fix in fata, n'ai reusit decat sa ma faci sa reusesc sa te reduc la tacere. Si uite'asa te'ai ales cu un cadou perfect in ziua celei mai frumoase selene din luna. Ceea ce mi se pare drept este cum iti voi topai cand pe'un picior cand pe altul sub ochii tai. Abia astept sa'ti vad privirea aia draconica de care nu o sa ma satur in veci. Abia astept sa te vad cum alergi spre mine pana la epuizare. Abia astept sa'ti smulg orice traire si sa'ti retez orice simt. Nici n'ai idee de cat timp asteptam intr'adevar momentul cand vei pasi in camera asta. Mi'am facut calculele cu o precizie mult inferioara tie si totusi nici nu ti'ai dat seama cand trecea pe langa tine un iz din camera asta. Pai vezi tu, mai viitoare contesa? Asculta mereu ce'ti spun, nu vreau sa ma incerce un gand sa te mai leg si sa te mai sufoc, din nou. A da, sa'ti faci cat de curand timp sa vii sa'mi strangi mizeriile astea prin care m'ai tarat.









Apropo, de ce usa de vis-a-vis nu se deschide?


28 aprilie 2012. 04:47


------------------------------------------------------------


Metamorfoza.


Rade si se'opreste. Tind sa cred ca e prea mult pentru ea. Isi scutura incet capul si'si inlatura fiorii neconteniti. Respira si se'opreste. Tind sa cred ca'ncearca s'auda ceva. Si'atunci surade amar in prostia ei. Merge si se'opreste. Tind sa cred c'a vazut ceva. Vazuse ca timpul se scurge si tic-tac'ul ceasului i se impregneaza in minte. Reveriile incep sa'i dea tarcoale neincetat si'si preface ochii limpezi. Isi aduna resturile si le arunca un zambet tembel. Orbindu'se, isi venereaza iar adorata ei oglinda, dar ma'ntalneste pe mine zicandu'i ca de data asta n'o s'o mai ajute. Apoi am privit'o doar cum cade. I'am intins mana, am zmucit'o si'am plesnit'o. N'am reusit sa'i smulg nimic. A ramas in forma ei stranie pe care'am jurat ca n'o voi vedea. I'am rupt toate paginile pe care nu reusise sa le termine de scris si inca'si pastra privirea. I'am urlat sa'mi ridice macar un deget, iar ea inca'si orienta privirea'n oglinda... cealalta. Si cred ca se uita in gol, urmand sa mi se taie rasuflarea. Imi parea ca se gandeste. Parca'si rupea replicile'n bucati. Dar eu nu vreau sa mi se para! Vreau sa'i citesc prin ochi agonia si extazul, sa'i pot rescrie foile pentru care'si strangea temeinic fiecare detaliu in parte. Astazi nu'i vorbesc pentru ca astazi nu ma'ntelege. Tind sa cred ca nici nu m'aude.





Cineva sa mi'o aduca inapoi.


3 mai 2012. 01:04


-----------------------------------------------------------------------


Poate.


Ma tem ca incepe sa'si dea seama. Incep sa transpir fara sa vreau cand ma gandesc la ce o sa urmeze. Am realizat asta odata cu tacerea'i nefireasca si cu oglinditu' neincetat. Seara nu'si mai poate cobori privirea deloc. Si'o tinteste si asteapta. Nu sunt sigur ca stiu si ce. M'am mirat azi cand si'a schitat deodata un zambet. Ceva, nu foarte vechi, ii dadea o multumire. Desigur ca dupa cinci secunde, mintea i'a zburat cine stie pe unde. Eu inca lupt pentru ea si sunt sigur ca simte.
De fapt, as putea spune ca inca ma asteapta. Chiar daca noua ei forma inca e un mister pentru mine, o cunosc indeajuns incat sa cred c'ar fugi de tot. Imi pare rau c'am nimicit'o inainte... sunt sigur ca acum ar fi atins perfectiunea. As fi fost unul cu ea, n'ar fi trebuit sa ne plecam capul in palme de durere si apoi sa ne privim.
Nici nu stiu cine o uraste mai tare... eu, tu sau chiar ea insasi. Dar cand ii spun ca o urasti... isi ridica degetul spre buze si ma face sa tac. Dupa care'si aprinde o tigara si o fumeaza cu scarba. N'o mai inteleg aproape deloc.
As putea sa'ncep sa plang si sa'i urlu ca o iubesc, dar asta ar insemna sa o condamn sa traiasca intr'un non-sens absolut.



De ce n'ai ascultat'o cand te'a implorat sa fugi?


4 mai 2012. 08:03



-----------------------------------------------------------


Incipit.


Si'n al ei plans mi'as fi gasit sfarsitul, dar e timpul sa o lasi s'alerge buimaca. Va trebui sa ii simti acum blestemul si cate sensuri odinioara imbracate'n voalul ei preferat vor deveni obscure. Se poate sa'i simti din departare pulsul inzecit si cuvintele ei sa'ti rasune in cap neincetat. O sa rada de toate fortele naucitoare si o sa tipe'n gura mare ca inca nu'i indeajuns. O sa'ti rada gingas cand iti va cuprinde fata cu palmele ei fine si o sa sara. O sa vrea sa'i devii rai doar ca sa'i devii iad. Si'o sa tipe cand trairile vor fi mai putin sau mai mult decat ce vrea ea sa traiasca. Si'o sa tipe daca asta va'nsemna sa iasa din nimic. Isi va asterne'n fiecare seara patul si o sa se supere ca pernele nu vor sa stea asezate asa cum vrea ea. Isi va tinti ochii spre tavan si'apoi pe fereastra si'apoi iar pe tavan. O sa ofteze si'o sa'si aprinda veioza. O sa fie fericita pentru o secunda ca reuseste sa'si priveasca in detaliu camera. O sa ofteze iar si'o sa schimbe pernele intre ele. N'o sa stie daca e chiar ce cauta, dar tot incearca. O sa iasa din camera, o sa'si faca cel mai probabil o cafea tare, dar o sa ezite'n a'si aprinde tigara, dar eventual va termina aprinzand'o. O s'auda un zgomot din camera la care'ar fi dat sa raspunda, dar va termina sorbind cafeaua dintr'o gura. O sa fuga totusi in camera si'o sa priveasca pe fereastra. O sa'i displaca luna, iar daca n'o s'o vada deloc o sa fie mai rau. O sa se gandeasca atunci sa plece de'acolo si sa se aseze pe covor. O sa se ridice intr'un acces de ceva, cine stie ce si'o sa tipe sa'si ademeneasca nimicul. O sa vrea sa vada cat poate fugi.



Eu... am vazut.


10 mai 2012. 23:20


------------------------------------------------------------

Un ultim si prim vals.

Si acum fa'mi o pirueta. Asa, usor. Lasa'mi'te purtata de val ca atunci. Vin'o mai aproape. Hai, fara frica... inca doi pasi. Pune'ti mana stanga usor pe umarul meu si lasa'mi mana dreapta. Stii ce urmeaza. La trei incepem. Doar acum sa ma lasi pe mine sa conduc pentru ca tu nu mai poti. Inalta'ti privirea aia odata, nu ne mai urmari picioarele caci ele stiu singure ce sa faca! Parca'mi trageai mereu atentia cand faceam asta. Bun, acum sa fim atenti la momentul cand o sa bata de miezul noptii. Pana atunci o sa caut sa'ti aud doar respiratia sacadata. Dupa ce gongul va rasuna sa'ti inchizi ochii, dar sa te gandesti foarte bine la ce va veni. Am inceput sa'ti impartasesc frica. Palmele ne transpira si ochii nostri se privesc intre ei, dar din ce in ce mai adanc necorelandu'se cu mintile noastre. Incepi sa devii agitata si cocul in care'ti e strans parul elibereaza niste suvite subtiri, acum fluturande. Ti se citesc pe chip fiorii ce te trec, sagetandu'ti fiecare parte a trupului. Urmeaza sa ne indreptam privirile catre ceas. Concentreaza'ti privirea pe secundar si asculta'l cum anunta ultimele clipe. E aproape timpul. Lasa'ti trairile sa pluteasca pe langa tine pentru ca mai apoi sa incepem sa ne'nvartim in jurul lor fara sa le privesti. Acum poti sa'ti cobori privirea si sa te oglindesti in podea. O sa ma asigur ca ramai calma cand vei face asta si n'o sa te las sa cazi. Gata, indeajuns. Gongul inca se aude si o sa iti mentii ochii inchisi. Contureaza'ti tot din ceea ce vezi acum si strange'mi mana cat poti de tare. Opreste'ti respiratia pentru gongul urmator si cand va fi eliberat din coroana, incearca sa nu ma mai auzi. Acum deschide'ti ochii si numara pana la trei. Acum lasa aerul sa'ti patrunda'n piept si sa batem primul accent cu un pas in spate. Poti doar sa respiri, sa vezi, sa auzi si sa imi simti atingerea. Lasa'ma sa iti cuprind talia si sa te ridic. Arcuieste'ti bratele si simte cum iti cuprinzi sinesteziile. Te voi cobori si vom continua cu cea mai eleganta pivotare a noastra si vei termina luandu'ma in brate. Si'acum parfumul meu nu te mai ajunge. Urmatoarele masuri le continuam cu o plutire usoara pana cand te voi opri si'am sa te rog sa nu ma mai privesti. O sa'ti inchizi iar ochii pentru ca urmeaza sa te invart si sa iti eliberez mainile. E momentul ca pielea ta sa nu'mi simta caldura. Si te privesc. Te'nvarti din inertie doar, caci pianul si viorile au incetat sa se mai auda. Devii din ce in ce mai haotica, mainile nu'ti mai simt, ochii nu'ti mai vad, parfumurile nu te mai ajung, iar muzica s'a sfarsit si ea. Te izbesti de pereti, dar stii ce cauti. Mai stii ca fiecare sunet ce'ti iese din piept iti aduce lent taifasul cu disperarea. Brusc, iti tai respiratia, uitandu'te orbeste'n sus si te privesc doar cum cazi. Vin langa tine sa'ti privesc nefiinta'mbracata'n rochia asta de voal. Ma asez in genunchi si ma aplec sa'ti ascult inima. Nu a batut niciodata mai repede si mai pronuntat decat acum. Stim ce urmeaza. Te iau de mana si astept. Prin maini iti curge acum un soi de amnezie ce mi'l dai fara sa'l vreau, dar stiu ca e singurul lucru ce te mai poate salva acum. Se simte un frig insuportabil, dar nu am alt loc unde sa fug. Mai e putin, pot sa jur ca am simtit asta. Imi lipesc fruntea de a ta si partea aia din mine sfarseste asa cum a inceput.



Cineva langa mine se zbate. Ii dau un pumn in piept, aerul i'l patrunde brusc, deschizand si ochii dintr'o data. Se ridica si incepe sa tipe acoperindu'si urechile. Nu face nimic decat sa alerge prin toata incaperea, cazand aproape la fiecare pas din pricina rochiei. Pipaie tot ce poate si se holbeaza la tot ce prinde, dar acum m'a tintit pe mine cu privirea. A fost atat de patrunzatoare incat a fost greu sa nu o recunosc. Ii pot citi intrarea in agonie pe fata, iar metamorfoza mea o va cuprinde incetul cu incetul. Pot sa observ totusi ca e incapabila sa'mi adreseze vreun cuvant asa ca m'am decis sa o intreb eu ceva.

- Ce s'a intamplat micuto, de asta iti era frica atunci cand m'ai implorat sa fug?


14 mai 2012. 01:45



----------------------------------------------------------------


Caleidoscop.


Nici de'a dracu' n'ai vrut sa ma lasi sa dorm. Incerci sa ma schimbi incontinuu si'mi afisezi firea ta maniaca de parca n'as stii de existenta celeilalte. N'ai vrut sa pastrezi ceea ce aveai, dar in schimb m'ai vrut pe mine. Nu sunt foarte sigur inca de forma pe care'am capatat'o, caci ma lasi sa traiesc numai in si din fragmente. Ma hranesti din privirile tragice aruncate cu o asa-zisa scarba peste care pot vedea. Asa cum zici si tu si asa cum zic si eu nu are sens sa vorbim despre masti caci vom continua sa ne aruncam vorbe deluzorii fara ca macar sa fim prezenti. Ne pasa pentru ca asa suntem noi, firi care'n ciuda increderii insipide, isi crapa'n vazul tuturor urmele. Vorbesc despre urme care nu trebuie urmarite, ci mai degraba urmate dintr'o neatentie usturatoare. Te vad si'acum si nu pot sa nu'mi aduc aminte de un anumit miez al noptii, acela in care m'ai inchis in caleidoscopul pe care'l purtai intotdeauna cu tine, dar al carui secret ai jurat ca nu'l vei divulga. Probabil ca nici n'o vei face, desi ai inceput sa'l folosesti din ce in ce mai des. Simetria asta va termina omorandu'te mai lent decat mine sau decat ramasitele ce'au mai ramas de cand te'am salvat din acel ultim si prim vals. Tocmai de aia sunt slabit si sper ca foile sa nu se schimbe'n favoarea ta caci trebuie sa raman astfel. Arzand inca mocnit incerc sa ma ascund sa nu'ti arunc in ochi numai cioburi. Pentru ca tu asta vrei. Tu vrei sa sparg tot ce ai in jur doar ca sa nu mai fi nevoita sa ocolesti cu grija si sa scapi doar cu o amnezie temporara, de data asta. Te condamn sa ma asculti cand iti spun cat esti de proasta si te provoc sa faci tu asta in locul meu. Probabil ca n'am sa te las niciodata, cum la fel de probabil n'o sa'mi definesti intregul, ci o sa ma lasi sa traiesc in amalgamul asta pe care nu l'am anticipat.



Si oricine'ar pune stapanire pe mine, stii doar cat imi place sa'ti privesc pieirea.


23 mai 2012. 01:30

E clar, pe tine trebuie să te citesc ca pe monsieur Dostoievsky, cand sunt odihnit adica. Mi-a luat ceva timp să citesc tot şi asta nu pentru că sunt multe texte, ci doar pentru ca nivelul tău de a scrie necesită puţin mai mult efort intelectual pentru a înţelege mesajul. Deci au fost lucrări pe care le-am înţeles relativ uşor, cum ar fi "Si-ai să râzi" sau "Ceva, dar ce?", iar apoi au fost lucrări pe care nu le-am putut pătrunde în niciun chip şi care sunt interpretabile, adevăratul lor sens fiind ascuns în spatele unei poveşti sau întâmplări.
Datele de la sfârşitul fiecărui text mi-au dat impresia de jurnal, iar lucrările care păreau a fi un monolog adresat m-au dus cu gândul la ceva mai frumos. Acele lucrări par a fi scrise de cineva cu multiplă personalitate, era de parcă te adresai unei alte tu şi încercai să rezolvi probleme, să treci peste regrete şi să uiţi anumite lucruri. Bun, am fost subiectiv şi poate nu trebuia, acele lucrări nu sunt neapărat scrise din perspectiva ta, pot fi roadele imaginaţiei tale...şi asta e şi mai awesome.
Păi da, o sumedenie de lucrări în care ai abordat teme diferite, lucrări reuşite, ai un stil foarte bun. Tot ce pot să zic e că mai aştept şi o să mai citesc
Spor la scris!

Ciao!

Am ajuns și eu la final, într-un sfârșit. Am doar câteva comentarii scurte, dar nu despre texte, în sine, ci despre stil. Scrie cu diacritice. Gramatica, exprimarea, absolut toate sunt perfecte, ăsta e următorul nivel pentru a ajunge la perfecțiune. Renunță la apostrof și pune cratimă. Se vede ca și cum ai scri sms-uri, nu e ok. Tratează cititorul cu respect, la fel cum vrei ca el să-ți trateze lucrarea Pune mai puține lucrări deodată, pentru că e dificil să te apuci de ceva nou când vezi că sunt 10 monitoare de citit ) Ia-ne ușor, ușor, pentru a te asigura că trecem prin tot. Atât am vrut să spun, în rest, stilul de scris este superb. E o plăcere să urmărești cuvintele, foarte frumos îmbinate. Spor

Multumesc pentru sfaturi. O sa incerc pe viitor sa scriu cu diacritice/cratima. In mod evident scrisul asta nu e menit sa fie o lipsa de respect, ci este o simpla obisnuinta. In ceea ce priveste cantitatea, am vrut sa le pun pe toate laolalta sa nu fiu nevoita sa fac n postari duble in cazul in care unele one shot'uri n'ar fi avut comentarii. Si nici sa ma intind cu ele pe saptamani intregi n'as fi vrut. Plus ca multe se leaga intre ele prin anumite detalii si am considerat ca e mai usor de vizualizat si interpretat. In orice caz, urmatoarele pe care le voi scrie vor fi postate una cate una.

Stai liniștită, nu te-am acuzat pe tine personal de lipsă de respect față de cititori, dar unii pot interpreta așa. Știu că e obișnuința, dar, mnah, așa ne perfecționăm: primind critici de la alții care îți pot spune cum să faci mai bine ceea ce faci deja. Trebuie doar să te apuci, după un timp te vei obișnui și cu cratimele și diacriticele

Matrițe.


Ochi de tâmpită. Zâmbet de tâmpită. Reacții de tâmpită. Urlete de tâmpita. Răcnete de tâmpită. Și mă duc și eu dracu. Mă gândeam cât de mult o să treacă până o să mișuni prin fiecare speranță care să'ti spună să plecăm. De'ar fi știut să'nnebuneasca mai devreme, ti'ai fi croit propria ta panglică pe care să dai vina că mor. Încă de când ti'ai ridicat ochii pentru prima oară și mainile'au început să danseze doar în voia hazardului, ai știut că e timpul să colorezi peisaju'. Afară nici cald nu era, iar mirosul de piele care ajunsese deja să fie cu totul cuprinsă de putreziciunea venită din sufletul ei negru începuse chiar să prindă o formă fizică. Își stinse lumânarea cu degetele, căci știa cum e să nu simtă. Câte minciuni ordinare începuse să pună pe hârtie. Logic după ilogic după vise tâmpite și realități de zeci de ori mai tâmpite. Cine'ar fi avut oare curanjul ca măcar să o privească în ciuda privirii ei care te gonea fără ca măcar să se uite la tine? Cine'ar fi avut curajul să se lase marcat și să termine fiind înlesnit complet din orice rol sau trăiri? Ați fi avut voi măcar o singură idee despre cum e să hrănești o nebunie infinită poate chiar mai presus de abstractitatea acelui termen întotdeauna lipsă? Creionul începuse să rămână fără vârf, iar atunci descoperise scrisul îngroșat ce lasă pe cealaltă parte a foii ceva ce sigur nici cea mai fină matriță n'ar fi putut să înlăture. Scria despre peisajul perfect, despre cum nu'și vrea liniștea nici scrisă cu vârful creionului, despre cum nici nu merită cântată. Cel mai frumos a fost când dormea peste foile ce niciodată nu reușea să le termine, trezindu'se iar cu existența urmelor duble de pe față și hârtii. Nu dădea doi bani pe momentul ăla, n'ar fi mers nici în ruptul capului în fața oglinzii să'și privească eșecurile, așa că adormea iar în prostia ei. De fapt, dacă o să mai ajungem să ne gândim amândoi la o posibilă decadență, o să pozăm veșnic momentul unui triumf ce nici frântură de vis nu ajunge după reguli.









Dulce mediocricitate, crede'mă... cât știu că nu te vrea!


20.07.2012 03:22

O nouă filozofie ușor ciudată și greu de interpretat. Și, totuși, destul de liber. Aparent, urmezi o structură anume și un singur stil și nu-ți vine să schimbi. E și asta o teorie, dar recomandarea mea este ca dacă tot te-ai perfecționat la acest capitol, să încerci și alte tipuri de one-shot-uri. Și... diacriticile Spor și multă imaginație!

Inuman.


Și ce fericită era ea. Și ce trup zvelt dansa fără să'i pese de nimic. Ce furie să mai simtă? Ce glasuri să stea ea să mai asculte când știa că nici măcar de amețeală nu era cuprinsă? Pentru ce să se ridice în vârf de degete și să săra în cine știe ce direcție? Îmi amintesc de cum își muta privirea insistentă, de cum prefera să decada'n nulitate decât să'și crape buzele. Se blocase intr'un mod evident, iar disputa ce se dădea în față ei nu o ajuta deloc. De cum ochii îi deveneau tulburi, și ea se simțea tot mai grea, așa încât a hotărât să renunte'n plină piruetă. A privit oriunde a putut, și'a reținut cadrul mult iubit și a fugit cu el. N'au reușit să o găsească până acum. Am văzut'o că se ascunde cum știe ea mai bine, dar nici de intuiție nu'i păsa. Am oprit'o la un moment dat din fuga ei haotică să o întreb de ce nu stă niciodată intr'un loc. Mi'a răspuns că e fericită. Nu știam dacă să o cred sau nu... nu părea cum c'ar minți, dar nici c'ar spune adevărul. Are glasul veșnic grav și crud, dar cutremurat și uneori ezitant. Povestea ceva fără sens, de parcă n'ar fi fost amintirile ei, ci mai degrabă niște frânturi din trăirile altora, dar cu o precizie înspăimântătoare. La vremea aia mă speria teribil, nu puteai concepe cum o ființă poate alerga încontinuu printr'o neutralitate inumană. În căutarea unui ceva lumesc, i'am întins mâna cu scopul de a o ridica de pe jos. Aveam în plan să îi plesnesc o palmă numai să văd cum simte ea. În schimb, m'a tras puternic de mână și mi'a spus să mă așez lângă ea. Nu aveai cum să o refuzi. În demența ei, se gândea în fracțiuni de secundă la tot ce e mai bun și avea un stil aparte de a ti'l servi. Mi'a spus să privesc în sus, așa cum am și făcut. N'am văzut nimic special. Mi'a mai spus încă o dată să mă uit în același loc. Nici atunci nu am văzut nimic. Vedeam norii, luna și alte corpuri cerești. După câteva secunde de liniște, s'a ridicat și a plecat. Nu m'am dus după ea căci voiam să renunț cu totul în a o mai înțelege... m'am gândit că fuge de mine. Și totuși, s'a întors lângă mine spunandu'mi că în timp ce sfârșitul dorințelor mele mi'l găsesc aici, ea și'l găsește acolo. A fugit iar apoi. Mie îmi place să cred că la un moment dat s'a oprit să se uite în spate și să'mi zâmbească.










Încă aștept să ajungi, să știi.


21.07.2012 22:16

O nouă operă interesantă. Îmi place ce ai făcut cu diacriticile, ai avut tu unul sau două typo-uri, dar asta nu e o problemă, o să încetezi să le mai scrii pe măsură ce te obișnuiești cu tastatura românească Also, îți recomand să nu mai pui apostrof, ci cratimă. Știu că e reflex de SMS treaba asta cu apostroful, dar în rest nu mai ai nicio greșeală, din niciun punct de vedere, și e păcat să o bușești cu ceva atât de minor Spor.

Reflexie.



Și cât crezi că o să mai ascult ecoul zgomotelor pe care le faci spărgând orice în jurul meu? Nu pot să nu-mi derulez în minte imaginea ta pierdută de la masa ta mică și rotundă îmbrăcată în rochia ta neagră. Încercuiai încontinuu noile urme marcate de pahare cu degetele care păreau că vor să fugă. Nu știu ce-s cu toate temerile astea sau cu toate tentativele astea de a-ți induce banalitatea tuturor celor care-s cuprinși de extaz sau agonie. Credeam că ai renunțat de mult să-ți mai privești reflexia ochilor prin pahar! Știi doar că răbdarea nu-i tot una cu prostia. Încă stai țintuita în scaun și-ți miști picioarele ușor haotic, iar tocurile încep deja să-și piardă din rezistență cu fiecare moment în care-ți împingi puternic picioarele-n podea. Nici măcar scrumiera n-are un aer prea prietenos. Nu știu până când o să te chinui să îți îndesi țigările-n ea. Sau poate te gândești să o spargi. Într-un mod ironic, se pare că încă mai ai puțin loc pe lângă tine pentru încă niște cioburi. Atâta atenție pentru noțiunea de nimic... în fiecare seară să-ți plimbi buzele pe gura paharului tăios... să muți câte-un ciob dintr-o parte în alta. Ai spune că o să te-ndragostesti de momentele astea, dar nu-ți pot jigni neutralitatea. Pentru ce să fiu ipocrit? Ador să te văd în fiecare seară la aceeași masă, venind pe același drum... mereu într-o rochie neagră și tocuri înalte. Ador să te văd cum devii sadică și cum strângi gâtul paharului până se face țăndări. Ador să văd cum n-ai niciodată niciun fel de reacție și totuși îți creezi tentative de-a le evita cu totul apariția. Sper c-am să-nțeleg într-o zi, totuși, ce aștepți...










-Ai grijă când ieși te rog!!!... la geam.


23.07.2012 04:11

Interesant, din nou. Ușoare greșeli fugitive, din nou. Nuș dacă unele sunt neștiință sau neatenție, dar după cum scrii, înclin spre a doua variantă. Ai reușit să-mi creezi o imagine a scenei undeva în străfundul capului, dar recomandabil e să încerci să le faci un pic mai lunguiețe, cu poate un pic de dialog și acțiune, nu doar descriere filozofică. Ar pipera un pic operele tale. Spor.

Inuman - Asta e drăguţă pentru că îmi oferă o oarecare posibilitate de a îmi imagina totul. Faci o treabă excelentă cu acele imagini artistice şi astfel ajungi la un nivel în care descrierea să fie pur şi simplu foarte uşor de digerat, cititorul să aiă posibilitatea să vizualizeze totul.
În afară de chestia cu apostroful pe care a menţionat-o şi colegul meu mai sus, nu am ce să reproşez stilului de redactare. Cât despre textul în sine, totuşi, a fost o provocare în sensul că am stat puţin să interpretez situaţia şi să îmi formez o părere personală asupra a ce se întâmplă acolo. Tind să cred că ea, cea descrisă, este o faţă din trecut a naratorului, astfel că se face o trecere de la personalitatea veche la cea din prezent. La altceva nu m-am putut gândi, dar cred că ar fi frumos să fie vorba de asta, mai ales că ultima secvenţă ne arată clar cum ştafeta trece de la o entitate la alta ("spunandu'mi că în timp ce sfârșitul dorințelor mele mi'l găsesc aici, ea și'l găsește acolo")

Reflexie - În primul rând, felicitări pentru stilul complet, ca sa zic aşa. Cratimele fac totul mai estetic.
În al doilea rând, textul mă intrigă. Este vorba iarăşi de unul din acele texte care atacă un personaj, o entitate misterioasă ce poate fi asociată cu un alter ego al naratorului, dar de data asta nu se potriveşte pentru că naratorul trece într-o instanţă diferită - e distant. Acesta nu arată simpatie faţă de personajul descris, ba din contră, adoră tot ce îi creează durere. E o abordare puţin sadică, dar care ascunde mult mai multe.

Mai aştept lucrări.

Ciao!

In principiu in "Inuman" este vorba de o incercare continua de a o scoate pe "ea'' din lipsa de umanitate pe care o capatase. Lipsa asta de umanitate, de fapt, nu se leaga neaparat de o eventuala robotizare, ci de faptul ca dintr'un moment anume i se rup contactele de tip emotional. Ceea ce voia sa sublinieze textul nu e lucrul asta pentru ca se observa din atitudinea "ei" ca lipsa emotiilor nu'i afecteaza existenta. Ei ii pasa de altceva si astfel refuza sa dea vreo explicatie din punctul asta de vedere. Oricum este putin impropriu spus refuza pentru ca de fapt, nici macar nu refuza, ci trece cu totul peste aceasta incercare de a'i patrunde in aceasta latura care nu exista in definitiv. Textul se leaga in special de aspiratiile "ei", reprosand ca desi este incapabila de a avea vreo legatura emotionala fata de un anumit lucru, nu va renunta la dorintele ei, precum o fac altii cu tot cu a lor capacitate de a purta sentimente. "Ea'' e speciala pentru faptul ca nu pune in carca unei "drame" aceasta incapacitate, ci o exclude fara sa'si dea seama macar, capatand astfel un rol de observator absolut. Nu neaga o eventuala existenta a emotiilor, dar incearca sa'i intoarca interesul de la incapacitatea ei catre puterea ei de vointa. Reuseste sa faca acest lucru pacalind cu acel "zambet" lasand o falsa impresie de emotie, desi zambetul, in vederea "ei" exclude orice idee care'ar avea legatura cu sentimentele. Ultima replica este, de fapt, replica "ei" care asteapta rezultatul final... daca "proiectul" ei decide sa'si mute atentia sau nu, fiind inconstienta totusi ca dorinta lui de a'i descifra enigma inumanitatii va pieri odata cu acel zambet. Deci, are si "ea" parte de o surpriza deoarece se afla intr'o situatie cu doua taisuri. Pe de'o parte, se afla reusita ei de a'i distrage atentia catre forta de vointa, dar pe de alta parte nu realizeaza ca astfel ea va fi cea care'i va curma atingerea acesteia prin faptul ca ii lasa impresia falsa ca misterul a fost elucidat si astfel, dorinta nici nu ajunge sa se implineasca. La sfarsitul textului ea asteapta degeaba deoarece nu poate ajunge nimeni acolo din moment ce ea a fost acel capat al dorintelor.
Ceea ce reprezinta pentru fiecare aceasta "istorisire" difera si asta pentru ca acopera in cateva randuri multe greseli care aparent nici macar nu pot fi considerate greseli sau chiar viceversa. Poate fi interpretat in fel si fel de feluri. Daca incepi sa citesti de la inceput la sfarsit are sensul mai sus prezentat, daca incepi sa citesti de la sfarsit la inceput capata un alt sens la fel de interpretabil, dar si aplicabil in acelasi timp, fiind 'ea' cea care pare proiectul, nu cea care face proiectul. Cu orice idee cu care ai incepe sa citesti si ai termina, sensul textului capata alte valori.
Am muncit o perioada destul de lunga la textul asta, dat fiind ca include unul dintre cele mai mari conflicte ale mele care tot zace acolo de ceva vreme si sper ca am reusit sa'i confer complexitatea pe care cred ca o merita. Cam atat cu 'Inuman'.


In schimb, in "Reflexie", 'ea' este cum ai spus si tu Andrei, dispretuita pentru "nulitatatea" in care traieste. Spre deosebire de 'ea' din "Inuman", cea din "Reflexie" se complace in aceasta stare. Ba chiar mai mult, vrea sa si'o impuna cu orice pret, refugiandu'se intr'o rabdare care de altfel nici macar nu ar trebui sa existe. Este incercata de anumite accese ale sentimentelor pe care le ascunde, dar se refrang asupra altor lucruri, multe dintre ele chiar sadice. Ea stie ca 'el' o vede si ca astfel ii cade in dispret, insa nu se poate controla si deci, prefera sa-'l' semi-ignore.
Inspiratia vine cam din acelasi conflict, dar in text evolueaza/involueaza de la inumanism inconstient la unul constient, iar de celalata parte starea enigmatica evolueaza/involueaza la dispret, insa este evident ca pentru "ea" a devenit in cele din urma o obisnuinta, dar repet, nu una mecanica sau robotizata. In ciuda existentei acelei laturi careia ii place sa o dispretuiasca, exista si cea care ii place sa'i puna in jurul ei o aura speciala pe care sa o radieze tocmai pentru ca vrea sa se dedubleze intr'o ea 'inumana', dar care in acelasi timp ii este si reflexie. Mai pe scurt, faptul ca vine si pleaca in acelasi loc si sta singura e practic o pendulare continua intre ea 'inumana' si reflexia ei, care'n vesnica ei rochie neagra isi duce vesnica ei lupta. Cu alte cuvinte, si el se afla in aceeasi stare de pendulare intre dispret si mai apoi placere fata de ea, fapte ce'o determina si pe ea sa treaca prin aceleasi stari. Ei nu pot atinge extremele balantei, dar nici echilibrul, fiecare fiind victima celuilalt.

Da, recunosc că la textul cu ”Inuman” nu văzusem o explicație atât de complexă. La cel de-al doilea pot spune că mă gândisem în linii largi la ce ai scris tu aici, dar nu aș fi putut explica atât de complex. În fond, tu ai scris textul, tu știi mai bine, nu? E admirabil câtă complexitate reușești să incluzi în numai câteva rânduri, ai o latură filozofică formidabilă și, cred eu, ești foarte emoțională. În fine, eu, personal, mulțumesc de explicații, mi s-au părut pertinente, dar nu trebuie să uiți faptul că ai reușit să creezi un text suficient de permisiv ca fiecare să-și facă ”filmul” lui din ce ai scris aici

Netimp.


Teama că cineva o va prinde din urmă a împins-o spre ceea ce nu mai făcuse deja de prea mult timp. Ar fi putut să fugă spre ea, căci îi era unica salvare. Se vedeau des, iar zâmbetele pe care le schimbau erau identice, însă niciodată nu s-au putut atinge. În noaptea aia, se hotărâse să nu mai aștepte. Nu mai dorea să-și simtă degetele care băteau un ritm haotic pe care oricum nu l-ar mai fi auzit și în următorul minut. A vrut pur și simplu să inspire și să dea curs fiecărei mișcări și fiecărui pas. Și-a întins forțat degetele de la picioare, iar apoi și-a îndreptat privirea. A pornit cu repeziciune spre acel ceva la care nu ar fi aspirat niciodată. Simțea că o parte din gânduri prindeau o altă formă pe măsură ce peisajul începea să-i devină străin. Pentru ea, un strigăt ar fi fost mai mult decât suficient să-i amintească cine e și ce face. Se schimbase ceva mai mult la față. Gălbejeala din obraji începuse să se coloreze într-un roșu-rozaliu, iar ochii îi deveneau tulburi. În fugă ei nu se putea abține să nu plângă. Se gândea neîncetat la momentul în care-i va cădea în brațe, la momentul în care nici mintea n-o să-i mai țină pasul fericirii, la momentul în care o să țipe diferit față de altă dată, la momentul în care-și va simți plămânii mult prea mici să mai respire că până acum. Își ondula corpul perfect pe muzică din capul ei, iar ochii insistau încă să stea închiși. O mică durere a făcut-o să-i deschidă, însă. A recunoscut același trup din aceeași rochie neagră. Avea aceeași privire crudă și își imagina același glas grav. Nu aștepta de astă data pe nimeni, iar lucrul acesta îi dădea de bănuit. I-a zâmbit din depărtare, dar părea să nu o observe încă. Începuse să-și pazesca spatele deja, însă emoția întâlnirii ei părea să o facă deja să uite motivul pentru care se află acolo. Cu cât se apropia mai mult cu atât privirile lor începeau să se întâlnească. Simțea cum bătăile inimii sunt la unison. Simțea cum țigara începuse să se fumeze singură, iar scrumul se împrăștia pe toată masă. Era clar că o recunoaște. Mă așteptam să se ridice și să fugă. Mă așteptam ca pentru prima oară să simtă că trebuie să fugă. În schimb, a zâmbit. Și-a trădat sensul așteptării și a zâmbit. Pe măsură ce distanță se micșora din ce în ce mai mult, legătura începea să se strângă din ce în ce mai tare. S-a așezat la masă și i-a tras ultimul fum din țigara ce tocmai se fumase de una singură. A suflat în față, iar după ce aerul se limpezi i-a remarcat uimirea pe chip. Își alternau stările cum știau ele să o facă. Jocul părea să nu le mai înnebunească. Zâmbea viclean, zâmbea dulce. Zâmbea dulce, zâmbea viclean. Deodată, s-au ridicat să-și cadă-n brațe. Au căzut oricum pe jos. Într-un râs isteric, au târât masa lângă perete. Au urcat pe ea și au smuls împreună ceasul. Se oprise deja din clipa în care și-au simțit prezența una alteia.









Până număr la trei, întoarce-l cu patru minute!


28 august 2012 03.01

La fel de confuz cum ne-ai obișnuit. Ultimele două fraze fac toți banii, totuși. Iar curat, iar plin de interpretări, iar în același mister caracteristic scrierilor tale. Interesant, de ce să mint? Cu toate astea, aștept entuziast când vei încerca o schimbare de stil, sunt curios cum și ce iese. Spor în continuare.

Oglinda.





Pe drumul spre întoarcere începuse să îşi amintească. Afişa un zâmbet ordinar şi nu făcea decât să meargă drept. Totul îi părea atât de străin şi neutru. Fără vreo noimă, culegea din când în când un gând să-l picteze atent în peisaj. Nici nu îşi dăduse seama când trecuse deja de prag cu un pas greoi. Cioburile înşirate pe podea îi erau deja prietene. Păreau deja că îi ocolesc tălpile cu grijă. Privea atât de scârbită în jur şi în următoarele momente a ridicat sticla de rom abia începută de pe jos. I-a desfăcut furioasă capacul şi şi-a sprijinit buzele de gura sticlei ridicându-şi în acelaşi timp şi capul. Simţea cum era atinsă pe tot corpul, iar pielea i se făcuse de găină. Se uita în jur la pereţii scrijeliţi de-a lungul anilor şi ca întotdeauna, se oprea în faţa uneia. Îşi potrivea buricele degetelor pe ea şi încerca să retrăiască. Şi-a unit uşor degetele strângându-le strâns într-un pumn şi se uita în jur. Biata fiinţă, căuta perfecţiunea pe-un perete blestemat de o minte bolnavă. S-a apropiat apoi de oglindă, ţintindu-şi preţ de câteva momente ochii tulburi al căror gol urma să fie umplut. S-a luat de obraji sperând să ardă, însă doar privindu-se îşi putea da seama de asta. Şi-a lipit fruntea de oglinda rece şi şi-a închis ochii. Îşi imagina cum aburii de alcool circulă în jur şi-şi dorea să o ia cu ei. Respira din ce în ce mai repede, iar asta făcuse oglinda să-şi pună un strat de ceaţă. Începuse să-i reflecte adevărata realitate. S-a dat uşor în spate până la scaun şi luase cu repeziciune un pahar din preajmă. Mirosea destul de simţitor a whiskey, dar părea să nu prea conteze. Şi-a îndreptat capul şi îşi studia reflexia înceţoşată. Trupul îi tremura, iar roşeaţa feţei îi contrasta ochii verzi. Lipsea ceva. Degetelor ei le lipsea mult iubita ţigară. Şi-a aprins una şi încerca să se holbeze la fumul de după ceaţă. Îşi legăna întruna picioarele şi le folosea pe post de scuză doar pentru a nu fi nevoită să se ridice. Ştia că acel moment nu e prea departe, dar tot nu-i concepea existenţa. Urma să apară mult prea devreme şi simţea cum timpul devenea deja usturător. Liniştea devenise obositoare şi începea să dispară odată cu zmogotul tremuratului şi cel al uşoarelor scâncete. Nu peste mult timp, aceste scâncete căpătau încet încet forma plânsetului ei specific. Îşi urmărea atentă fumul de ţigară ce se mişca hazardat în aer, iar acesta i-a mutat privirea către oglinda ce deja începuse să-şi dezgolească ceaţa de care fusese cuprinsă. Privea drept către ea şi vedea cum, treptat, chipul ei începea să-şi prindă conturul şi, odată cu el, şi fumul ascuns. Se gândea numai la cât o să cadă în evident de acum încolo. Parţiala ei ignoranţă o făcea să cadă în obişnuitele ei reverii. Şi-a umplut din nou un pahar şi l-a dat peste cap. Se speria că alcoolul nu reuşise să-i întunece mintea cum o făcea întotdeauna. Îşi mai ştergea din când în când câte o lacrimă temându-se că-i va arde obrazul. Îi era frică să se oprească din plâns pentru că ştia că şi-ar fi auzit bătăile inimii. Ştia că tăcerea aia profundă în care trăia n-o să revină prea curând. Întindea mâna în faţă disperată încercând să atingă oglinda. Voia să simtă frica strabatandu-i tot corpul gândind la momentul în care aproape o atinge. Şi-a oprit picioarele din legănat şi a păşit mai aproape de ea. Şi-a apropiat mâna şi privea. Începuse să simtă ce voia. După câteva secunde s-a oprit din încercarea ei şi şi-a lăsat palma liberă căzându-i în gol. Se uita în jos aşteptând ca neliniştea să dispară cu totul. Şi-a ridicat privirea şi a început să înceţoşeze iar oglinda respirând. Şi-a ridicat arătătorul şi a notat. S-a aşezat din nou pe scaun, şi-a umplut paharul, şi-a aprins altă ţigară şi a aşteptat. Era cu mintea în altă parte, iar din când în când, afişa un zâmbet cald pe faţă. Plânsul i se oprise fără ca măcar să realizeze şi tot aşa, a adormit pe masă.









O să aburească oglinda. N-o să aburească oglinda. O să aburească oglinda. N-o să aburească oglinda.



30 august 2012 14:47.

Aceasta este o parere personala in calitate de consumaor de arta si nu de critic:
Pfii...o creatie interesanta.Mi-ai creat exact imaginea unei betive, care nu isi intelege sensul vietii, parca eram acolo si priveam scena,priveam neputincios, nu puteam face nimic deoarece o voce pur si simplu imi povestea in cap ce se intampla.Incredibil, figuri de stil frumos plasate in text.Greseli de scriere nu am observat nici macar una.Frumos , imi place:o3...

După primul text i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru al doilea. Nu de alta, dar al doilea e ceva mai palpabil şi transparent faţă de Netimp.
În momentul de faţă nu am nici dispoziţia şi nici cheful necesar pentru a descifra textele, dar pot spune că stilul tău a evoluat faţă de primele lucrări. Redactarea este mai bună, modul în care pui în faţă cititorului un mesaj greu de descifrat s-a îmbunătăţit de asemenea.
În Netimp nu am avut decât întrebări, pe tot parcursul lecturii: spre cine sa fugă? Cine era salvare ei? Mi-a plăcut că răspunsurile au venit în ultimul paragraf, aşa cum spunea Schizo... ador modul în care ai descris acolo, completarea dintre personaje şi jocul lor în oglindă, fără să ştie unul de celălalt şi apoi pofta de mai mult joc simbolizată prin replica din final.
În oglindă a fost altceva, mult mai uşor de citit şi de digerat. Darky zice bine, ai creat cu uşurinţă un personaj alcoolic, cu vicii şi care trăieşte într-o rutină apăsătoare. Totuşi, în ciuda descrierii grozave şi a textului curat, ai reuşit să mă pierzi cu mesajul :]]. Nu ştiu ce simbolizează oglinda, de ce ar trebui să se aburească sau nu, dar cred că însemnele de pe perete vor să arate cum ea, cea descrisa, trăieşte în trecut.. poate un trecut frumos.
Aştept să mă lamureşti, in particulary dacă nu vrei să se alfe cheia :]]

Ciao!

Mhm... inteleg. O sa incerc sa explic putin din ideile ambelor. O sa incep cu "Oglinda".
In general, in ce scriu exploatez foarte mult viciile. Nu neaparat pentru ca dispun si eu de asa ceva, ci pentru a le folosi pe post de scuza atat pentru nebunia lor propriu-zisa, cat si pentru instabilitatea emotionala. In prima parte a textului, ea este neutra in ceea ce'i priveste starea urmand sa treaca prin diverse schimbari. Odata cu intrarea in casa este intampinata de peretii scrijeliti de'a lungul timpului. In principiu, ea isi marca cele mai importante amintiri acolo. Faptul ca se apropie de una pe care incearca sa o retraiasca nu se leaga de faptul c'ar fi bine sau rau, ci de rutina fata de care isi manifesta scarba. Pana si de cioburi i se facuse scarba tot din acelasi motiv, din faptul ca stateau acolo de prea mult timp, nu neaparat pentru ca era mizerie in apartament. Oglinda pentru ea reprezinta un fel de poarta, sa spunem asa. La ce se gandeste ea in momentele alea se rup de obisnuinta/rutina mai sus mentionata. Faptul ca abureste oglinda mai intai si apoi se uita in ea reflecta starea pe care o capata, cea de confuzie. In schimb insa, condensul propriu-zis de pe oglinda e un fel de bariera pentru ea sa nu priveasca si sa vada ce vedea odinioara (ce era obisnuita sa vada). Astfel, plansul ei nu poate fi considerat un plans cauzat de ceva trist, ci de victoria in fata obisnuintei. "Dezgolirea" oglinzii, adica disparitia condensului de dupa "victorie" o face sa se gandeasca acum si la consecinte, dar ilustreaza si mici momente de revenire la rutina (reveriile) pe care le contracareaza cu alcoolul care luase si el o valoare de protectie. Faptul ca incearca sa atinga oglinda, dar in final nu o face incearca sa puna in valoare momentul in care emotiile ating cote foarte mari (spre exemplu ca momentul imediat inaintea primei strangeri de mana a persoanei iubite, emotie care se poate intampla o singura data pentru ca apoi isi pierde din valoare odata cu des mentionata obisnuita). Motivul pentru care renunta sa o mai atinga este pentru a reusi sa o retraiasca eventual. Abureste din nou oglinda si noteaza ceva cu degetul pentru ca realizeaza care este cheia care spera ca o va face sa iasa de tot din rutina, fapt ce o linisteste mai apoi.
Si Andrei, sa te lamuresc cu sfarsitul. Incearca acasa sa iei o oglinda pe care s'o aburesti ulterior, iar apoi deseneaza sau scrie ceva si lasa condensul sa dispara de la sine, fara sa o stergi. Daca aburesti oglinda din nou o sa vezi ca va aparea la loc.
Initial, propozitia care se termina cu "a notat" trebuia sa se termine "a notat numele", insa asta a fost protectia mea pentru a nu fi descifrata, sa spunem asa, chiar de persoana "de pe oglinda". Le postez si pe Facebook si mna.
Cam asta e explicatia bazei filozofice. Baza reala este de natura personala, acum destul de deductibila.



Voi reveni si cu detalierea la "Netimp''.

Interesantă explicație, e la fel de lungă ca și creația ) Oricum, textul ăsta mi-a plăcut mult. Atât de mult că mi-am aprins o țigară și m-am dus să iau vișinata din frigider Serios, ai făcut treabă foarte bună cu figurile de stil și toate cele, chiar mi-a plăcut mult ce am citit. Curat, mai light, corect, bravo

Oglinda (II).



Se trezise în momentul în care scrumiera tocmai se făcea țăndări. Era speriată, dar reflexele îi erau mult prea încetinite să mai reacționeze în vreun fel. Și-a ridicat capul de pe mâna deja amorțită și fiecare ac ce-i săgeta brațul o trezea tot mai mult. Până ca intepaturile să dispară, n-a mai stat pe gânduri și s-a ridicat să-și răscolească întreaga casă. Își căuta curajul pe care nici nu apucase să-l folosească. Se simțea deja amorțită, iar corpul începuse să nu o mai asculte. A urmat apoi și mintea căreia oricum de cele mai multe ori îi pierdea controlul. Într-un mic moment de luciditate, însă, auzise un ciocănit în ușă. Până să ajungă în hol să deschidă, deja intrase. Venise exact la timp. Putea să îi audă respirația cu mult înainte să se apropie și să-i simtă parfumul ce reușea să o copleșească de fiecare dată. Urma să facă doar câțiva pași, iar în acel timp, în acele câteva secunde de chin și nerăbdare putea să simtă orice doar retrăind. Beția i se scursese deja prin vene, rămânând totuși acel iz de euforie ce reușea să o facă din ce în ce mai expresivă odată cu fiecare gând, emoție sau cuvânt. N-a ezitat în a păși. Privirea îi era bizar de dulce, iar ochii înlăcrimați nu puteau să nu cedeze exact ca în diminețile alea când nu voia să fie simțită. A târât-o pe lângă toate mizeriile ce o înconjurau fără ca măcar să știe până în locul în care spera să se facă auzită doar tăcând. S-a hotărât să-și lase aerul cald să învăluiască oglinda și a apărut. Numele i se dezgolise ușor în mijlocul unei ceți pe care-o credeau toți infinită, până și ea. Priveau preț de câteva clipe fără vreo reacție. Înțeleseseră totuși ce se întâmplă. Nu reușea să o mai privească în ochi de teamă. Își dorea să fugă, dar își dorea mai mult să rămână. Se agăța de miile de fiori provocate, de miile de lucruri rămase nespuse încă, de miile de momente în care-i privea ochii în tăcere. Ar fi avut vreun rost să încerce să mai fugă când știa cât de mult căzuse deja în acel evident? Trase adânc în piept aerul de care avea nevoie și își întoarse privirea. Se uitau acum ochi în ochi. În fața lor, oglindă părea să le vorbească. Își potrivea într-un cadru perfect non-sensurile, temerile, dar și extazul. Gonea prin neputință, prin spaimă, dar și prin ardoare. A luat-o de mână și a strâns-o puternic la piept sărutându-i fruntea ușor. Și-a îndreptat arătătorul spre ceasul care apăruse în cadru. Deși fără vreo reacție, ea zâmbea pe dinăuntru. N-ar fi vrut să-i spună de ce.



Acum știi.


07.09.2012 5:30

Interesant și confuz, ca de fiecare dată. Încearcă să structurezi pe paragrafe, e mai util cititorilor mai puțin ”profunzi”, astfel încât să poată diseca textul pe idei. Nevertheless, ai iar un mare bonus pentru sentiment, alegerea cuvintelor, corectitudine și diacritice. Și finalul, tot timpul finalul la tine e piesa de rezistență

Oglinda. (III)



Încerca să-și deschidă acum și ochii. Se lupta însă, căci încă nu își căpătase un oarecare control. De vreme ce se chinuia nici măcar nu realiza că nu e singură. Se zvârcolea să scape din întunericul supărător când deodată auzise un glas în surdină. S-a îngrozit de vocea-i caldă și-apoi de acea îmbrățișare. Știa că dacă ar fi avut suficientă forță s-ar fi ridicat pentru ca în cele din urmă să sfârșească nevăzută, ascunzându-se printre veșnicele ei sticle goale, scrumiere negolite, oglinzi imaginare sau alte gânduri nebunești ce-o stăpâneau. Secundele acelea erau nu altceva decât un chin nemărginit, un soi de milă care oricum urma să-i devină latent. Căzuse din nou pradă jocului, acelui nou joc de care-o învățase să se ferească. Surprinzător, se liniștise brusc atunci când a ales să o ignore total și să îmbrățișeze pentru a nu știu câtă oară pragul unei minți bolnave.

Își ridicase într-un final pleoapele, așteptându-se ca lumina puternică să-i mutileze ochii. Dar ce relevanță ar mai fi avut fie și o cuantă de lumină când ochii ei oricum păreau să împrăștie cioburi în orice direcție? Și nici măcar nu păreau să se termine vreodată, sau poate măcar să se împuțineze. Se săturase de atâtea feluri de umbre, de atâta privit prin întuneric. Ajunsese la concluzia că o să ajungă și ea un mozaic la fel ca peisajul ce-o înconjura.

Începuse să se târască pe coate prin toată casa și-și căra după ea și temerile. Cu fiecare centimetru pe care-l parcurgea, își aduna de pe drum și maldărul de sticle sparte nu demult. Simțea cum fiecare colț îi străpungea pielea moale ajungând să devină una cu ea. Acum, în împrejurul ei nu mai exista nici măcar un ciob. Erau acum împrăștiate prin tot și pe tot corpul. Simțea cum prin vene îi curgea sticla murdară și încă alcoolizată. Nu o mai obosea nimic, nici măcar gândul că prietenele ei, cioburile, care odinioară o ocoleau nestingherit, acum făceau parte din ea. Nu putea fi atinsă în niciun fel, căci nu mai exista nicio porțiune netăioasă din tot ceea ce reprezenta ea. În final, s-a oprit în fața oglinzii. Se uita confuză spre ea, căci nu părea să redea vreo imagine, dar de auzit, părea să o audă poate mai bine decât s-ar fi auzit pe sine. Se apropia încet, simțind în continuare fiecare înțepătură, dar fără puterea de a se abține. O atingea cu buricele degetelor cât de ușor putea, dar se auzea zgomotul unor ușoare zgârieturi pe care și-ar fi dorit să îl evite. Deodată, un țipăt se auzise din cameră. S-a ridicat brusc, dar nu apucase să meargă prea mult când o văzuse, întinsă pe jos, aproape împietrită. Începuseră amândouă să urle fără vreo limită. Continua să înainteze spre ea cuprinsă total de spaimă. A ajuns în dreptul ei și fără să stea pe gânduri începuse să o lovească disperată. Era atât de dură încât atunci când o lovea, simțea cum sticla se spărgea înăuntrul ei. Cioburi și bucăți de pietre săreau fără noimă în toate direcțiile, lovind brutal pereții ce își pierdeau cu totul scrijeliturile vechi. Oglinda era și ea martoră, începând să redea niște vechi aiureli care acum păreau să aibă sens.

-Acum e rândul tău să rabzi cum ți-am răbdat și eu salvarea!


19.09.2012 4:25

Interesantă perspectiva și, mai ales, faptul că avem continuări. Realitatea e tot confuză în mintea mea, dar poate așa e mai bine, îmi place modul în care ai zugrăvit ce ai scris în ultimele 3 one-shot-uri și n-aș vrea insistent să găsesc interpretarea. Poate nici n-o caut. Oricum, o treabă bună, din nou, frumos scris și, mai ales, descris.