Adrenaline in 5th gear

Acest fic l-am inceput mai demult insa s-a trezit scriitoru din mine asa ca l-am reincaput. Sper sa va placa.



Zgomot...adrenalina, entuziasmul dat la maxim! Ingrendientele perfecte pentru ceea ce va urma: o cursa infernala din care, desigur ca voi iesi invingator!
-Bro, la podea cu ea, da?! incerc sa ma concentrez cat mai mult asteptand startu', iar colegu' ma incurajeaza cum stie el mai bine.
-La podea va fi, bro...la podea! cu o privirece da dovada de incredere de sine, imi mai privesc odata adversarii, dar nici nu apuc bine sa-l vad bine pe cel din urma căci:
-Three......two..........ONE, GO! doar fumul ce-a mai ramas in urma.....




Un țâuit asurzitor mă scoate din sărite. Apuc obiectul și incerc să-l arunc...prea târziu, l-am oprit deja. Pun ceasul frumos la loc și încerc să țin ochii întredeschiși. Arunc o privire prin cameră și văd ca prin ceață dezordinea lăsată ca întotdeauna de mine. Închid ochii iar, însă scârțâitul ușii mă asurzește de tot așa că-mi pun perna-n cap.
-Nu te-ai trezit încă? mă întreabă mama cu o voce calmă, dar destul de enervantă pentru mine.
-Nu mamă, de-abia am închis dracu' ăla de ceas. Mai stau 5 min...
-Bogdan, e șapte și un sfert. Ceasul sună de 10 minute încontinuu. Nu am venit să te trezesc deoarece am plecat până afară cu taică'tu și am crezut că te trezești singur, dar văd că și acuma ești in pat.
Mă scol brusc din pat. Clipesc de câteva ori și nu știu de ce să mă apuc.
-Mda mamă, mersi. Mă grăbesc cât pot eu de tare. îi spun pe un ton cu care s-o alung din cameră.
-Sper! sper și eu că nu i-am stricat ziua de dimineață. De ce nu vine tata să mă trezească? Cu el mai întind doua vorbe...femei, distracții, astea pe lângă teoriile de ,,un tată bun”.
Caut 2-3 haine, le arunc repede pe mine și fug către bucătărie. Nu aș putea să plec cu stomacu' gol la școală....mai ales la ce orar am. Îmi fac repede două sandwich-uri și...”Ce-i asta?„ observ o poză așezata lânga ușa dulăpiorului unde mama își ține de-ale ei. O iau în mână și privesc mai atent la ea. ”E clar ca ne vrea lângă ea mereu! Dar asta? Am o față de Mickey Mouse de-mi vine și mie să râd la ea. Nu, așa ceva nu are ce căuta aici, cine știe ce gospodine iși mai aduce mama prin bucătărie și o sa-și bage nasu și-n poza asta!”. Înfulec repede sandwich-urile și bag poza-n ghiozdan. Închid ușa de la cameră, fac tot ce mai e de făcut si o iau înspre școală. Nici bine n-am ieșit din bloc ca și sună telefonul. O fi...da, e Dănuț. Iar o fi bolnav, dișalatu?
-Mdea! îi raspund increțindu-mi fruntea.
-Da ce faci, mă? Pe unde umblii?! mă întreabă pe un ton...speriat, cred.
-Tocmai ce-am plecat de-acasă, de ce?
-De-abia acuma? Bă, tu știi ce-avem prima oră? ii clar, vocea ii tremură dar nu știu de ce: de frică sau altceva...
-Mate? il intreb nedumerit, dar poate vrea să-mi dea vreo veste bună și nu știe cum s-o facă...o schimbare în orar poate.
-Dăăă! Mișcă-ți poponețu ala urât mai repede! ah, acum îmi dau seama de ce ,,mă vrea lângă el” de dimineață, iar nu și-a făcut tema dobitocu.
-Știi tu că e urât? îl intreb cu un oarecare sarcasm.
-Mai repede-am zis! și-mi închide. Imbecilu...cel puțin m-a făcut să zâmbesc pentru prima oară în această zi care pare a fi o zi reușită totuși in ciuda toanelor mamei.
Ajung la școală, văd nebunia din clasa mea din curtea școlii. E clar că se pregătesc pentru ora de mate. Urc scările agale, salut cațiva prieteni și-l văd pe Dan la magazin, îmbrâncindu-se in toata lumea. N-ajung bine la el ca deja și-a luat omulețu ce-a vrut.
-Mi-ai luat și mie o cola? îl întreb căscând.
-Daa, ți-am luat, da hai mai repede ca să copii și eu tema aia...frate, deci sa mor eu, nu am putut s-o fac, nu am avu...
-Da, bro, te înțeleg! Ți-o dau. Relax, bro! îl întrerup in timp ce intrăm in clasă. Salut colegii și intru direct in bancă. Scot caietu din ghiozdan...aproape l-am scos, că mi l-a și luat hapsânu. Se apucă de copiat, iar din lipsă de ocupație mă uit la el jucându-mă cu un pix. E cel mai bun prieten al meu, de mici ne cunoaștem și nu cred c-a fost vreo năzbâtie făcută doar de unul dintre noi. Îndrept privirea spre pixul care aproape l-am stricat.
-Băăi, nu faceți mate! mă uit spre ușă și-i văd capu Ioanei, colega din C, i-o fi lene să intre în clasă probabil.. Toata lumea se uită la ea ca la mașini străine, în afară de Dan. Doamne, e așa de concentrat pe copiatu temei încât nu a fost atent la vestea ce l-ar face...l-ar face sa facă multe lucruri.
-De ce nu facem mate? întreabă nimieni alta decât tocilara prepubertară a clasei, Sorina. Probabil că și-a vândut sufletul pentru capul ei pătrat ce miroase a mujdei...oare când vine satan sa i-l ia?
-Nu știu, băi, nici noi nu facem chimia, cine știe ce psiholog s-a trezit să ne mai explice a nu știu câta oară folosirea prezer..
-Îmi dai voie dom'șoarî? o întrerupe deodată o femeie înaltă, tânără, blondă care dorea să intre în clasă dar Ioana îi stătea în cale. Probabil ca i-a spus speriată un ,,da, sigur, poftiți!”, nu am reușit să o aud deoarece am început toți să râdem.
-Bună ziua! ne salută ,,noua venită”. Îi răspundem și ne așezăm în bancă....Dan mai cu întârziere, probabil că nici acum nu realizează că nu facem mate. Blonda aruncă o privire prin toată clasa, așteaptă să nu ne mai foim/mâncăm...și altele.
-Mă nu numesc Maria Enache și nu, nu sunt un psiholog, așa cum spunea colega voastră. Nu am să vă rețin mult cu vorba așa că vă explic pe scurt despre ce este vorba. Sunt de la fundația Hand of Help, o fundație internațională care în fiecare an trimite liceeni în America pentru a face un schimb de experiență cu elevii de-acolo. Anul acesta, România a fost aleasă pentru acest schimb de experiență. Însă pentur aceasta, vom selecta din fiecare liceu un anumit număr de elevi de clasa a 11-a și a 12-a. Pentru a vă selecta, vă vom da un test care să vă evalueze cunoștințele limbii și câteva chestiuni de cultură generală.
Dammit, asta sună grozav, cu excepția numelui fundației, Hand of Help sau HoH...cât de orgasimc sună. Păi, blonduțo, dă-ne mai repede testul acela. Sper ca voi putea copia de la Dănuț. Sătănel ăsta știe bine engleză. Blonda începe a ne împarte testele. În sfârșit ajunge și la mine. Iau foaia zâmbind și ma uit direct la subiecte:
-Ce dracu-i asta?! toată clasa se uită la mine și-mi dau seama c-am dat tonu cam tare, dar așa ceva nu se poate....îmi vine să plâng.

Ataaat, ma bucur sa vad fic-ul asta din nou pe ecran..vaai cata bataie virtuala iti luai daca nu ii faceai remaster )
Povestea e buna pentru inceput si anunta un fir narativ plin de intamplari amuzante si actiune ce abunda cu rezervorul.
Sa nu te prind ca IL LASI ca altfel ne suparam

Ciao!

Salutare! De mult nu m-a făcut să zâmbesc un început de fic mai mult ca ăsta. Îmi place că nu are nicio treabă cu numele (momentan), ceea ce mă face să cred că va fi un fic lung. Legat de narațiune, descriere, dialog, n-am ce zice. Momentan
Să vedem cu redactarea... O greșeală-două, pe ici, pe colo, câteva propoziții care sună mai dubios, dar nimic cu adevărat grav. Uite, îți dau un sfat. Înainte să postezi capitolul (da, știu că știi că-ți recomand să-l citești ) ), pune-te în postura cuiva care nu știe fic-ul și nu îi place deja, ci trebuie să se lase captivat de el Înțelegi perfect tot ce ai vrut să transmiți? Atunci redactarea e bună. Nu?... Corectează ce ți se pare ambiguu.
De exemplu:

”țâuit” - există doar țiuit.
”5 min” - minute. E fic, nu conversație pe mess. Încearcă să folosești cuvintele întregi.
”taică'tu” - nu se folosește niciodată apostroful în mijlocul cuvântului, decât cu vreo 2-3 excepții. În situația de față, folosești taică-tu.
”noua venită” - nuș dacă voiai să fie ironie sau nu, dar corect e nou-venita.

Mnah, asta, așa, ca să îți faci o idee. One more thing, pentru estetică, după orice punct, virgulă, suspensie... se pune spațiu. Also, punctele de suspensie sunt trei, nu mai multe sau mai puține.

Te rog să nu te superi pe mine pentru ce am scris, încerc doar să-ți dau niște sfaturi de îmbunătățire. Fic-ul are super-potențial Multă baftă!

Este o poveste care ma captivat de la inceput si m-a facut sa il citesc cu mult patos. Povestea este foarte buna, ai descriere din plin, cateva mici greseli acolo dar se iarta. Te rog frumos sa postezi capitolul 2 cat mai repede ca mor de nerabdare sa aflu ce se va petrece in continuare.

Bai Bullet...FELICITARI
Ai facut un fic, ce doar dupa inceput pare foarte promitator. Abia astept sa vad restul
Ce ai facut pana acum, mi-a placut mult: felul in care ai descris, modul in care ai adaugat numele personajelor (foarte subtil) si povestea, firul narativ, care vine la tine treptat, nu brusc. Chiar mi-a placut. Felicitari ><

Multumesc foarte mult pentru aprecieri/critici si sfaturi. Am sa tin cont de ele si Schizo, Doamne fere', cum sa ma supar? Orice critica/sfat e bine venit .

Sar'na, tata!

Trecu' foarte greu timpul, dar măcar s-a terminat. Tot testul ăsta a fost ca un coșmar pentru mine. Îmi vine să mă bat, să mă dau cu capu de pereți la cât de idiot sunt...oricum, numai are rost acum. A trecut!
Toți colegii au ieșit în pauză. Eu nu vreau decât să treacă această zi blestemată stând în bancă murind de ciudă.
-Bro, ce-ai pățit? mă întreabă Dan uitându-se un pic speriat la mine.
-Nimic mă, îs un prost...atâta tot! după acest răspuns dau ușor cu piciorul în bancă încercând să-mi mai descarc din nervi.
-Zi mă, ce ai? Ai greșit ceva la test sau ce?
-Mda mă, am greșit ca dobitocu. Fix la alea ușoare am greșit! Întotdeauna m-am complicat cu chestiile grele încercând să le învăț iar pe-alea ușoare: ,,eeh, un fleac, am timp să le repet”. îmi sprijin capu in pumn crâșnind din dinți.
-Termină mă, parc-ai fi de-a V-a! Nu e sfarșitul lumii, oricum prea mari șanse nu avem. Din toată școala asta merg doar câțiva și știi bine că indiferent dacă iau testul, fără tine nu aș putea pleca.
Cuvintele lui m-au făcut să mă simt mai bine și-mi dă dovadă încă odată că-i un adevărat prieten și că mă pot baza pe el, dar nici eu nu aș putea să-l las să rămână doar pentru că un idiot ca mine a uitat cum se spune la ,,idiot” în engleză, însă bănuiesc că de-acuma am să țin minte.
Orele-au trecut. Ne îndreptăm spre casă fără ca unul din noi să scoată vreo vorbă. Insă nu trecură mult și Dan dă drumul la vorbă:
-Și ce-ai de gând să faci azi? mă întreabă in timp ce dă cu piciorul într-o piatră.
-Mnu știu sigur, probabil că voi lenevi, ba chiar voi dormi toată ziua...habar n-am.
-Nu te mai lasă taică-tu să-i conduci mașina...știi tu, prin cartier? îmi puse aceasă intrebare cu un zâmbet oarecum malefic, semn că nu vrea să se plictisească deloc azi.
-Ba da...dar nu prea am chef, și in plus nici nu cred că a venit de la servici. îi răspund dând și eu cu piciorul într-o piatră, mai mai să ne luam la întrecere: care dă în mai multe pietre.
-Haide măă, doar nu ești încă supărat pentru ce-ai făcut la test?
-Nu bro, dar nu știu, parcă testul acela mi-a tăiat tot cheful pe ziua de azi. Poate preferam să fac mate. îi spun dezamăgit uitându-mă drept înainte citindu-se clar pe chipul meu o dezamăgire totală.
Am ajuns la ,,răscruce de drumuri”, locul unde eu și Dănuț ne desparțim. Cu un salut scurt, fiecare o luăm spre blocul lui, însă din urmă îl aud strigând:
-Nu uita ce ți-am spus! mda...are chef de plimbări cu mașina lui tata nebunu. Pe langă asta vrea să mă scoată din starea proastă în care sunt.
Intru ușor în casă încercând să nu fac prea mare zgomot, probabil mama se odihnește. Arunc ghizdanul la întâmplare și mă arunc ca un sac de pietre în pat. Mă uit în tavan iar o mulțime de gânduri îmi trec prin fața ochilor, insă de-abia acum observ că acele gânduri îmi sunt bruiate de albul orbitor al tavanului așa că mă întorc cu tot corpul spre mijlocul camerei. Îmi fug ochii pe aproape toate obiectele ce stau de-aiurea în cameră însă ceva mic și albastru îmi atrage privirea. Mă ridic curios să văd ce-i. Ah...desigur, e machetuța unei mașinuțe ce am primit-o acum câțiva ani în urmă de ziua mea. Pe vremea când toată lumea mă știa drept un obsedat de NFS-uri(Need for Speed-joc cu mașini). Um zâmbet se așterne pe fața mea și mă așez ușor pe pat învârtind biata jucărie care cine știe de când stă acolo fără ca nimeni să-i acorde măcar puțină atenție. Jucându-mă cu ea, îmi aduc aminte de propunerea lui Dan, aceea de a ieși la o plimbare prin cartier cu mașina lui tata. Ies din cameră și o văd pe mama căscând, îndreptându-se spre bucătărie.
-Mamă, a venit tata de la servici? o întreb nerăbdător.
-Mdaaa...repară la mașină sau nu știu exact ce face. atât am vrut să aud.
Cobor scările blocului în grabă și mă duc la garaj. Îl văd pe tata concentrat roata din spate.
-Bogdan, ia dă-mi și mie pompa aia de-acolo! nici n-am ajuns bine că m-a și pus la ceva.
-E vreo problemă cu roata? îl întreb dând-ui furtunul pompei în timp ce mă pregătesc să pomez aer.
-Nu...i-am pus camera nouă, aia veche e distrusă aproape. Bagă niște aer și-i gata.
-Perfect! îi zic brusc. Voiam să dau o raită pe-aici.
-Ce?! Nici bine nu i-am schimbat camera și tu vrei deja să te plimbi? mă întreabă în timp ce-și șterge mâinile de vaselină.
-Mdea. Atâta timp cât eu te-aduc acasă de la nu știu ce petrecere la care ai băut ca nesătulu' merit și eu puțin din mașina asta. îi spun hotărât în timp ce pun pompa la loc și mă uit la roată cu mâinile în șolduri asigurându-mă că e în regulă.
-Ai grijă ce faci! îmi spune în timp ce-mi aruncă cheile.
Le prind și zâmbesc șmecherește la el. Urc direct în mașină fără să mai stau pe gânduri. O porncesc și-mi scot telefonu. Evident că-l sun pe Dan:
-Da, mă. îmi răspunde pe un ton plictisit.
-Hai, ieși?
-Da...de ce? Aa...ți-a dat taică-tu mașina? la aceasta întrebare părea un pic mai entuziasmat. Nu-i răspund și calc brusc pe accelerație ieșind ca din pușcă din garaj. Mă uit zâmbind în oglindă cu dorința de a vedea mutra tatei după această faptă de Speedy Gonzalez de-a mea.
-Ohoho...sunetu ăla a sunat al naibii de mine. Cobor imediat. și-mi închide







Bully.

Ah, Bullet, cât mă bucur că nu ai uitat de fic-ul ăsta. Căci povestea e a naibii de interesantă, sincer îți spun că m-a captivat Relația dintre personaje, naturalețea cu care descrii situații, totul e superb. Bravo pentru firul narativ, foarte frumos.
Acum... la redactare, lucrurile stau altfel. Nu vreau să precizez decât un singur lucru: fii atent când recitești înainte să postezi. Nu scana textul, citește-l. Ai typo-uri, litere mâncate, se vede urât, pe cuvântul meu. Încă ceva, ca sfat. Renunță la paranteze. Precizarea aia legată de NFS puteai să o pui cu asterisc, notă de subsol
Hai, baftă și vezi cât mai așteptăm pentru continuare

Bun capitolul, ai mai avut anumite scapari pe acolo, dar sunt de iertat ) Cel mai multa deranjat la ochi ca pui multe puncte de suspensie, incearca sa le elimini si sa pui virgule si puncte unde este cazul.
Bogdan este minor, nu? Frumoasa treaba ca merge cu masina si taica-su ca il lasa, nu prea are parinti asa responsabili.
In fine, astept si urmatorul capitol, aici nu prea am ce sa comentez, poestea merge bine, dar vreau sa mai citesc ca sa imi fac o impresie.

Ciao!

Bravo Bullet. Dupa cum a spus si Schizo, iim place simplitatea si usurinta cu care scrii povestea. Abia astept sa vad cum te descurci cand incepe actiunea. Ca tot veni vorba, abia astept ca tipii sa ajunga in America (sa le urezi succes acolo din partea mea).
Oricum, per total, ficul este foarte bun. Schimbari s-au observat de asemenea, ceea ce este un lucru foarte bun. Mult succes si abia astept sa vad ce mai faci

Încetinesc pentru a nu atrage atenția. Mă îndrept spre blocul lui Dan care nu-i la nici 5 minute de blocul meu.
Îl văd stând pe scări așteptându-mă. Se îndreaptă grăbit spre mașină și urcă.
-Oh, da! Mai bine dorm într-o mașină decât să mor de plictiseală în casă. îmi spune ușurat de parcă a evadat dintr-o închisoare.
-Da, doar ca nu ai sa dormi.
-Șiii...încotro mergem? mă întreabă nedumerit.
-Mnu știu. Tata se are bine doar cu gaborii de la secția 5, iar ăia doar prin cartieru nostru mișună, iar dacă aș intra în belele în afara cartierului nu mai m-ar lăsa sa ies niciodată din casă și n...
-Taci odată și calc-o! Mergem s-o luăm pe Ioana. mă întrerupe brusc plictisit de ,,văicarerile” mele și inspirându-mi încredere totodată, până la urmă cine stă acuma să vadă dacă am carnet.
Ioana, colega din C, care a fost întreruptă de blondă în timp ce-și dădea cu părerea despre cine ar putea veni în locul profesorilor la prima oră. Stă la câteva străzi și presupun că și ea se plictisește așa că tot noi o vom scoate din casă.
În timp ce ne apropiem de blocul ei, Dan își scoate telefonul pentru a o suna, însă o observ ieșind din bloc.
-Stai, uite-o! îi spun la timp pentru a nu-și cheltui creditul lui prețios.
-Păi ce mai aștepți? Furișează-te mai repede pe lângă ea. aproape că m-a pufnit râsu'. Mi-a zis pe un ton foarte încet de parcă ea ne-ar auzi.
Fac precum mi-a zis, merg ușor ajungând-o din urmă iar în dreptul ei, în timp ce Dan a deschis geamu':
-Domnișoară, încotro așa agale? o întreabă admirând-o din cap până-n picioare.
Ea rămâne puțin surprinsă nerealizând din prima cine-i, insă dupa un scurt moment:
-Am ieșit și eu la o plimbare singurică, dacă niciun cavaler nu vrea să mă scoată.
-Ah, păcat. Nici nu știe ce pierde acel cavaler. spune Dan în timp ce deschide portiera din spate invitând-o din priviri în mașină.
-Aa, da ești cu Bogdan. Ce faci mă, Einstein? mă întreabă într-un mod ironic sprijinindu-se cu mâinile de scaunul meu și al lui Dan.
-Bine tu, fata cu ,,psihologii care vor să ne explice folosirea pre...”. nici n-am apucat să termin că ne-a pufnit râsu', atât pe mine cât și pe Dan.
-Hai mă, n-ai vazut cum se uita blonda aia la mine? De fapt nici la noi nu a fost unu' mai cu scăunaș la cap, un bărbos din ăsta care arunca priviri lungi fetelor de la noi din clasă. Începuse să ne sperie, nu doar să ne amuze. dupa spusele ei o liniște domina interiorul mașinii în timp ce mă învârteam pe străduțele din zonă căutând un local ceva.
-Chiar, voi ce-ați făcut la test? tresări Ioana deodată.
O liniște domină din nou fără ca nici unu dintre noi să scoată vreun cuvânt.
-Ce?! Am spus ceva rău? întreabă nedumerită Ioana.
-Nu, Ioana. Pesimistu' ăsta din stânga mea nu crede că va lua acel test. îi răspunde Dan sprijinindu-și cotu' de geamul portierei care-l lăsase in jos.
Nici ea nu nu mai spuse nimic, nici nu avu timp măcar deoarece am rupt imediat momentul ăla în care eu mă simțeam ca o victimă.
-Aici e bine, nu? le spun în timp ce opresc mașina și mă uit încruntat analizând terasa unui bar ce pare liniștit, fără prea multă lume.
Coborâm toți din mașină și luăm niște locuri la terasă. Dan se duce să ia niște beri, însă eu prefer doar suc.
Am stat ceva timp acolo, timp în care Ioana împreună cu amicul meu încercau să mă încurajeze, însă de fiecare dată schimbam subiectul. Nu prea-mi place să par o victimă ce așteaptă ajutor de la ceilalți. Soarele dădea semne că vrea să se odihnească și el, așa că am dus-o pe Ioana acasă. La fel am procedat și cu Dan, însă înainte de a coborî:
-Am să intru pe site-ul ălora, poate reușesc să văd rezultatele din seara asta...
-Mă suni, indiferent de oră sau rezulat. îl întrerup uitându-mă drept în față puțin încruntat. Îmi afirmă cu o ușoară mișcare a capului și iese din mașina. Mă uit puțin în urma lui și pornesc spre casă.
Acasă atmosfera e normală. Mama stă la taclale pe-afară cu niște vecine, iar tata se uită un meci de fotbal savurând o bere. Pun cheile mașinii la locul lor fără să-i mai mulțumesc. Mănânc ceva și mă duc direct în cameră. Oboseala îmi dă semne că voi adormi devreme în seara asta. Și așa și este, adorm într-un somn adânc și liniștit.
Nu trece mult că un sunet ciudat mă trezește. Nu-mi dau seamna inițial ce este deoarece din somnul în care am căzut cu greu mă mai scoală ceva sau cineva la ora asta. Îmi dau seama imediat ce este: telefonul. Îl scot cu greu din blugii aruncați pe jos și răspund fără să mă mai uit cine-i.
-Mda?
-Ce faci mă, te-ai culcat deja? e Dan. Mă întreb ce-o vrea la ora asta.
-Da mă, îs rupt. Zi ce vrei. îi răspund bâlbâindu-mă.
-Uite, am intrat pe site-ul ăstora șii...
-Și?! tresar deodată sărindu-mi și somn și tot.

Foarte bună continuarea. Ai o imaginație extraordinară, se vede din cum scrii Îmi place la nebunie povestea asta, chiar sper să o continui Se văd în sfârșit progresele, am căutat greșeli de tastare și cratime și n-am găsit. Damn. Acum, insistă pe treaba asta, vreau să văd și următorul capitol curat și apoi trecem și la alte câteva amănunte de finețe

Tăcerea lui Dan mă face să tremur și parcă nu mai am puterea de a-l întreba încă odată despre rezultat.
-Măă, ai luat...p-puțin sub Sorina, ea fiind a 3-a. vorbele lui bâlbâite parcă mi-au luat o piatră de pe suflet, dar au pus alta la loc totodată. Doar la auzul numelui tocilarei ăleia m-a făcut cât pe ce să închid telefonul. Mă întind ușor înapoi pe pat acoperându-mi fruntea cu mâna stângă, iar cu cealaltă ținând telefonul, de data aceasta ceva mai relaxat.
-Ești bine, bro? mă întreabă Dan crezând că e ceva în neregulă.
-Da mă, is ok. Tu...tu ce-ai făcut?
-Eu mna...am luat la limită peste...mi-a dat de înțeles că nu vrea nici el să-i pronunțe numele.
-Bravo, mă! îl felicit sec nemaigăsind cuvinte.
Îi mulțumesc pentru veste și-i închid imediat. Nu mai simt nici oboseala care m-a băgat într-un somn adânc adineauri.
Dimineața a venit foarte repede. Nu mai aștept să sune ceasul și mă scol direct din pat, evident, foarte obosit. Noaptea trecută nu am reușit să dorm prea mult, mai ales după ce mi-a dat de veste Dan că am luat puțin sub tocilara aia de Sorina.
Mă duc în bucătărie. Îmi fac o cafea și o beau rezemat de ușa care dă spre balcon. Imediat mama intră uitându-se cu niște ochi mari la mine.
-Ce-i cu tine la ora asta? N-ai somn?
-Mnu, nu am. îi răspund sec uitându-mă posomorât în cafea.
-Daa ce-ai pațit? Cine te-a mai supărat? se uită mama la mine în timp ce-i pregătește tatei o cafea, el fiind primul care pleacă din casă.
-Nimeni, mamă. Nu am putut dormi prea bine, atâta tot. și cu asta am încheiat conversația noastră mamă-fiu. Pune la fiert apa și se întoarce în cameră. Termin și eu cafeaua. Îmi fac o gustare și mă pregătesc să plec la școală.
Îmi pun ghiozdanu'-n spate și ies pe ușă salutându-mi părinții. Cobor scările, însă concentrația mea este întreruptă brusc de soneria telefonului. Mă uit încruntat pe display și răspund:
-Da, bro!
-Neța mă. Hai că am reușit să ne învoim de la primele două ore. îmi spune Dan de-abia respirând.
-Ce? Să ne învoim? Bă, tu ești la școala?! Și stai asa, pentru ce să ne învoim? dupa mini-interogariul ăsta sper doar să nu fi trezit vecinii cu țipetele mele.
-Da, mă. Mergem să depui contestație. Doar n-o s-o lași pe aia să vadă Casa Albă iar când vine să ne spună că de fapt gărduțurile de la etaj îs negre.
-Bă, nu merg nicăieri. O să se ducă la fel cum o să te duci și tu. îi spun pe un ton foarte hotărât în timp ce ies din bloc.
- Mda...faci cum vrei, bro. Eu doar ți-am spus. după aceste cuvinte mi-a dat de înțeles că nu are de gând să renunțe, însă chiar nu-mi închipui ce ar mai putea face. Bag telefonul înapoi în buzunar și-mi continui drumul spre școală, de data aceasta mai îngândurat decât atunci când am plecat.
Aproape am ajuns la poarta școlii. Privesc din stradă cum toți se retrag la clasele lor semn că urmează să se sune. Mă opresc puțin gândidu-mă că aș putea să lipsesc primele două ore fără să primesc absent, sau cel puțin cu absent motivat. Evident că nu aș putea face asta singur, așa că-l sun pe Dan.
-Da, mă. tonul lui ignorant îmi dă semne că e supărat pe mine.
-A intrat profa în clasă? îl întreb uitându-mă mai atent la fereastra clasei mele.
-Nu, stai că ies imediat. Unde ești?
-Îs la poartă. îi răspund zâmbind în colțu' gurii. Dar vezi ce faci cu gardianu'. îmi închide și îndrept privirea îngrijorat spre gardian. Știu că n-are voie să mai lase picior de elev afară din școală. Imediat îl văd și pe Dan încercând să iasă. Schimbă două vorbe cu gardianu' nereușind să-l convingă pe acesta să-l lase afară. Dan pare că se lasă păgubaș și-i întinde mâna. Îl salută apoi vine direct spre mine.
-Ce i-ai făcut, mă? Cum l-ai convins? îl întreb uitându-mă la el surprins.
-Eh, îl știi doar pe nea' Petrică. Cu niște țigări și două lingușeli se rezolvă. Mă bucur totuși că te-ai răzgândit. îmi spune cu o privire sinceră și puțin zâmbăreață.
-De fapt nu m-am răzgândit. îl dezamăgesc eu cazându-i parcă fața lui Dan la auzul acestor cuvinte.
-Bogdane, tu ești prost? Cum adică să nu depui contestație? Mai sunt patru zile până la plecare și tu vrei să irosești și ultima șansă?
-Dane, chiar nu vreau să ne certăm în stradă. Hai la o bere să lămurim totul.
-Ce să lămurim, mă? Ce să...nu știu, tu-tu ești prost! Îți zic sincer, ești prost! și cu aceste ultime alintări la adresa mea se lasă pagubaș.
Intrăm într-un bar mai discret. Ne comandăm câte o bere și începem să ne contrazicem din nou: Dan aratându-mi cât e ceasu', iar eu spunându-i că oricum nu mai are rost. Așa am ținut-o aproape toate acele două ore.
Ne întoarcem înapoi spre școală pe același drum. Dan pare destul de îngândurat, însă nu îndraznesc să-l întrerup din gândirea lui profundă. Într-o liniște totală ne-am continuat drumul. La poarta școlii însă, Dan îmi zice că nu mai are nici un chef de școală.
-A, ok! Atunci ne vedem noi weekend-ul ăsta. îi spun dând mâna cu el. Îmi reține mâna zicându-mi:
-N-am să plec fără tine, bro...n-am să plec. și cu asta ne-am luat rămas bun.
Evident că m-au pus pe gânduri aceste cuvinte ale lui, însă încerc să le uit. Orele trecură repede la fel cum trecu și această zi vineri.
Sâmbăta veni și se duse într-un mod plictisitor. N-am primit nici un semn de la Dan, însă nici eu nu am îndrăznit să-l sun...poate e încă supărat pe mine.
Duminica veni și ea și parcă tot weekend-ul ăsta a fost degeaba. De data asta eram hotărât să-l sun pe Dan, poate chiar să-l scot la o plimbare cu mașina tatei. O ultimă plimbare înainte să plece în America.
Așa am amânat eu acel telefon până pe la 12:30. Stând în pat și lenevind, iau mașinuța și mă joc cu ea. Zâmbesc nostalgic...ce viață va duce amicul meu cât timp va sta acolo. Locul unde ne-am dorit mereu să ajungem amândoi: mașini puternice, relații cu celelalte gang-uri, party-uri în cele mai fițoase cluburi. Pasiunea noastră cea mai mare era însă mașinile. Mustangul ăsta în miniatură fiind visul meu de altfel. Nu mai apuc să mai învârt de două ori mașinuța, că telefonul a început iar să țipe. Mă uit curios pe display: e Dan.
-Da, mă, uite...chiar acuma voiam să te sun șii...
-Taci din gură! mă întrerupse deodata speriindu-mă. Scuze, bro, n-am vrut să țip așa tare. Hai! Fă-ți bagajele și vin-o până la mine după.
-Stai, ce bagaje? îl întreb nedumerit.
-Cum ce bagaje? Plecăm, bro, plecăm în America.
Asta chiar că a sunat ciudat...

Interesant.
Povestea evolueaza destul de bine, astept sa vad ce peripetii vor avea baietii in America.

Îs total confuz. Închid telefonul și mai privesc câteva secunde la el derutat. Îl bag, însă, în buzunar. Pun o haină pe mie și ies în grabă din casă fără să-mi mai salut părinții. Mintea mi-e total împrăștiată ceea ce-mi grăbește și mai tare mersu'.
Aproape am ajuns la blocul lui Dan. Îl văd ieșind cu un zâmbet șmecherește pe față. Privește niște puști care se joacă cu niște mașinuțe pe trotuar.
-Dacă ai chef de glume proaste, să știi că nu-i tocmai momentul potrivit. îl iau tare din prima asigurându-mă că nu voi avea parte de surprize neplăcute.
-Nu, bro! Crezi că aș mai avea chef de glume proaste după tot ce s-a întâmplat? De fapt, după ziua de ieri...
-Ce-i cu ziua de ieri?!
-Ce-ai zice să iei mașina lui taică-tu? Mergem la o bere și acolo-ți voi spune tot. îmi spune Danuț în timp ce se uită la mine, semn că are ce-mi povesti.
Fac precum a spus. Îi cer mașina tatei și ne ducem la barul unde am fost și acum câteva zile cu Ioana. Ne comandăm câte o bere, nemai ținând cont de data asta că sunt cu mașina.
-Presupun că fierbi de curiozitate. începe Dan conversația fără să apuc măcar să iau o înghițitură.
-Deci! Noi chiar plecăm în America?! îl întreb pe Dănuț cu niște ochi mari ațintiți asupra lui.
-Da, mă!
-Dar cum? Ce-ai făcut? Ai depus contestație în locul meu?
-Mm...să zicem că Sorina are niște probleme de sănătate care necesită spitalizare pentru câteva zile.
-Dar cum? Așa deodată? iar după aceste ultime două întrebări ale mele, Dănuț se apropie de mine cu o privire sinceră:
-Bro, ți-am zis că nu plec fără tine. mă uit pierdut în ochii lui sinceri și abia acum îmi dau seama că a facut ceva.
-Mă, tu ești nebun? îl întreb deodată în timp ce el se întinde pe spate făcându-se cât mai comod.
-Nu cred.
-Tu ai băgat-o pe aia în spital?
-Poate.
-Dacă o să-și dea seama?
-N-o să-și dea seama. iar după acest mic dialog dintre noi doi, o liniște totală domină, devenind chiar insuportabilă.
-Bro, de ce nu privești partea bună a lucrurilor? Noi doi în America, exact cum ne-am dorit. Nu știu de ce trebuie sa-ți faci griji pentru tocilara aia. îmi spune Dan, ceva mai serios de data aceasta savurându-și berea în continuare.
-În plus, n-am obligat-o să iasă cu mine la întâlnire. continuă Dan cu o față de copil ce face pe-a nevinovatu'.
-Întâlnire? Ai scos-o pe aia la întâlnire?
-Aha!
-Dar cum de-a acceptat?!
-Mm...i-am zis și eu că ar trebui să ieșim, să ne planificăm treburile de cum vom ajunge acolo, pana mea, am și uitat cum am convins-o. Dar bănuiesc că nici un băiat n-a mai scos-o până acum, așa că n-avea cum să mă refuze. Mai ales pe mine! iar după acest ultim răspuns dat de el, nu i-am mai pus nici o întrebare. Am savurat acea bere cu un zâmbet copilăresc pe față. L-am condus pe Dan acasă. Mașina tatei am bagat-o în garaj. O ultimă plimbare cu Loganul lui înainte de a vedea mașinile ce mi le-am dorit dintotdeauna.
După acestea, le-am explicat părinților totul. Au fost surprinși și totodată îngrijorați. Le-am explicat că acolo nu-i ca în filmele americane care le văd în fiecare seară la ProTV.
Am început să-mi fac bagajele. În timp ce împachetam, mi-a atras atenția machetuța Mustangului ce-o găsisem acum câteva zile. Zâmbesc ștrengărește și o îngrămădesc și pe ea în geamantan. Totul e gata acum, aștept doar ziua plecării. Dacă aș putea, aș dormi până atunci. Mă întind în pat cu mâinile sub cap și privesc în gol visând. Aștept doar ziua plecării...







Bully.

E malefic Danut asta, imi place. Ca de obicei aceasta poveste ma face sa vreau sa citesc mai mult. Adevarata aventura sunt singur ca de abia acum incepe, se vede ca vrei sa faci un fic serios deoarece ai facut aceste prime capitole introductive. Multa lume intra direct in actiune si nu prea da atentie partii introductive care ar trebii sa fie minim de 3-4 capitole, parerea mea. Hai cu urmatorul cat mai repede.

S-a făcut, boss ! Take your time and then...take this:








Sună ceasul. De deşteptare oare? Mă uit la el şi se pare că da. Nu-mi vine să cred că am dormit atât. La dracu'...bănuiesc că toată treaba cu plecatu' a fost şi ea un vis. Un vis prea frumos, aş putea zice. Doamne, şi ce nasol mă simt. Părea atât de real.
Soneria telefonului îmi întrerupe însă gândurile mele depresive. Se pare că-i Dan.
-Da, mă! îi răspund pe un ton dezamăgit.
-Bro, vezi că nu mergem azi la şcoală. Îmbracă-te şi vin-o pe la mine. asta pare a fi o veste cât de cât bună, la cum a spus-o, ori vrea să chiulim şi să petrecem ultima zi înainte să plece.
-De ce nu mergem?
-Ne-au învoit ăştia de la Hand of Help. Trebuie să merge la ei să ne explice totul.
-Aaa! Plecarea, da-da! îi răspund de parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă.
-Da, mă, bucifer! Ai uitat sau ce-i cu tine?
-Mnu, adică după ce-am ajuns ieri acasă am adormit instant şi nu m-am mai trezit până acum. Şi na...
-Doamne, ce idiot! Hai, mişcă-ti cadavru'-ncoace! şi după asta am închis. Zâmbesc de parcă m-am născut a doua oară. Mă îmbrac repede şi mă duc direct în bucătărie. Înfulec în grabă o gustare, o sărut pe mama pe obraz şi apoi ies fără să mă mai uit ce privire a făcut. E şi normal, atâta timp cât n-am mai făcut asta de la 5 ani când mi-a dat de ziua mea o maşinuţă cu telecomandă care am stricat-o în două zile.
Mă întâlnesc cu Dan în faţa blocului său şi ne îndreptăm spre sediul celor de la HoH. Iar a sunat orgasimic. N-au putut şi ei să pună alt nume?
Ajunşi acolo intrăm fără să fi aşteptat prea mult pe-afară. Suntem conduşi într-o încăpere cam cât jumătate din clasa noastră. Se pare că nu suntem primii ajunşi. Alţi elevi de la alte licee aşteaptă plictisiţi, jucându-se pe telefoane, schimbând din când în când două vorbe. Eu cu Dan ne luăm două locuri în spate şi aşteptăm liniştiţi până ce o doamnă medie de înalţime, voinică şi cu părul scurt, vopsit recent, intră în sală. Toţi ne-am aţintit privirile către ea nerăbdători.

Dupa două ore...

-Vai, frate, parcă eram copii de grădiniţă la ce hal ne explica. Noroc de bărbosul ăla care a venit în ultima jumătate de oră. Ne mai făcea să ne arătăm dantura încleştată de nervi. se descarcă Dan după ce ieşisem din sală.
-Da, a fost destul de plictisitor. Dar măcar ştim la ce să ne aşteptăm. îi răspund eu cu gândul în altă parte.
După câteva minute bune de mers fără ca nici unul din noi să scoată vre-un cuvânt, încerc să sparg liniştea asta obositoare:
-Mă, hai pe la spital! îi spun lui Dan oprindu-mă brusc.
-Ce să facem la spit...nooo, doar nu vorbeşti serios?! Vrei să mergem tocmai la spital să o vizităm pe...
-Sorina! Da! îl întrerup hotărât pe Dan.
-De ce aş merge eu la tocilara aia?
-Bro, tu ai scos-o la întâlnire, tu i-ai pus ceva în suc de ai bagat-o în spital. Îţi poţi imagina pentru câteva secunde măcar ce-i în mintea ei? A fost pentru prima dată scoasă de un băiat...
-Şi ce băiat încă! exclamă Dan ironic
-Înainte să fie scoasă de acest băiat egoist a primit o veste care ar încânta orice elev din lumea asta, ocazia de a-l vedea pe Chuck Norris cum tăbăceşte nişte funduri, iar acum zace pe un pat de spital cu nişte probleme banale la stomac, fără a avea voie însă să iasă de acolo până nu-i sunt rezolvate.
-Ok, bro! Am înţeles. spune Dan speriat privind cu nişte ochi mari la mine. Am înţeles, eu sunt cel care a scos-o la întâlnire, tot eu trebuie să o vizitez pentru a o consola, că de la mine aşteaptă lucrul ăsta cel mai mult. Dar puteai s-o spui frumos şi încetişor fără să faci riduri şi să atragi atenţia câtorva oameni. încheie Dan, în timp ce eu mă uit puţin speriat în jur şî văd câteva mutre ce se holbează la mine. Nu mă aşteptam sa ţin un ,,discurs" în urma căruia să transpir şi să fac spume la gură, dar mă rog. Important este că egoistul a înţeles ce-am vrut să zic aşa că am mers s-o consoleze. Drumul către spital a fost o adevarată aventură deoarece a trebuit să-l învăţ că nu trebuie să-i zică din prima că-i pare rău de situaţia ei, ci să o întrebe cum se mai simte đându-i şi o floare chiar. Pe lângă asta, încă o grămada de chestii banale pe care imbecilu' nu le ştia, însă am dus-o până la capăt şi am reuşit să-i facem o vizită placută Sorinei.
A venit în sfârşit ziua cea mare. O zi mare după care vor urma alte zile, probabil mai mari! O armată formată din părinţi, colegi, prieteni, rude şi profesori ne-au condus la aeroport. Mama plângea mai tot timpul, iar tata privea la mine semn că se simte mândru. Mama lui Dan la fel, însă dureros este că nu are şi un tată alături, deoarece acesta murise acum câţiva ani într-un accident de muncă. Cu toţii ne luarăm rămas bun şi am urcat în avion împreună cu ghidul celor de la Hand of Help şi alţi angajaţi de-ai lor. Ne aşezăm comod, zâmbăreţi, nerealizând încă, că plecăm amândoi acolo unde am visat dintotdeauna.
-Dacă ai muri în avionul asta...ce ai regreta? îl întreb pe Dan zâmbind în colţul gurii.
-Doar un singur lucru!
-Care?
-Că n-am apucat s-o aduc şi pe Sorina cu noi! îmi răspunde cu un zâmbet şmechereşte. Amândoi privim drept în faţă, fiecare cu gândurile lui. Acestea fiind spuse, ne-am văzut pe amândoi în acest avion, neştiind ce va urma, de ce peripeţii sau monotonii vom avea parte, însă repetându-mi un singur lucru în minte: ,,Hey, sweetie, we're coming!"



Cu acest capitol închei prima parte a fic-ului meu! Sper că v-a plăcut şi v-am făcut curioşi de cele ce vor urma. Mulţumesc celor ce au urmărit până acum firul poveştii, celor ce m-au criticat şi celor ce mi-au dat sfaturi.

Frăție, lipsesc și eu un weekend din București și când mă întorc găsesc un roman de la tine. Bun, am avut ce citi, parcă mă vedeam pe mine plecând acum 2 ani... Să știi, însă, că, pe lângă obișnuitele typo-uri din grabă (nu-s multe, e o chestie de atenție, sunt sigur că ai avut inspirație și te-ai grăbit tu să scrii repede-repede și de-acolo greșelile), ai avut câteva greșeli de... realism, să-i zicem. Plecarea în America nu e așa ușoară ca-n ”filmele de pe Pro TV” (bună asta, apropo). În primul rând, viza. Chit că mergi cu Hand of Help sau Foot of Fut, tot îți trebuie viză. Exceptând situația în care te așteaptă C.I.A.-ul la aeroport (nu cred că e cazul aici). Apoi treaba asta cu azi dăm testul, mâine o băgăm pe Sorina în spital, poimâine ne luăm zborul. Nu e chiar așa, astea sunt treburi de câteva săptămâni lejer.
În partea opusă, la plusuri, m-a captivat Dan ăsta al tău, un drac și jumătate, tare mi-ar plăcea să ies cu el la o bere. În fine, una peste alta, fic-ul tău rămâne printre preferatele mele, să vedem ce faci mai departe. Nu uita să verifici realismul a ceea ce ai scris, e foarte important într-un fic... real-life. Logic, nu? Spor

Drace, ai făcut o treabă excelentă cu ficul ăsta, se vede că ai pus suflet în el.
Scuze că nu am mai postat pe aici, dar am fost ocupat cu şcoala. Totuşi, abia aştept să văd partea a doua.
@Schizo: băi...nu ştiu ce să zic de băutu unei beri cu Dan. Eşti sigur că nu o să pună nimic în ea?)

Oh, da, scuze pentru lipsa aia de realism, dar nu mi-a trecut prin cap ce sa pun. În fine, mulţumesc pentru comentarii/aprecieri.
Şi Harley, nu trebuie să te scuzi, frăţică. Când ai tu timp, nu-i problemă.

Şi acum, începe partea a 2-a. Scuzaţi pentru capitolul asta idiot, dar n-am avut inspiraţie prea mare.






-Dane! Bro, trezeşte-te! îl scutur puţin de umeri pe Dan, însă nimic. A adormit cu căştile în urechi, ceea ce-mi dă o idee. Îi iau telefonul uşor în mână şi dau volumul la maxim.
-Ce drrra... tresare deodată şi smulge căştile din telefon, evident, auzindu-se acum aproape în tot avionul: ,,La minte mea trebuia să stau în America!". În momentul acela, amândoi încercăm să prindem nenorocitul ăla de telefon pentru a opri maneaua aia idioată.
-Am ajuns? mă întreabă Dan, dupa ce reuşise într-un final să-l închidă. Mă uit la faţa lui nedumerită, de parcă nu ştie pe ce planetă suntem şi nu ştiu ce să fac prima dată: să-l înjur sau să-l pocnesc.
-Nu, am făcut escală pentru şuşu, vii şi tu? îi răspund abia controlându-mi nervii.
În scurt timp am coborât şi noi. Odată ce am pus piciorul pe pământ american, amicul meu se întinde ca la el acasă:
-Hoomiie, sweet homie!
-Asta se spune când te întorci acasă, idiotule! îi răspund autoritar pentru a-l mai trezi din starea asta de somnolenţă.
-O, da? Şi tu ce-o să spui? ,,Oh, no! Son of a bitch, mi-am uitat chilotii cu Batman!". mda, se pare că am reuşit să-l mai dezmeticesc. Tot grupul, format din elevi de la alte şcoli şi profesori, am fost conduşi la ieşirea din aeroport. Acolo, un autocar ne aşteaptă împreună cu câteva persoane ce zâmbesc la noi de parcă au descoperit altă specie de oameni. Eu cu Dan părem cei mai relaxaţi faţă de restul grupului. Amândoi ne uităm în stânga şi în dreapta admirând orice detaliu ce ne înconjoară...şi astea doar de pe un simplu aeroport.
În cele din urmă, am urcat în autocar şi am început să ne plictisim iar. Pe drum, profesorii noştri ne-au ţinut altă lecţie plictisitoare, însă ceea ce ne-a captat atenţia a fost faptul că nu vom sta restul zilei în cameră despachetând sau mai ştiu eu ce alte chesti. Urma să facem un mini-tur, să ne plimbăm prin zona liceului, să-l şi vizităm chiar.
-Hai frate, mai facem şi plimbări de-acuma? se revoltă Dan plictisit.
-Zi mersi că nu ne bagă în casă deja. îi răspund eu uitându-mă de-a lungul străzii pe care am pornit micul nostru tur.
-Chiar, bro. O să stăm amândoi în aceeaşi casă, nu? mă întreabă Dan speriat. Aştia de aici au locuri la greu, ar trebui să ne bage pe amândoi la aceeaşi familie.
-Nu ştiu, mă. Vom vedea, sper doar să nu creadă ca suntem gay. îi răspund zâmbind.
-Ei căcat. Cine ştie peste ce ,,surori bombă” dăm. şi aşa am început să evităm plictiseala din timpul turului nostru, fără a ne băga în discuţiile celorlalţi. Glumeam şi râdeam cu poftă doar noi doi admirând din când în când câte ceva ce ni se părea interesant.
Totul bine şi frumos până seara, când turul nostru s-a terminat. Obosiţi de atâta mers pe jos şi entuziasmaţi de cele ce vor urma, eu cu Dan ne gândeam acuma doar la cum vom fi repartizaţi. Împreună cu tot grupul, ne-am adunat în faţa liceului. Soarele dă semne că vrea şi el o mică pauză, iar un aer rece s-a lăsat repede făcându-ne pielea de găină.
-Frate, ce frig e. Zici că-s o gaină înainte de tăiere. spune Dan tremurând.
Nişte maşini se aproprie de noi iar dinspre locul unde stau adunaţi profesorii ma auzit un ,,Au venit.”, ceea ce mă face să cred că ei vor fi gazdele noastre. Din maşinile acelea modeste au ieşit nişte oameni la fel de modeşti, zâmbăreţi. E clar că pe făţa lor se citeşte o dorinţă aprigă de a ne cunoaşte, cum şi eu aş vrea să le cunosc maşinile... doar acelea ce nu le-am mai văzut până acum.
După cinci minute de vorbărie dintre ai noştri şi americani, profii se întorc spre noi. Unul dintre ei se îndreaptă fix către mine şi Dan.
-Voi doi sunteţi fraţi? ne întreabă domnul...Petraş, sau cel puţin aşa scrie pe ecusonul lui.
-Nvuitregi! răspundem amândoi odată. Domnul Petraş se uită puţin încruntat la noi, apoi îşi netezi faţa đându-şi seama că face riduri. Mă uit puţin încruntat la Dan. Fraţi vitregi? Asta de unde a mai scos-o?
-Ok, haideţi cu mine atunci. şi amândoi am început să-l urmăm pe acest domn Petraş care pare de treabă.
Acesta ne conduse prima dată la bagaje ca să ni le luăm pe ale noastre. Dupa aceasta, ne-a prezentat familiei unde urmam să fim cazaţi. Am schimbat câteva replici cu ei, evident că în engleză, iar apoi am fost învitaţi să intrăm în maşină pentru a ne duce ,,acasă”.
După ce am ajuns, am fost lăsaţi să despachetăm şi să ne acomodăm.
-Frate, ce moale-i patu’ ăsta! spune Dan, lăsând geamantanul deschis şi aruncându-se pe patul lui. Ia vezi, al tău cum e?
-Hai mă, ce dracu’? Parc-am fi de gradiniţă! şi Dan îmi arată cu degetul, uitându-se însă în tavan pierdut în gânduri. Nici unul dintre noi nu a mai scos nici un cuvânt iar liniştea asta plictisitoare mă face să renunţ la despachetat. Ma întind şi eu uşor pe pat. Îmi pun mâinile sub cap şi mă gândesc... mă gândesc la ai mei, la colegi, la tot. Poate încă nu realizez că sunt aici, însă sper că mâine îmi voi da seama că ,,Da, sunt aici!”

"-Hoomiie, sweet homie!" genială faza, deşi, Homie e ceva în genu "tovarăşe" )
"-Nvuitregi!" aici a fost o greşeală de neatenţie, dar care te induce puţin în eroare.
În rest, doar două greşeli de tastare.
Cât despre firul narativ, este destul de bun, mai ales că ne-ai băgat puţin în poveste şi nu ai început brusc cu acţiunea. Deşi a trecut ceva timp de când ai postat, se vede că nu ţi-ai ieşit din mână.

Subscriu la ce a scris Harley mai sus, cu privire la greșelile de tastare. Plus vreo două diacritice puse aiurea (încă nu te-ai obișnuit cu ele ), dar apreciez că încerci să scrii cu ele În rest, doar cuvinte de laudă. Același Dan siropor și super-caterincă, aceleași scene simple, dar frumos expuse și încărcate de sentiment. Și cum a zis Harley, nu ți-ai ieșit din mână. Să nu uit: ”escală pentru șușu”? ) O țin minte și o folosesc și eu de acum pe asta

Aşea, nu am mai scris de mult, de aceea, sper că nu mi-am ieşit din mână. Doamne-ajută!










Noaptea trecură repede. Nu pot să spun că am dormit bine, deoarece nu era ca în patul meu de acasă. Deja începuse să-mi fie dor de ai mei... de colegi, de prieteni. Faptul ce compensa acest dor de casă era ospitalitatea şi bună voinţa cu care ne trata familia Willson. De când am făcut cunoştinţă, aceşti oameni au avut grijă să fim mulţumiţi, să nu avem nici un fel de disconfort. Poate că e prea devreme să trag aceste concluzii deoarece am făcut doar un schimb de replici în maşină, iar când am ajuns acasă ne-au lăsat să despachetăm. Cred, însă, că vom avea timp destul pentru a-i cunoaşte.
Deschid cu uşurinţă ochii şi mă uit prin cameră. Amicul meu, pe jumătate învelit, sforăie de zor. Mai arunc o privire şi... la dracu’!
-Dane! sar repede din pat şi mă arunc pe jos. Dane, trezeşte-te mă, n-auzi? întorc privirea spre el şi-l observ deschizând greoi ochii, fără să facă însă vreo mişcare. L-ar obosi teribil, ce naiba?!
-Ce-ai mă, şocatule? Iar te-ai ghieţălit în somn?
-Mă, dobitocule, ăştia ne-au lăsat aseară aici să despachetăm şi să ne aranjăm lucrurile, nu să ne culcăm şi să lăsăm dezordinea asta. Măcar dacă nu ne-am apu...căcat! mă opresc din a-mi ,,culege” hainele de pe jos şi mă îndrept uşor spre uşă. Nişte paşi se aud venind spre camera noastră. Deschid uşa şi ies pe hol. Doamna Willson se arată în toată splendoarea ei de femeie trecută de patru zeci de ani. În ciuda vârstei, are o frumuseţe aparte. Blondă, cu ochi verzui şi câteva mici riduri pe faţă ce ascund un trecut frumos.
-Bună dimineaţa. Chiar acum voiam să vin să vă trezesc şi să vă chem la masă. spuse doamna Willson savurându-şi cafeaua.
-M-mbună dimineaţa. M-mda, mulţumim. Tocmai acum ne-... venim şi noi imediat. îi zâmbesc fals şi mă întorc repede în cameră. Rămân puţin rezemat de uşă cu privirea aţintită în tavan. Îl observ pe Dan că nici gând nu are să se trezească. Ba chiar şi-a luat şi perna în braţe strângând-o cu putere... poate o visa frumos, cine ştie?
Am reuşit până la urmă să ne aranjăm oarecum lucrurile. Am luat masa, iar după, domnul Willson ne-a dus la şcoală cu maşina. Pe drum am schimbat câteva vorbe cu dumnealui. Ni s-a părut un om deschis, un om care, în ciuda vârstei de aproximativ 50 de ani, are simţul umorului unui adolescent.
Ajunşi în şcoală, totul ni se pare străin. Colegii cu care am venit din România sunt în alte clase, însă noroc că eu cu Dan suntem în aceeaşi.
Din momentul în care am intrat în şcoală nu am scos nici unul o vorbă. În timp ce bântuiam holurile şcolii căutând sala unde urma să facem prima oră, eu mă uitam atent prin jur de parcă totul mi se părea ceva nou şi nemaivăzut. Amicul meu stătea cu căştile în urechi neavând nici un stres. A lăsat totul în seama mea ca de obicei... satana.
În cele din urmă văd că se îndreaptă spre noi o figură cunoscută... a, e Lavinia, una dintre elevele cu care am venit din România, însă de care nu ştim mai nimic deoarece nu e din şcoală de la noi. Pare grăbită, însă îmi lasă în trecere o foiţă mică:
-Poftim orarul, tălălăilor. Dan lasă atunci căştile şi se întoarce puţin încruntat spre ea:
-Da’ văd că-şi permite fata, nu glumă. zâmbesc puţin la cele spuse de el şi-i fac semn că suntem pe drumul cel bun.
-Iauzi, mă, cică avem ora de s-sănatate... îi zic eu puţin mirat.
-S-sănă... ce mă? tresări deodată Dan şi-mi smulse foaia din mână.
-Mda, nu ştiu nici eu ce dracu’ e mai exact, dar hai să mergem în clasă, e la două săli mai încolo. Zis şi făcut, eu cu Dan ne-am îndreptat direct către sala unde trebuia să facem acea oră de sănătate. Din păcate, tot eu trebuia să fiu cel care intră şi se scuză pentru întârziere deoarece privirea lui Dan parcă i-a rămas înţepenită în acel orar. Bat de două ori în uşă şi intru. Nici n-apuc să salut profesoara căci...
-Aici se ţine ora de sănătate? întreabă Dan nedumerit pe un ton tare. De-abia mă abţin din râs, dar încerc totuşi să-l scot din acest moment... penibil. Îl dau uşor la o parte şi-mi cer scuze profesoarei de întârziere. Zâmbeşte uşor fals facându-ne semn să luăm loc. Amândoi ne îndreptăm spre bancă cât se poate de repede. Deja am început cu stângu şi voiam să ne retragem cât mai repede în bancă. Avea să stam în pen-ultima bancă, ultima fiind goală totuşi, dar nu prea am băgat de seamă. Prietenul meu încă a rămas cu ochii în acea foaie, uitându-se şi mai strâm la ea.
-Bă, ăstia-s normali la cap? Ora de...
-Taci dracu’ din gură că erai să ne faci de tot rahatu’! îl întrerup eu pe un ton cât mai încet posibil, însă în zadar:
-Băieţi, e totul în regulă acolo? ne întreabă profesoara, o doamnă matură în jurul a 30-35 de ani, scundă de statură, de origine asiatică. Îi fac semn că totul este ok şi-l pocnesc într-un mod amical pe prietenul meu care devenea din ce în ce mai confuz.
În scurt timp am fost şi noi lămuriţi ce e cu ora asta de sănătate. A început o discuţie despre importanţa prezervativului, care nu mi s-a părut tocmai ciudată. Lui Dan poate da şi-l înţeleg, pentru că în România nu ai peste tot astfel de ore. În toiul discuţiei, când am început şi eu oarecum să mă bag în seamă, se aude o bătaie uşoară în uşă. Un puşti bruneţel la faţă, cu părul ciufulit intră sfios în clasă. Încearcă să se scuze profesoarei, dar aceasta îl întrerupe:
-Ah, Jimmy, iar ai întârziat. Treci la loc. se observă clar din tonul ei că acest fapt e o obişnuinţă. Băiatul se îndreaptă agale spre noi cu o faţă obosită. Acum îmi dau seama de ce banca din spatele meu era goală.

Bulleeet! Primesc cu brațele deschise continuarea fic-ului tău Nu, prietene, nu ți-ai ieșit din mână deși după primele 3 cuvinte mi-a venit să-ți ard una peste ceafă. Ia vezi, ce scrie acolo?! Așa, altă critică nu am. Am găsit două-trei greșeluțe, pe ici, pe colo (asta poate nu o știai, dar se scrie ”patruzeci”, fără spațiu), dar chestii de grabă, nimic despre care să-mi fac probleme. Felicitări pentru diacritice, apropo
O ultimă chestie, boss: nota 10 pentru redactarea la persoana I. Cireașa de pe tort este ”fără să facă însă vreo mişcare. L-ar obosi teribil, ce naiba?!”. M-a amuzat teribil asta
Spor și nu mai lăsa iar să treacă o viață până bagi continuarea. Dar nu o băga nici prea repede, scrie atent și cu inspirație

Discuţia legată de importanţa prezervativelor a fost reluată. Încerc să fiu cât mai activ în discuţie. Dan stă cu capul rezemat în palmă pus pe gânduri. Mai aruncă câte o privire la mine dar mă prefac că nu observ.
-Hai mai dă-te dreacu de deştept! bolborosi el cu capul rezemat în palmă. E clar că nu mai acceptă faptul că e total pe din afară şi încearcă să mă distragă.
-Ce-ai, mă? Te plictiseşti? încerc să-i fac pe plac băgându-l în seamă.
-Nooo, eeii pe dracu’! Îs ud tot la cât de entuziasmat sunt, nu vezi? şi-şi îndreaptă degetul către zona pubiană. Cu un rânjet în colţul gurii, îmi întorc privirea către profesoară încercând să reintru în discuţie. Nu drează mult căci prietenul meu îşi scoate două-trei foi şi începe să deseneze. Probabil desenează maşini, însă îl las în lumea lui.
Atunci când chiar deveniserăm şi eu mai vorbăreţ, pauza veni şi ea.Un moment pe care-l aştepta Dan cu multă nerăbdare. Mai stă puţin sa-şi termine capodopera şi se ridică răsuflând uşurat.
-Mă, eu mă duc până la baie. Mă sufoc aici. spuse el în timp ce-şi aranjează frumos schiţele.
-Şi ce vrei, să te ţin eu de mână? îi răspund sarcastic. Se uită puţin în jur şi-mi arată degetul mijlociu... pe deasupra şi cu un rânjet de-al lui. Rămas singur în bancă, observ cu coada ochiului nişte colegi venind spre mine. Nu acord prea multă importanţă, însă un salut spus pe un ton prieteneşte mă face să cred că eu sunt ,,vedeta” la care urma să vină toţi:
-Salut! îmi îndrept uşor privirea spre el, căci după voce părea a fi băiat. Un băiat blond şi slăbuţ îmi întinse mâna. Dau să mă ridic şi observ că suntem de-aceeaşi statură.
-Salut! Bogdan mă numesc.
-Chris, incântat. Bănuiesc că voi sunteţi elevii din România, nu? Cei care au venit pentru schimbul de experienţă.
-Da, aşa-i. îi răspund mirat. Toţi păreau că ne-ar fi aşteptat, în ciuda faptului că profesoara nu ne-a prezentat sau nici măcar nu ne-a întrebat ce-i cu noi.
-Prietenul tău e în regulă? Am văzut că nu-i prea în apele lui de când a intrat.
-Mno, n-are nimic. Nu-i prea place să meargă cu avionul şi proabil încă mai are traume de ieri. scuza asta mi s-a părut şi mie penibilă, dar cel puţin am ieşit din momentul ăsta jenant.
După acest scurt dialog, am făcut cunoştinţă cu toţi, în afară de Jimmy, băiatul care întârziase. Mă aşez din nou în bancă. Să mă întorc să dau mâna cu el... să nu mă întorc. Acest gând mă bate până într-un final, când mă hotărasc să mă întorc spre el. Nici nu apuc bine să fac vre-o mişcare că o palmă puternică se izbi de bancă:
-Da ce faci drace, îţi faci prieteni noi fără mine? ţipă la mine Dan aşezându-se haotic în bancă.
-Stai, mă, frumos că atragi atenţie. îi spun în timp ce-mi iau un creion în mână şi încep a mă juca cu el. Se uită scurt la mine şi mă îngână... obiceiul lui de altfel. Auzi, mă, continui eu, ne întoarcem noi la ăsta şi facem cunoştinţă? Că-l văd mai retras aşa. Dan se întoarse puţin spre el şi-l analizase.
-Du-te frate de-aici, nu vezi ce trist e? Şi în plus, cine-ar fi el să dau eu mâna cu el? Să vină el la noi... . acestea fiind spuse, Dan se aşează cât mai comod în bancă, iar eu continui, gânditor, să mă joc cu acel creion.

Capitol de tranziție, cum îi place Andrei să le numească Util, bun, deschide noi portițe... Jimmy ăla, am eu așa impresia că e element important în povestea ta, rămâne să vedem.
O singură chestie ca și critică îți spun. Lasă spațiu după linia de dialog. În rest, nu prea am văzut probleme de niciun fel. Keep going și următorul capitol vezi să fie mai plin de acțiune