Jocul Umbrei

Hi! Primul meu Fic pe acest forum Sper sa va placa.

P.S.: Astept pareri!

Atentie! Povestea contine continut explicit (acte de violenta, limbaj obscen).

Capitolul I: Revein-Terra

Revein-Terra este locasul dintre vid si spatiu. Este un micut loc neutru sfidat de nemarginirea batjocoritoare a universului vast. La prima vedere Revein-Terra nu pare deloc surprinzatoare - poate parea chiar... hmm... cum sa-i zic? A da, dezinteresanta. Pare doar un loc greu accesibil si fara viata. Dar, daca ai simt de observatie, ai vedea ca Revein-Terra este mult mai mult decat o planeta mica, la capatul lumii. Revein-Terra este gazda anuala a "Jocurilor Umbrei". Acesta, este un joc foarte agresiv, violent, sangeros, unde numai unul castiga, dar in acelasi timp, este extrem de sportiv, deoarece nimeni nu este ranit in timpul acestei "lupte". Foarte multi bogatasi din tot universul sunt interesati de "Jocurile Umbrei", platind foarte multi bani pentru a le vedea.
Acum, poate, va intrebati de ce ar vrea cineva sa participe in acest joc. Ei bine, campionul participant are un motiv pentru a lupta. Daca iese invingator va castiga prosperitate pentru planeta lui, sau chiar o poate salva din pragul colapsului. "Maestrul" ii poate indeplini orice dorinta invingatorului. Da... "Maestrul" este o foarte puternica persoana. Se spune ca ar fi ultimul reveinian, detinand o foarte mare putere, una magica, care intrece tot ce ai fi putut vedeam pana acum in univers. Se spune ca undeva, in Revein-Terra, exista un copac batran si gros, care are peste 2 miliarde de ani. Acesta este sursa puterilor reveiniene. Cand Revein-Terra fusese populata, energia "Copacului de Mana" se impartea tuturor locuitorilor planetei, astfel fiecarui revenindu-i o putere mica. Dar, acum ca "Maestru" era singurul locuitor, toata puterea ii revenea lui. Nu exista nicio informatie despre disparitia rasei reveiniene.
"Citadela Umbrei" era principala cladire pe aceasta planeta. La parter se aflau biblioteca, biroul Maestrului, camere pline cu hartogaraie, bucataria si cateva camere in care "campionii" isi petreceau timpul impreuna. La etaj erau camerele "campionilor", erau in numar de cincizeci, insa niciodata nu s-a intamplat sa fie toate pline. In al doilea etaj numai Maestrul stia ce se afla si numai el avea voie sa ajunga acolo.
Citadela era grandioasa. Avea forma de semiluna. Materialele cu care fusese construita, erau in mare parte piatra rosie din minele Gamasiene si cristalele violet - bune conductoare de mana - aduse din vid. Peste coloanele din piatra rosie se inaltau cristalele violet, formand ziduri si turle, iar pe ici pe colo mai zareai si cate un geam oval sau rotund. Citadela putea fi considerata o adevarata capodopera arhitecturala, o minune facuta de mana omului. Daca Citeadela parea, din exterior, medievala, veche, mistica, ei bine in interior era tehnologizata cu aparate scumpe si performante. Fiecare camera avea, defapt, aceste dotari moderne. Si cand spun "dotari moderne" nu ma refer la tehnologia de pe Terra. Pentru Citadela tehnologia noastra era doar... rudimentara! Socant, nu?!
Curtea Cidatelei Umbrei era ingrijita, avea un pavaj dragut, care contrasta cu grandoarea cladirii. Zidurile groase din obsidian pareau tot la fel de mitice si desprinse din alte lumi ca si cristalele violet. La vreo 20 de metri de intrarea in Citadela se afla o fantana arteziana, care era inconjurata de un soi de "Piatra-Stralucitoare". De-alungul aleii erau felinare moderne, de culoare alb-sidefie, care emanau o lumina de neon violeta (care se potrivea de minune cu acea cladire).


Maestrul cobora usor scarile citadelei, iesind in curte. Purta o roba aurie, pe care fusesera pictate - de catre o mana atenta cu simt artistic - stranii simboluri reveiniene. Maestrul era cam de doua ori mai inalt decat un om (asta explica inaltimea camerelor Citadelei), avea pielea de o culoare violet-deschisa. Avea ochii destul de departati, dar in schimb erau mari si azurii. In loc de nas avea doua adancituri, iar buzele sale erau lungi si subtiri. In zona in care se aflau urechiile capul Maestrului era alungit. Maestrul avea trei degete la fiecare mana si trei degete la fiecare picior, insa, peste tot avea cate-un deget opozabil.
Maestrul era o fiinta plictisita - de aceea organiza aceste jocuri - dar si o fiinta foarte buna, cu un suflet extrem de mare - de aceea nu lasa pe nimeni sa moara in urma jocurilor sale. Maestrul era si foarte destept, putand sa-si foloseasca o foarte mare parte din creier, nu ca noi oameni doar un sfert. Era puternic, chiar daca corpul sau parea firav si subtirel, si mereu il ajuta intelepciunea sa dobandita in cei 500 de ani de viata.
-Guren! Ce faci acolo? intreba Maestrul, miscandu-si buzele subtiri si lasand la vedere dintii sai ascutiti.
-Nimic, Maestre, spuse Guren.
-Ai avut grija de camere? Invitatii sunt gata sa soseasca.
-Inca nu, Maestre.
-Atunci de ce esti inca aici?!
Guren nu mai statu pe ganduri. Se ridica de pe scari si porini spre camerele de la etajul unu.
Guren era mic si indesat, poate chiar gras daca ma intrebi pe mine. Avea ochii mici negrii si sclipitori, nasucul mic, ca de vulpe, si o gurita mica prin care graia o voce mieroasa. Avea pielea neagra si era imbracat intr-un fel de halat. Era mai scund ca Maestrul, de fapt ma scund ca si un om. Dar... ooh! Era asa de dragalas.

P.S.: Scuzati greselile gramaticale, inca nu am luat fic-ul la purecat! Va multumesc!

Următorul mesaj este doar o părere personală în calitate de consumator de artă şi nu de critic:

Greşeli gramaticale? ) Abia dacă am observat una pe final, dar e doar o greşeală de tastatură, nu una gramaticală. În rest... ţin să te felicit pentru ortografie, modul de descriere... tot! Ori ai ceva experienţă şi ai avut de unde să primeşti sfaturi ,,înţelepte", ori te-ai cizelat singur. Oricum, la ortografie şi toate alea n-am ce comenta. Fic-ul pare a fi promiţător, doar atât pot spune pentru început. Am spus pe undeva pe-aici că S.F.-ul nu prea mă atrage decât dacă e scris de o mână ca lumea, dacă înţelegi ce vreau să spun, iar fic-ul ăsta îmi dă speranţe încă de la început că o să-mi placă şi sper că o să se întâmple asta. În rest... nu ştiu, e doar un prolog, dar n-a fost deloc rău, astfel încât aştept următorul capitol. Baftă în continuare! Cius!


Bully.

Iti multumesc foarte mult pentru apreciere! Scriu de vreo trei ani, timp in care am avut timp sa ma dezvolt in descriere, naratiuni si dialogur, la inceput am fost autodidact, dar am cunoscut si persoane care m-au invatat anumite "trick-uri". Si iti multumesc inca o data

Snow.

Scuze pentru double-posting Consider ca a trecut o zi.

Va prezind al doilea capitol, insa este facut cam la repezeala. Am vrut sa-l postez azi asa c-am avut de scris vreo trei sferturi foarte repede.


Capitolul II: Domnul Intunecat


Lumea lui este complet diferita de a noastra. Te-ai nascut in siguranta, cu o mama iubitoare langa tine. Ei bine, el nu. De la inceputul vietii el a dus o continuua lupta pentru supravietuire. Tocmai din acest motiv el vrea sa participe la Jocul Umbrei, vrea sa-si schimbe lumea si tot ce este legat de ea. Daca va castiga Doravul va fi un loc mai bun.
Ca si Terra, planeta Dorav este populata tot de oameni, dar care insa n-au nicio legatura cu pamantenii. In primul rand, doravienii au o legatura mult mai tare cu energia mistica - mana. Insa aici, in fiecare clipa, duci o lupta pentru supravietuire. Bestiile fara suflet pandesc la tot pasul si te pot omora in orice clipa. Oamenii sunt prea putini iar orice interventie ar fi in zadar: pur si simplu ar fi spulberati incercand sa combata "daunatorii".
Era o micuta cabana, camuflata foarte bine in mijlocul unei paduri foarte dese. Razele de lumina strabateau frunzisul, alunecand ca niste fantasme printre crengile copacilor. In acel micut camin, mama isi veghe protectoare pruncul atipit, la lumina sobei si la caldura dragostei pe care o simtea pentru sotul sau. Deodata, se auzi o bubuitura extrem de puternica, iar valul de foc cuprinse ingusta camera. Barbatul isi trase sotia din calea flacarilor necrutatoare si reusi, intr-un final, s-o scoata afara din cabana.
Mama cu lacrimi in ochi privea dupa fiul sau. Dar nu-l mai zarea, acum ca toata cabana arsese pana la temeli. Avea constiinta incarcata, simtea vina cum o apasa, cum ii apasa sufletul si cum ii ucidea fericirea. De la aceasta intamplare, Zalleya a avut cosmaruri in fiecare noapte: visa cum ca fiul sau, Merkah, isi incendia parintii. Dar nu avea cum, Merkah era mort! Sau nu...
De fapt, Merkah supravietuise incendiului, si chiar fara nici o rana. Ei bine, copilul era un maestru al focului, isi materializa energia spirituala si universala - mana - in flacari, dar cand arsese cabana o facuse fara pic de intentie.


Taverna era mica, inghesuita, fara pic de bun gust. Ai crede ca oamenii vin aici sa bea pana cad lati, insa, bodega ascundea mai mult de cat mucegai si butoaie cu bere. Intr-un colt astepta o fata frumoasa, cu parul blond, si cu ochii albastri. Pot sa privesc o astfel de fiinta ore in sir fara sa ma satur, fara sa inceteze sa ma uimeasca. Ochii ei... atat de frumosi, insa putin familiari. Nu asta ma fascina cu adevarat. Ce ma face s-o privesc cu atata admiratie este parul ei. Nu era un blond brutal, sau unul comun. Era un blond extrem de deschis. Nu il pot compara cu absolut nimic, pentru ca nimic nu mai are o culoare asa de speciala.
Deodata, usile tavernei se deschisera cu un zgomot puternic. Un tip foarte intepat, care emana o permanenta stare de superioritate, intra in micutul bar, facu cativa pasi si ajunse in cele din urma la fata... acea fata! Defapt, cei doi aveau o relatie chiar foarte frumoasa. Merkah o apara iar Dallya ii era loiala. De ce ar fi avut nevoie de aparare? Pai, de fapt este o poveste foarte frumoasa si socotesc ca trebuie spusa.


Cu mult timp in urma, atunci cand magia zburda libera prin campiile Doravului, a aparut, inevitabil "binele" si "raul". "Binele" a fost reprezentat de un dragon alb ca neaua, care ingheta tot ce-i statea in cale. "Raul" s-a materializat intr-un demon foarte puternic, care detinea puterea asupra focului si a tot ce inseamna caldura. Dar in acelasi timp avea un suflet rece. Batranii ii spun "Domnul Intunecat".
Din dorinta de a face bine, dragonul a reusit sa omoare omeni. Adica inchipuieti, doua orase sunt in razboi de mult timp. Victimele cresc cu fiecare zi. Iar tu... tu ai sansa sa pui capat razboiului exterminand unul dintre orase. Ai face-o? Normal c-ai face-o! Privesti lucrurile in ansambu, crezi ca este mai importanta oprirea razboiului, nebagand de seama faptul ca si mai multi oameni ar muri din cauza metodelor tale. Acum, mi-ati putea aduce ca argument ca ati distruge orasul care a inceput razboiul, dar tot n-are nici un sens, oamenii au murit degeaba. Cea mai buna metoda este stabilirea pacii, semnarea unui tratat, ceva "oficial". Desigur, un simplu dragon nu poate sti toate astea. Din acest motiv a ajuns sa omoare din ce in ce mai multi oameni, inghetandu-si sufletul. Acum trebuia restabilit echilibrul in lume. Cum mai putea fi continuat cursul normal al lucrurilor daca existau doua forte malefice de neoprit? Atunci, Domnul Intunecat, a pacalit dragonul, sigilandu-l in corpul unei fete. Dupa acest fapt eroic si Domnul Intunecat a disparut, lasand lumea din nou in echilibru. Ei bine, se spune ca Dally este mostenitoare din "purtatoarea-de-dragon". Asta inseamna ca detine o amprenta din puterea dragonului, care este indeajuns de puternica pentru a fi detectata de bestile doraviene.


Merkah se ridica in picioare. Arunca, plin de superioritate, o privire peste toata lumea din taverna.
-Presimt ca ma voi distra...

P.S.: Scuzati greselile gramaticale, inca nu am luat fic-ul la purecat (si acum sunt aproape sigur ca am mai multe greseli)! Va multumesc!