Azi

Oke.

Eu, personal, nu ma prea pricep la scris, mai mult la criticat. Am avut vreo trei incercari esuate , "tentative de ficuri" pe care le`am lasat balta. Oricum, imi mai incerc norocul, poate ca nu am nimic de pierdut pana la urma.
Cat despre aceasta poveste...o sa fie una ciudata, din toate punctele de vedere, si nu stiu sigur cat de bine o sa iasa...e totusi doar o alta tentativa. Sper sa va placa


Imi duc rapid aparatul de fotografiat in fata cartii si reusesc sa ii fac patru poze. Azi sunt Berta Klaus, am nouasprezece ani, imi place arta plastica in general si sunt mare devoratoare de muzica clasica. De origine ceha, am locuit pe parcursul intregii vieti in Ostrava, unde studiez acum la facultatea de arhitectura.
Azi sunt in parcul central, cu o carte de Hugo in mana si cu aparatul foto in cealalta, ca si orice fotograf care se respecta. Parul lung si saten mi`e lasat pe spate si ochii verzi arunca priviri fugare tanarului roscat. Am fost vazuta ,insa, de catre subiectul ales, care se indreapta acum spre mine. Conform planului? Da. Ma prinde brutal de brat si ma impinge inspre o alee mai retrasa.
-Asculta papusa, ti se pare ca am moaca de fotomodel? Cine naiba` esti?
-Imi…imi cer scuze, eu…ah, da`mi dracu` drumul si o sa le sterg, ma doare! Tip, incercand sa-mi eliberez bratul. Accepta, cred, targul. Slabeste stransoarea si se uita prudent in jur.
-Vreau sa vad cum stergi tot.
-Imi pare rau, nu stiam ca esti atat de intepat, ii spun aranjandu`mi haina, vroiam doar sa surprind niste cadre mai speciale decat pozele obisnuite din parc, spun butonand masinaria. Apas apoi, sub privirile necunoscutului tasta “delete”, stergand total din memorie fiecare poza cu el, prefacandu`ma ca ploua atunci cand vedeam in fiecare imagine cum acesta ii inmaneaza pliculetele cu metamfetamina celuilalt pusti. Gata, bine? Si scuze, data viitoare o sa`ti cer semnatura si aprobarea pentru poze.
-Ar fi bine sa nu mai existe o “data viitoare” murmura amenintator inainte sa plece. Era evident ca nu avea sa ma atace in mijlocul parcului, mai ales ca era deja sub influenta drogurilor. Nu era destul de nebun cat sa isi asume riscul de a atrage atentia.
Viata merge inainte, imi pun cartea in ghiozdan si pornesc dealungul Odrei, facand poze copiilor care se plimbau cu bicicletele pe marginea raului, pasind alene pe bucatile mari de piatra de la umbra salciilor. E tarziu, au trecut trei ore de cand m`am asezat pe o bancuta pe marginea apei, si s-a intunecat. Oftez usor si ma intorc acasa. Ma bucur ca locuiesc singura, nu stiu ce explicatii as putea da dupa ce am iesit in oras azi-dimineaza sa iau paine si ma intorc deabia acum, dupa aproape noua ore.


Imi deschid lenes laptop-ul muscand cu pofta din felia de paine prajita cu gem. Imi conectez cablul de date al aparatului, descarc si printez din cardul de date de siguranta al acestuia sase poze. Le pun intr-un plic mare si verde, impreuna cu o fisa cu programul “necunoscutului” din parc si cazierul acestuia. Nu pot lasa nimic la intamplare, “organele competente” sunt intotdeaua cele mai incompetente din intregul sistem. Iau un marker negru si scriu mare si citet pe spate:
“Expeditor: SETH
Continut: Proiect <<Martin Ruth>>
Destinatar: Politia Ostrava”
Iau jacheta maro si plicul si ies din casa.

Ajung intr-un sfarsit in fata unei sectii de politie si pun plicul in cutia postala a acesteia. Nu as vrea sa-i fac asta, e incepator, si dupa incidentul din parc mi-am dat seama ca e mai prudent decat credeam, si ca stie sa se apere,dar atrage din ce in ce mai multi adolescenti in plasa lui. Trebuie s-o duc la capat. Dar poate ca totusi nu ar fi trebui sa ma implic…nu e treaba mea. Inspir adanc si ma indepartez de sectie, lasand totul pe mana lor… pe mana nimanui.

Luna era deja de mult pe cer si razele ei faceau ca acel mic colt intunecat din parc din fata mea sa arate magic. Incetinesc, incercand sa prelungesc cat mai mult posibil acele clipe. Trebuia sa-mi iau aparatul cu mine…





PS: Capitolul acesta a fost editat ulterior, modificat si corectat...oarecum.

Aceasta este o parere personala in calitate de consumator de arta si nu de critic:
Poi pana aici este destul de interesant, un capitol frumos si captivant, desi nu are spre sfarsitul acestei parti un punct culminant menit sa ne faca sa ne intoarcem pentru a iti reciti opera, sunt sigur ca multi deasemenea si eu asteptam continuarea.Din punct de vedere gramatic si ortografic, am vazut o virgula care total aiurea ( de aceea am observat probabil ).Liric este binisor, firul narativ desi este devreme sa ma pronunt am incredere ca v-a curge bine.Nu am gasit non'sensuri si ca sa mai scurtez putin.Nu am gasit nimic nimic.Totul este bine.Felicitarile mele si astept continuarea:o3.

Mersi, Darky, sper sa`ti placa, macar cat de cat.

Darky a scris:.Liric este binisor,

Stai...Liric? Oooke, "bine macar ca`i bine". Mersi ><


Azi sunt Julie Simpson. Campioana la arte martiale, pasionata de box, orice fel de lupte si sport in general. Ciudat, stiu, avand in vedere ca am saisprezece ani, dar sunt innebunita de chestiile de genul asta si faptul ca mi-am inceput cariera de mica, stiind ce`mi doresc sa fiu in viata, a contat enorm. Imi fac exercitiile de dimineata. Iubesc sa ma trezesc in forta, sa fiu activa de diminata, stiind ca astfel o sa-mi continui intreaga zi. Majoritatea vietii mele actuale e programata, am grija sa fiu intotdeauna acolo unde trebuie si cand trebuie, pentru ca am invatat deja ca disciplina e pentru mine totul. Nu poti sa te dezlantui aiurea, mai ales ca am un temperament vulcanic. Lumea nu prea ma ia un serios, si sincer, nici eu nu m-as lua. Adica serios, cat de fricos si obsedat de propria protectie trebuie sa fi ca sa te ingrijorezi catusi de putin atunci cand o pustoiaca micuta, blonda si cu ochi albasti ca si mine te-ar ameninta? Ar fi prea de tot. De asta am nevoie de disciplina, si de asta inca mai trebuie sa invat sa nu ranesc (la propriu) persoanele care ma calca pe coada.


Au trecut patru ore de cand am terminat exercitiile. Stau de cinsprezece minute la coada intr-o banca, si se pare ca tanti de la birou a intrat in coma. Mai sunt vreo sase persoane in fata mea si nu am inaintat deloc de cand am intrat. Ora unsprezece patruzeci si doi. O sa innebunesc, promit, o sa innebunesc daca tipa aia nu invata sa-si foloseasca membrele sau nu e inlocuita cat mai repede. In banca intra grabiti doi barbati, ambii cu gluga acoperindu-le partial fata. Imi place stilul…nu si faptul ca sar peste rand.
-Pentru toate persoanele care si-au uitat ochelarii acasa: se sta la coada aici. Il prind pe unul dintre ei de geaca si il trag in spate, descoperindu-i fata si scotandu-i la iveala parul scurt si de un rosu aprins. Se intoarce furios si-mi lipeste teava rece de tampla.
-Hai, nu face pe eroina, ca nu suntem la “actiuni de caritate”, ingeras. Ranjetul lui era nepretuit. Fusese descoperit, dar inca zambea, incezator in planul sau de a se imbogati. Uneori imi place sa distrug visele oamenilor.
Privesc cu coada ochiului functionara si observ ca cel de-al doilea barbat o ameninta cu pistolul. Oare creierul ei funtioneaza destul de repede cat sa-si aminteasca de faptul ca are si un buton de panica? Neah, nu cred. Incearca disperata sa-i explice ceva atacatorului si acesta se enerveaza. Ha! Cica e nou venita si nu are acces la atatia bani. Cat ghinion pe capul sarmanilor hoti!
Imi intorc privirea spre tipul din fata mea, care inca privea nervos ghiseul la care actiona partenerul sau E dragut. Poate iesim la un suc dupa ce termina cu jaful nereusit. Profit de neatentie si-i dau peste mana, acesta scapand pistolul.
-Ooops! Il lovisem prea tare, cred ca i-am cam luxat incheietura. Ma aplec repede spre pistol, care din fericire cazuse la picioarele domnului care statea in fata mea la rand. Nu ajunsese prea departe. Il lovesc cu cotul in stomac pe atacatorul care se intinsese sa ajunga la arma, timp in care aud gloante trecandu`mi pe langa urechi. Se pare ca in momentul in care tipul de la ghiseu se intorsese sa traga inspre mine, functionara apasase butonul de panica. Uite cine s-a trezit din morti!
-Jaful e deja ratat, sterge-ti ampretele, lasa pistolul pe ghiseu si fugi inainte sa vina politia. Ii spun tipului de langa functionara in timp ce pun arma recuperata la ceafa colegului sau. Varianta doi? Iti impusc partenerul, ma impusti, si apoi ajunge politia aici. Dar bani tot nu primesti. Ce preferi?
Simt ca cedeaza, isi sterge manerul pistolului de tricou si se pregateste sa il lase pe ghiseu, cand o fosila in uniforma bancii iese dintr-o camera laterala cu o punga plina cu bani. Atacatorul maraie spre mine apoi se repede spre functionarul care aducea banii, cu ochii-i urmarind turbati acea sacosa.
-Ce naiba faci, mumie?! Tip spre cel ce tocmai intrase.
Fosila se sperie si se intoarce spre usa din spatele sau, iar atacatorul fuge dupa el. Nu puteam sa trag, din cauza oamenilor din jur. Doamne, cat de prost si ghinionist poate fi omul ala?! Lovesc "ostaticul" destul de tare in ceafa cat sa cada lat, si alerg inspre celalalt. Prea tarziu insa, pe la mijlocul distantei dintre cei doi aud o impuscatura. Doar atat. Apoi…intuneric.




PS: Capitolul acesta a fost editat ulterior, modificat si corectat...oarecum.

Uuu, îmi cer scuze că nu am citit până acum fic-ul ăsta, dar văd că vine cu o idee destul de drăguţă. În afară de prima secvenţă şi anume "Azi sunt..." nu putem observa o continuitate între cele două capitole, poate doar în comportamentul şi abilităţile eroinei. Părerea mea este că personajul principal este acelaşi, doar că lucrează sub altăidentitate de fiecare dată, singurul lucru comun fiind SETH.
Da, cam atât... ideea îmi place, la fel şi stilul literar abordat. Descrierea este acceptabilă, dar trebuie să lucrezi la subtilitate, dialogurile nu mă plictisesc şi ca greşeli nu am văzut decât faptul că foloseşti apostrof în loc de cratimă şi ai mai pus o virgulă - două greşit.
Aştept mai multe capitole

Ciao!

Multumesc ca ai trecut pe aici, Andrei. L`am recitit azi si am gasit multe greseli, si ma gandeam ca as putea sa il editez, candva, asta daca pot, desigur. Mersi ca ai avut rabdare sa citesti


Cap. III

Azi sunt Hellen Rose, am douazeci si unu de ani, sunt studenta la drept, am un logodnic perfect si...per total o viata minunata. Ma obisnuisem de mica sa fiu apreciata, laudata, sa fiu norocoasa si preferata persoanelor mele preferate si acum tot universul meu este obligat sa urmeze aceleasi reguli. Uneori nu puteam sa`mi imaginez cum putea exista viata grea si dureroasa pe care o vedeam la filme, si in rarele momente cand o faceam, ajungeam sa ma indoiesc de veridicitatea propriei vieti. Combinarea celor doua lumi sau distrugerea celei de`a doua mi`ar fi fatala, motiv pentru care mi se pare perfect normal sa lupt pana la ultima suflare pentru mentinerea lumii mele actuale.
Asez cele doua cani pline de cafea pe masuta, ma asez pe canapeaua alba din fata acesteia si deschid scrisoarea care imi fusese lasata la usa de catre un anonim. Obisnuiam sa primesc scrisori de genul acum cativa ani, dar una dintre vecinele mele aflase de misterioasele mesaje si ceruse sporirea numarului de agenti de paza ai cartierului nostru rezidential, pentru propria-mi siguranta, astfel scrisorile au incetat sa mai apara. Pe mine insa nu ma deranjase niciodata, de cele mai multe ori era vorba despre cazuri umanitare critice pe care le sustineam intotdeauna. Depliez hartia din interiorul plicului galben si citesc continutul:

" Draga domnisoara Rose,

Cu regret anuntam decesul tinerei domnisoare Julie Simpson, in urma unui schimb de focuri care a avut loc intr-un sediu al bancii nationale.
Inmormantarea va avea loc azi, in cimitirul aflat in apropierea Spitalului de Urgente, la orele 14:00-15:00."


-Noutati?
Un fior imi strabate intreg trupul cand mainile lui reci imi aluneca pe umerii goi, si incerc sa`mi innabus un reflex. Imi las incet mainile si automat scrisoarea pe genunchi si`mi ridic capul pentru a intalni chipul iubitului si logodnicului meu.
-Nu, nu chiar. Scrisorile anonime au revenit, si se pare ca actiunile caritabile l`au cam plictisit pe autor.
-Ce mai e acum? Intreaba, aplecandu`se deasupra trupului meu firav in incercarea de a citi scrisoarea de pe genunchii mei. Julie Simpson? continua el. E posibil sa fie pentru mine, numele de famile a lui John este tot Simpson si cred ca avea o surioara. Cred ca ar trebui sa il sun. Se ridica ingrijorat de pe umeri mei si se intoarce in dormitor, probabil pentru a-si lua telefonul. John era prietenul lui din copilarie, partenerul sau de golf si probabil cavalerul nostru. Slava Domnului ca nu sunt pasionati si de fotbal, altfel probabil ca ar fi fost si partenerul sau de canapea dupa meciuri.
-Stiu ca n-ar trebui sa gandesc astfel, spun, destul de tare incat sa ma auda, dar ar fi mai bine sa fie vorba de John, si nu de vreun maniac macabru care sa ne terorizeze. Se intoarce butonand telefonul si se aseaza langa mine pe canapea. Oricum, e groaznic ce a patit acea fetita...asta daca povestea e adevarata, desigur.
-Nu`ti face griji, scumpo, totul o sa fie bine, imi spune luandu`ma in brate, cu telefonul inca lipit de ureche. John nu raspunde. Uite, o sa mergem impreuna la acea inmormantare. Daca aflam ca e vorba de surioara lui, o sa fim acolo pentru el, iar daca nu, o sa fim acolo pentru acea fetita si pentru familia ei. O sa incercam sa ii facem sa se simta mai bine, sa ii ajutam, ca si in cazul celorlalte familii la care ne`au condus scrisorile anonime. Asta, desigur, daca vrei si tu sa participi.
-Vreau, o sa vin...o sa venim...bietul suflet. Ne oprim sa luam flori?
-Sigur, o sa luam un buchet mare de trandafiri.
-..multumesc. Stateam ghemuita in bratele lui, privind aburii de cafea ridicandu-se si strangand in pumni scrisoarea. Nu vroiam trandafiri.

Pe la ora treisprezece am iesit din casa impreuna cu iubitul meu, ambii imbracati in negru. In drum i-am sugerat sa ia crini, sase crini, iar el s-a conformat, poate din cauza ca el considera ca un astfel de eveniment ar putea sa fie greu de suportat pentru mine, sau poate doar pentru ca el se conforma intotdeauna dorintelor mele.
Nu era vorba de John, am fost siguri de asta imediat ce am vazut cimitirul gol. Discretia nu era stilul lui John, indiferent de ce eveniment era vorba. Pasind printre morminte am reusit sa zarim o mina de oameni a caror plans lin se inalta spre eter, stransi in jurul unui sicriu mic si elegant din stejar prin capacul caruia se putea deslusi chipul tanar si impietrit al tinerei blonde. Familia indurerata era uimita de prezenta noastra, ulterior afland ca ei incercasera pe cat posibil sa pastreze ceremonia departe de ochii curiosilor, si ai presei, tanara fiind o multipla campioana. Retragandu`ne la umbra unui cavou mai putin lugubru din apropiere, am reusit sa-mi conving partenerul ca ar fi mai potrivit daca acesta s-ar intoarce acasa, lasandu-ma singura cu familia fetei, deoarece inmormantarea era destul de linistita si el avea alte lucruri mai importante de facut. A ezitat, insa apelul primit de la John il cunvinsese. Dupa ce am ramas singura m-am indreptat spre un colt mai indepartat al cimitirului si am rupt treisprezece margarete, pe care, intorcandu`ma, le`am asezat pe sicriu, mangaindu`l. Julie a fost o luptatoare. M-am intors spre mama fetei si i`am pus mana pe umar. Era ravasita si se tinea cu greu pe picioare.
-Nu va fie teama, doamna Simpson. Julie a ajuns intr`un loc mai bun.

Buun, am citit şi capitolul ăsta. Mult mai curat decât celelalte, chiar dacă încă foloseşti apostrof în loc de cratimă. Se vede că ai încercat să mai corectezi din greşeli şi asta e bine, dar încă mai ai unele probleme precum "vroiam" şi altele de exprimare "iubitul şi logodnicul meu", aici nu mai avea rost să pui şi "iubit", deoarece e de la sine înţeles.
Ce îmi place la capitolul ăsta, faţă de celelalte, e faptul că ţi-ai îmbunătăţit stilul şi detaliile sunt mult mai bnine plasate, descrierea e mult mai bine construită, iar textul e mai uşor de citit. Cred că ceea ce îmi trebuie mie pentru a fi dependent de povestea asta, este o continuitate între capitole - vreau să văd dacă au o legătură toate vieţile astea paralele.

Ciao!

"Următorul mesaj este doar o părere personală, în calitate de consumator de artă şi nu de critic."

Bun, uite ca mi-am facut timp si am trecut si eu pe aici. Ideea povestii este una extrem de fascinanta, in fiecare capitol personajul principal este o persoana diferita. Mi-a placut ca in ultimul ai facut o legatura intre capitolele doi si trei, ceea ce imi lasa impresia ca aceste personaje nu sunt alese tocmai la intamplare si ca pe viitor o sa aflam si legatura dintre ele. Ai putea sa fci ca in capitolele urmatoare personajul principal sa se identifice si sub forma unui barbat. Din punct de vedere estetic povestea este destul de ok, ai niste virgule aruncate aiurea, greseli de scriere semnificative nu prea am vazut decat doua sau trei. Descrierea este destul de buna, iti da detalii suficiente si nici nu te plictiseste, ceea ce ai putea sa imbunatatesti este aranjarea in pagina a ficului deoarece de multe ori am avut impresia ca frazele si dialogurile sunt trantite acolo la nimereala.

@Andrei, voiam sa subliniez, cu riscul de a crea un pleonasm, relatia dintre cei doi. Ma bucur cam am reusit sa`i dau o anumita claritate capitolului, si imi cer scuze de pe`acum pentru dezordinea din capitolul acesta.

@Rasen: E tentanta ideea de a-i da personajului un sex diferit, dar vroiam sa fie cat mai veridic, si un personaj principal masculin ar fi cam riscant, o sa vezi de ce. SI imi cer scuze pentru acele virgule si greseli, le-am regasit cand am recitit, si nu-mi stiu cum am putu sa le trec cu vederea.

Multumesc mult pentru sfaturi, o sa incerc pe cat posibil sa tin cont de ele pe viitor. Pana atunci, am adus capitolul patru. E cam haotic, va anunt de pe-acum, dar asa ar cam trebui sa fie.

Cap. IV

E liniste, ca de obicei. Holurile sunt goale si jaluzelele trase. Intreaga cladire pare pustie, iar nuantele de alb si albastru care predomina imi dau impresia unui spital gol. Sunt doar eu. Sutele de oameni care muncesc aici sunt prea ocupati pentru a se plimba pe coridoare. Atata viata ascunsa intr-un loc aparent atat de mort. Bun venit "acasa". Pasesc hotarat inspre lift si urc pana la ultimul etaj: "birouri". Mintea mi-e goala. Sunetul strident provocat de pantofii mei se opreste atunci cand ajung in fata usii pe care scrie cu litere groase si negre: "Office No. 7". Am ajuns. Ma opresc cateva clipe cu mana pe clanta pregatindu-ma pentru ce o sa urmeze. Facand pauza... dar pauza inseamna slabiciune, iar eu n`am voie sa fiu slaba. Deschid increzatoare usa si pasesc in incaperea intunecoasa. M-am pierdut.
Azi sunt Amelie, membru si unul dintre liderii organizatiei SETH.

- Domnisoara Amelie, bine ati venit! Cred ca v-a fost dor de biroul dumneavoastra.
- Nu neaparat, Lucas. Te-as ruga sa ma pui la curent cu toate noutatile cat mai curand, nu prea am timp de pierdut.
- Sigur, `Lee. Ok, "diagnostic" final: crima cu premeditare. Lucra la un caz care le dadea mari batai de cap companiilor mari din nordul continentului si deja trimisese cateva "pachete-surpriza" politiei. Amenzile au fost mari si foarte mari, iar SETH a obligat fiecare companie, amendata sau nu, sa se ocupe de reintregirea sistemului distrus prin poluari. Myriam devenise motivul reuniunii acelor companii si dusmanul de moarte a marilor intreprinderi rusesti. Faptasul? Poate fi oricine. Arma? au fost gasite urma de cianura - clasic - , si nivelul de radiatii din camera ei de hotel era mai mult decat exagerat. Cauza mortii? electrocutare. A fost injunghiata post mortem de 7 ori cu un cutit care a fost lasat pe noptiera. Incalcit, ar fi putut fi ucisa in cel putin opt moduri, si totusi a fost omorata rapid si curat. Sunt baietii tai aici. Ai nevoie de un asistent?
Ma plimbam prin camera atat de straina mie. Era intr-adevar aceasta casa mea?
- Lucrez singura, soptesc asezandu-ma pe scaunul masiv si negru din piele al biroului, si tu stii asta . Haos. Aici e casa mea? Lucas, cine se ocupa de distribirea cazurilor?
Jaluzelele sunt prea groase, e prea intuneric. E biroul meu?
-Riluri avea nevoie de o pauza, a trebuit sa-i ia altcineva locul.
- Cine? Ma ridic de pe scaunul prea confortabil si ma indrept spre geam, cautand un mod de a-l deschide.
- Daniel.
Trag jaluzelele, lasand soarele sa lumineze incaperea ticsita cu tot felul de carti, documente, desene, sculpturi si fotografii. Se pusese praful pe tobele si chitara din colt. Da, asta sunt eu.
- Myriam era de origine asiatica, nu avea ce sa caute la conducerea unui caz din Rusia de vest. Spune-i noului-venitului sa fie mai atent.
- Ai putea sa-i spui tu, `Lee...
-Imi pare rau, Luke, trebuie sa plec. Ai grija de tine, ratonule.
Il strang puternic in brate si plec. Nu-l mai vazusem de aproape un an si cine stie peste cati o sa ne intalnim iar?


Pasesc pe aceleasi coridoare imaculate pregatindu-ma pentru ce o sa urmeze. Pregatita pentru surprize care nu intarzie sa apara. La parter, inconjurat de acelasi peisaj alb si inghetat, ma asteapta un tanar inalt si roscat, cu ochii atintiti asupra mea inca de la iesirea din lift. Ce vroia de la mine? Ce vroiam de la el? Vreau sa ies, vreau sa scap, vreau sa ajung acasa. Acasa...acasa sunt acum, aceasta lume obscura si alba e locul meu.
- Domnisoara Amelie, as dori sa discutam, va rog.
Amelie? Eu? Sunt confuza, in mintea mea e ceata si praf ridicat de pe amintirile de mult uitate ale unui camin primitor si plin de amprentele sufletelor pe care le gazduia. Ca intr`un labirint, strabat imaginar camerele incurcate ale parterului strain, si totusi atat de familiar. In ciuda dezordinii din mintea mea, cuvintele continua sa iasa, lasandu`mi gandurile sa bantuie in voie.
-Daniel, am dreptate? Da, trebuie sa vorbim... Esti nordic, corect? La fel ca si Riluri. Fac o pauza in timp ce ma apropii incet si amenintator Asculta aici, boboc, traditia repartizatorului nordic este un mit, fiecare a fost ales pe baza experientei si a calitatilor sale. E-o traditie veche, dar nu sfanta, si niciodata mai sfanta decat vietile agentilor mai pretiosi decat intregi armate, agenti pe care tu ii condamni la moarte prin tastarea unui punct in plus. Myriam a murit din cauza prostiei tale, iar, tu, iubite vierme, ar trebui sa traiesti la maxim patru vieti ca sa fi capabil sa o egalezi. Nu stiu in divizia cui esti, sau de ce mai ai inca tupeul sa stai drept si aparent implacabil in mijlocul agentiei asteptand ca toate furnicile din jur sa ti se supuna in timp ce acoperirile tale penibile conduc genii spre prapastii. Dar iti jur, indiferent in ce vagauna ma trimite misiunea, o sa cer sa fiu pusa la curent intotdeauna cu situatia ta, indiferent de riscuri. Nu`ti permit sa distrugi lumea prin prostie.
In timpul monologului ajunsesem sa ma invart in jurul lui precum un leu in jurul prazii. Dementa. Casa mea, caminul meu, infectat de oameni ca si el. Suntem salvatori, nu ucigasi de eroi. Riluri, Myriam si Lucas fac parte din generatia mea, sunt unii dintre cei mai talentati oameni ai agentiei si ai lumii, in acelasi timp. Distrugeri uriase ale ecosistemului, crime in masa si nedescoperite de politie, trafic de carne vie pe banda rulanta, cu asta se ocupa ei. Stiti liga aceea fantastica si patetica pe care o vedeati cand erati mici la tv, desenele animate? Da, pot fi comparati cu acea liga, dar liga aceasta, a lor, a noastra, se prabuseste acum prada nestiintei tinerilor.
- D-domnisoara, este vorba despre misiunea dumneavoastra spune, incercand sa se tina tare in fata zidurilor care acum incep sa`l incatuseze, la fel ca si pe toti ceilalti vizitatori ai acestei cladiri....E...Va pune in pericol, trebuie sa abandonam momentan cauza... Prezenta lui ma irita, fundalul alb accentueza haosul din mintea mea, iar nebunia rezultata imi aprinde scanteia. Trebuia sa stiu, trebuia sa`mi dau seama mai devreme! Nu-l mai aud, usile liftului se inchid, ascunzandu-i fata.


Parcurg din nou iadul alb si perfect pana la biroul prafuit. Trantesc usa si stau dreapta, cu pumnii stransi, in fata celui care ramasese in aceeasi pozitie de la plecarea mea.
- Era Myriam, asa-i? Julie Simpson era Myriam. ...M-ai trimis sa opresc un nenorocit de jaf si sa incasez un glont ca sa poti sa iei trupul lui Myriam, sa`i lipesti o afurisita de masca, si sa mi`o expediezi pana in SUA sa fie ingropata in locul blondei. De aceea mi`ai dat mastile, de aceea trebuia sa mor ca si Julie si sa ma duc la inmormantarea propriei masti. Era Myriam, spune-o![i]
-[i]`Lee, stii ca nu puteam sa risc sa iti spun...am incercat sa`ti transmit, dar esti prea atrasa de caz ca sa mai vezi ce se intampla in jurul tau, si credeam ca asa te`as fi putut convinge sa privesti lucrurile diferit. Vroiam sa te ajut la caz si sa iti dau voie sa participi la inmormantarea colegei tale in acelasi timp. ...imi cer scuze, `Lee.
Fie ca voiam sau nu, Lucas avea dreptate. "Think outside the box", era atat de clar ca trebuia sa particip la acea inmormantare cu un scop, si totusi eu ma incapatanam sa vad doar persoane cu par rosu ca si indiciu. E colegul meu, si e un geniu psiholog.

Cedez, il las din nou in praful amintirilor mele si ma intorc spre lift, si parter. Daniel disparuse, din fericire pentru el, si acum nimic nu ma mai opreste. Evadez, evadez din...mine.

"Următorul mesaj este doar o părere personală, în calitate de consumator de artă şi nu de critic."
Un capitol foarte bun, chiar cel mai bun de pana acum. In sfarsit aflam si noi care-i faza cu SETH, dar sunt sigur ca mai sunt multe de aflat. Povestea incepe sa se contureze incet. Din nou, descrierea si dialogul au fost perfecte, firul narativ mi-a captat atentia pe tot parcursul capitolului si greseli nu am vazut deloc. Spor la scris si astept sa vii cu urmatorul.