Apus

Doar tatăl ei prielnic ne veghea, eram fericiţi,
Ne feream mereu de ei, stăteam doar noi veşnici iubiţi,
Ştiam ce va urma, dar ce a fost, a fost frumos,
Vroia să îşi ia adio, dar era prea dureros.

Inima îi luase foc, avea aburi în privire,
Suspinam adânc, clătinând în palme mici băltoace,
Suspinând şi ele pentru această despărţire,
Va fi o amintire, căci ea nu se mai întoarce.

Eternitatea de o zi, a fost doar o ipostază
Ea-mi şopti suav şi calm uită-mă nu mai contează,
Vorbe atât de reci ce îmi pietrifica auzul,
Nu-mi lua din suferinţa doar îmi amplifică dorul.

Îmi mângâia părul, dar mana-i devenise rece
Priveam posomorât, ştiam că trebuia să plece
Un ultim sărut mi-a mângâiat privirea şi chipul
Atât de trist, dar şi frumos este asfinţitul.

Frumos, Darky, mi-au plăcut metaforele. Mi-a plăcut că te-ai străduit să o faci cât mai corect, dar ai avut câteva scăpări în penultima strofă, unde vorbele trebuie să se articuleze și cu verbul Plus de asta, ai bușit un pic timpurile, nu-mi dau seama exact dacă acolo vorbești la trecut sau prezent. Altfel, nimic de reproșat, iar sentimente multe și frumos transpuse, știi că-mi plac