Nu pot intelege...

"Prea multe" o voce imi rasuna in cap, nu inteleg, de ceva vreme prea multe s-au adunat.Nu pot spune ca sunt bune, rele, frumoase, triste sunt pur si simplu prea multe.
Momente in care ma gandesc ca nu mai stiu cine sunt, incerc sa imi adun gandurile, sentimentele, dar sunt prea multe!
-Incearca sa te calmezi, te rog eu , vorbeste cu mine si spune-mi ce se intampla...nu pot sa te vad asa, sclipirea din ochii tai nu mai este aceeasi, nu mai este sclipire este un foc care te arde, l-as lua in brate sa ma incalzeasca cum facea odata cuprinzandu-mi corpul din varfurile degetelor pana in cap, ajungandu-mi in oase, in inima, alimentandu-mi sufletul si sentimentele sau daca luandu-l in brate o sa ma arda si o sa ramana doar cenusa in urma lui.
-As vrea sa iti pot explica botic, chiar as vrea , dar nici eu nu stiu ce se intampla cu mine...despre "noi" despre tine sunt atatea lucruri care le simt, si as vrea sa iti pot explica fiecare sentiment care arde in mine, sunt atat de frumoase, atat de complexe si de neexplorate,toate se rezuma la doar 2 cuvinte"Te iubesc". Dar nu sunt numai acestea mai sunt si altele care ma macina pur si simplu...imi este teribil de frica, simt si ura nu stiu pentru ce....
-Te iubesc!Striga fata in gura mare si izbugnind in lacrimi.Te iubesc asa de mult , nu vreau sa te pierd intelegi?...
-Si eu ... dar am aceasta frica, care nu o pot explica ...imi este frica sa nu te ranesc cumva, imi este frica sa nu fi ranita langa mine, imi este frica sa nu te pierd.Povestea mea nu este asa de roza cum sti...Vom trece peste tot impreuna promite-mi doar ca vei fi alaturi de mine...
-Promit!
Cuvinte toate erau doar cuvinte, pe care nu le intelegeam prea bine, nu intelegeam nimic din tot ce ii spusesem, dar simteam ca promisiunea ei este sincera.Dar eram tulburat total.Atatea sentimente care ma copleseau.Este ceva ciudat sa nu te intelegi?Gandul ca as putea sa o pierd , imi dadea dureri cumplite, nu numai dureri sufletesti, dureri fizice care ma sfasiau si imi venea sa zbier.De ce trebuia sa fie totul asa de complicat?De ce nu puteam sa fim un cuplu ca toate celelalte?De ce nu puteam avea eu o gandire clara?De ce ? De ce ? De ce? Niste cuvinte atat de oribile, care m-am decis sa mi le sterg din vocabular.
Incerc sa imi raspund la intrebari.Gandindu-ma la tot ceea ce simt si sa compar cu faptele...
Iubirea, un sentiment care le tine legate pe toate celelalte si imi varsa prin vene putin din fiecare.Sa spun de ce iubesc si de ce o iubesc pe ea imi ese foarte greu . Cand o vad simt cum se revarsa in interiorul meu oceane de fericire si bucurie.Fericire pentru ca am mai vazut-o inca o data, pentru ca am putut sa ii simt parfumul, sa ii mangai parul, sa o mai sarut inca o data.Datorita problemelor familiare vazandu-se cu mine risca mai mult decat 3 zile fara calculator si telefon.Acest lucru ma rodea pe interior, am incercat sa ii explic dar m-am lovit de un zid de neclintit.
-Nu ma intereseaza de ei, de nimeni doar de tine! Vorbe spuse cu o blandete rara, curgeau din gurita ei mica , si ascutita in colturi . Punandu-le pe un portativ in imaginatia mea sunau exact ca niste harpe care iti dau un calm neobisnuit si o incredere de fier.
Increderea ei in mine ma uimea, imi stia trecutul, tot ceea ce facusem si faceam insa niciun lucru nu o putea faca sa isi schimbe gandul ca noi doi suntem unul pentru altul, ceea ce ma facea foarte fericit.O fata care sa aive grija de mine, de relatia noastra, careia sa ii pese daca sunt noapte in pat si dorm neintors, o fata care sa aiva rabdare cu mine, care sa ma lase sa dorm cu nesimtire cu orele pe picioarele ei moi parca din penele aripilor ingerilor , fara sa isi dezlipeasca privirea de pe mine, cum poti sa nu iubesti o fata ca ea?
Atunci nu pot intelege de ce eu nu accept faptul ca ma iubeste?De ce am aceasta frica?Mi'am pus sufletul in joc nu pot sa dau "Exit" dar inca am o constrangere care ma tine legat de realitatea injositoare in care traim si nu ma lasa sa imi desprind aripile.Imi este asa frica sa nu fiu dezamagit, coplesit de acest sentiment am inteles ca pana la urma sunt decat un las.
O intamplare, pot spune din copilarie caci a avut loc acum 3 ani m-a traumatizat, am incercat sa trec peste oprind sentimentele sa mai curga, si facandu-mi o inima de piatra, am fost fericit o perioada pana cand m-au mistuit niste chinuir complete, ma simteam gol , simteam ca trebuie sa am din nou acel ceva pierdut, am icnercat dar intrandu-mi inr eflex sa nu mai iubesc am reusit cu brio sa ranesc orice fata mi-a iesit in cale.Tentativele de suicid, noptile nedormite, crizele de plans si vorbitul nu prea m-au ajutat, dar Dumnezeu nu uita pe nimeni si mi-a dat-o pe Diana.Semana izbitor cu acea fata care imi luase abuziv sufletul, s-a jucat cu el si cand a vazut ca nu mai e amuzant pur si simplu l-a pus intr-o cutie si l-a aruncat.Dar semana doar fizic... moral, etic la caracter cum vreti voi sa spuneti era total diferita.Oare asa se explica de ce nu pot crede ca tine la mine? Ar trebui sa fiu fericit pentru ca avand un caracter total opus acelei foste, pasandu-i de mine, avand grija de mine si-a demonstrat si castigat pe drept iubirea, pe care o si ofer, dar de ce simt aceasta constrangere?
Trec zilele, incearcam aman doi sa ne vedem cat se poate de des, dar din pacate nu este posibil, banuiesc ca unele pauze sunt si bune astfel ne creste dorul unul fata de celalt si nu intervine monotonia.Desi sunt suparat pentru ca in zilele fara ea traiesc intr-un intuneric obscur in care nu pot distinge nici o umbra, nici un contrast, totul parca moare, sunt si fericit pentru ca stiu ca a mai trecut o zi in care nu s-a expus unor riscuri vazadu-ma pe mine.Puteti intelege aceste lucruri?Eu unul sunt depasit...
O iubesc, stiu asta pentru ca gandul la ea si prezenta ei imi face corpul sa valseze peste nori, nori care se afla...nici eu nu stiu exact unde, pot descrie locul ca fiind spectaculos, lumini albe picand din infinit.Ingeri in jurul meu care imi zambesc imi canta si ma mangaie...Sunt fericit pentru ca ma simt implinit alaturi de ea, pentru ca ma face fericit si prin aparent pentru lume simplul, dar atat de complexul ei zambet.Sunt suparat pentru ca risca atatea, pentru ca prostii -ca sa nu folosesc alte cuvinte- intervin crezandu-se foarte destepti , de unde probabil simt si aceasta ura care arde in mine .
Nu inteleg nimic...stiu doar ca o iubesc, ca ma iubeste, ca o sa trec peste aceasta constrangere, ca o sa trecem peste toate...Nu stiu ce o sa intelegeti din ce am scris, nici eu nu inteleg desi am recitit de 100 ori, practic nu sunt sigur ca eu am scris totul este in ceata, degetele s-au miscat singure...

Un text foarte touchy. Mi-a plăcut că ai scris mult, ai rupt bucăți din realitate și le-ai ambalat frumos într-un topic care m-a atins profund. Greșeli ai, bineînțeles, aceleași. ”aibă”, nu ”aive” sau ”aivă”. ”Amândoi” se scrie într-un cuvânt. Se pune spațiu după punct sau virgulă, nu înainte. Nu mai continui, aș strica frumusețe de mesaj. Nici nu mai știu ce să zic, m-a atins profund ce ai scris. Și imediat cum am terminat de citit, am vrut să ascult o melodie pe care o las și eu aici, nu știu dacă o știi sau nu, dar mi se pare în totală rezonanță cu ce ai scris:
https://www.youtube.com/watch?v=zWXQiV_M-7Y