Șapte întrevederi

Prolog

Uneori te întălneşti cu anumite situaţii sau dai de anumite lucruri care par a fi ireale – atât pentru tine, dar mai ales pentru cei din jur. În momentul în care propria fiinţă aspiră la a se descărca emoţional cuiva, constaţi că eşti considerat nebun, iar remediul sufletesc se transformă într-un blestem care accentuează rana măruindu-se tot mai tare, din interior. Căutând disperat un refugiu real de care să te anocrezi, dar în acelaşi timp să găseşti şi dovezi solide care să le demonstreze contrariul acelor oameni, constaţi cu stupoare la un moment dat că normalitatea de care dădeai dovadă înainte se transformă într-adevăr în nebunie, percepând iluzia ca fiind ceva perfect normal, palpabil, care până la urmă se va contopi cu propria viaţă. Chiar dacă ai mai vrea să scapi din visul continuu, nu poţi.
În timp ce respectabila doamnă Ackerley turna cu zâmbetul pe buze o altă cană de ceai musafirilor veniţi tocmai din Naysh, soţul acesteia discuta cu domnul Alcott despre vânătoarea care va avea loc peste doar câteva săptămâni, în acea regiune. Cei doi stăteau nemişcaţi în apropierea uneia dintre ferestrele din camera principală, privind visător terenurile pustiite de afară, în timp ce degustau din paharele dichisite anume, aproape pline cu whiskey. Domnul Ackerley, proprietarul unei faimoase ferme din ţinuturile de sud ale ţării, işi susţinea punctul său de vedere cu referire la vânătoarea de anul acesta, în timp ce îşi odihnea braţul liber în buzunarul pantalonilor săi impecabili. Prietenul său cu care a făcut afaceri de când se ştie, cunoscutul domn Alcott, îl privea cu neîncredere şi cu o oarecare atitudine dezaprobatoare, prin tot ceea ce făcea, pe Ackerley. Acesta deţinea de vreo câteva zeci de ani o fabrică de succes din nordul ţării, instituţie care se ocupă şi la momentul de faţă cu fabricarea diverselor piese necesare automobilelor – şi nu numai – de la acea vreme. Deşi caracterul lui Alcott impune, prin simpla-i prezenţă, o atmosferă relaxată şi mai mereu degajată prin împrejurimile sale, proaspăt pornita discuţie i-a trezit interesul profund ascuns de societate, acel interes de a păstra cu demnitate sfera dreptăţii care să-l înconjoare de fiecare dată când afirmă ceva.

Cu toate că domnii se contraziceau senin mai mereu, acest lucru era acoperit de buna dispoziţie care invăluia sufrageria atunci. Cele două familii nu se mai văzuseră de ceva vreme.
- Domnule Ackerley, cu tot respectul, anul acesta nu pare că vom avea ce vâna la renumita întrunire a gentilomilor din regiune, care va avea loc chiar peste două săptămâni.
- Ah, bunul meu prieten Alcott, dacă nu te-aş cunoaşte aşa de bine încât să ştiu că-ţi faci mai mereu griji din orice, aş zice că ai fi laş şi că te îndoieşti profund de competenţele dumitale în ceea ce priveşte acest vânat.
- Prea bine, Ackerley, o să vedem noi la vânătoare, dar iţi spun, amicul meu Ryker este un bun cunoscător al vremii, şi din ceea ce mi-a comunicat chiar ieri, vremea va fi ploioasă, pe deplin ploioasă atunci!
- Prostii!
Iar tăcerea se lăsă pentru câteva minute peste atmosfera neliniştită din dreptul geamului. După ce ambii domni băură aproape în totalitate whiskey-ul acela de calitate – cel puţin în viziunea domnului Alcott -, Ackerley işi reluă șirul gândurilor.
- Tare curios sunt să aflu pe ce se bazează acest amic al tău, domnule Alcott. Doar n-o fi vreun fel de vrăjitor, continuă acesta rânjind delicat, totodată bufnindu-l un râs care mai apoi se transformă în tuse, spre sfârşit.
- O să vedeţi voi toţi, îi replică convins Alcott, chiar înainte de a lua ultima gură din paharul său.
- Să-ţi mai torn un pahar, domnule Alcott? îi spuse atunci când observă faptul că paharul acestuia se golise, ca şi cum nimic din ceea ce discutaseră nu fusese real.
- Multe mulţumiri, dar cred că trebuie să vă refuz, doamnele noastre ne vor chema la masă din clipă-n clipă, îi replică Alcott, pe acelaşi ton destins, bătându-l totodată pe Ackerley, cu mâna pe umăr.
- Cum ziceţi, dar spuneţi-mi, vă rog…

În centrul camerei de zi din casa Ackerley işi are locul masa cea mare, cea la care se adună toţi musfarii pentru a servi împreună masa de prânz. Atât vesela cât şi obiectul de mobilier în sine sunt o nepreţuită moştenire din partea mamei doamnei Ackerley, lăsată când aceasta a părăsit lumea lor, acum mai bine de zece ani. Lemnul masiv şi rezistent din care este construită asigură durabilitatea acesteia de-a lungul timpului, dar şi aceea la orice forţă fizică exterioară care i-ar putea curma soarta, respectiv acei mici şi neastâmpăraţi copii.
Masa de prânz avea să fie servită în treizeci de minute, imediat după ce fiecare dintre ei va fi terminat ceaiul – relaxarea de după-masă. Iar cum domnii nu sunt singurii care vorbesc în acea casă, şi doamnele duc o conversaţie, dar pe un subiect mai puţin controversat, fiind totodată pe placul amândurora. Copii stau zâmbind şi râzând la celălalte scaune ale mesei, gândindu-se la tot felul de lucruri pe care le-ar putea face până ce masa va fi gata. Familia Ackerley are un singur fiu, dar este plecat, Alcott având doi, Maddy şi Wade, unul de cinci şi celălalt de şapte ani, aflaţi la masă. În vizită la conacul familiei Ackerley se află nepoata acestora, tânăra Anne. În vârstă de unsprezece ani, aceasta işi are reşedinţa acolo până ce părinţii acesteia se vor întoarce din călătoria dumnealor.

Bucătăria răsuna a tacâmuri trântite şi a voci disperate, aparţinând feluritelor femei care lucrează ca servitoare pentru Ackerley. De după o perdea din catifea işi face apariţia respectuos o tânără domnişoară.
- Doamnă, masa e gata, doriţi să duc vorbă la bucătărie să fie servită? întrebă aceasta sfios, plecându-şi capul.
- Desigur, Darcie. Aigură-te să aducă şi pâinea aceea pe care-am cumpărat-o personal de la acea brutărie, aş dori să-i arăt calitatea încântătoare a acesteia doamnei Alcott.
- Bineînţeles, doamnă!
Servitoarea aproape că dispăru după aceeaşi perdea, iar Anne se ridică grăbită de pe scaun.
- Doamnă Ackerley, pot să o ajut pe Darcie să aducă masa, vă rog?
- Draga mea, mama ta te-a învățat bine, dar ţi-am spus să-mi spui mătuşica Ackerley şi să nu mi te mai adresezi atât de politicos, până la urmă suntem rude, îi zise aceastea, zâmbind. Dacă insişti, nu o să-ţi stau în cale, faci cum doreşti.
În clipa următoare copila se ridică de la masă şi fugi după Darcie, atât de nerăbdătoare, dar totodată atât de neatentă…
Doamna Alcott se aşezase deja la pianul din colţul camerei şi începu să cânte o melodie pe care recent o învăţase, aceasta fiind pasionată de pian. Pe notele grave şi repezi cântate de aceasta se auziră deranjante bufnituri şi ţipete disperate de pe holul care ducea către bucătărie. Melodia îmbinată cu agonia în care se cufundase toată casa dintr-o dată crease un delir dramatic faşcinant.
- Anne! Anne! urlă cineva.
Însă prea târziu, mâncarea se împrăştiase peste tot iar cafeaua se scurgea ca sângele proaspăt pe scările dintr-un lemn mirosind a nuc bătrân. Toţi ochii sunt acum aţintiţi asupra tinerei care agonizează lată pe treptele conacului. În câteva clipe, melodia a devenit doar o grămadă de sunete scoase la întâmplare de doamna Alcott, care imedat ce a părăsit pianul, s-a îndreptat şocată, alături de toţi ceilalţi, spre locul incidentului.

Ceea ce simte şi vede aceasta cât timp este paralizată atât fizic, cât şi psihic, dar totuşi trează, pe acele trepte, intră deja în tiparul acelor lucruri mai sus menţionate.

Good lord... i think i have a new favourite. Da, ţi-ai găsit un fan în persoana mea şi asta doar pentru stilul abordat. Pur şi simplu m-ai convins de la "Octombrie 1845" şi de la numele personajelor. Nu mai vorbesc despre micile greşeli de tastare pentru că nu are rost, sunt eclipsate cu totul de descrierea perfectă, care nu oboseşte cititorul cu detalii plictisitoare, dar care reuşeşte să aducă la viaţă acea senzaţie pe care o am şi atunci când citesc o carte de Sir Arthur Conan Doyle, spre exemplu.
Personajele sunt bine construite până acum, ai reuşit să le dai câte o trăsătură specifică încă din primul capitol. Sunt curios în legătură cu incidentul de la sfârşit.
Vei avea comentarii mai elaborate odată cu celelalte capitole şi cu evoluţia poveştii.

Ciao!

Îmi plec pălăria în fața ta în semn de respect Prima dată, când am văzut dimensiunile capitolului, am zis că o să am ceva de citit. Nici nu mi-am dat seama când am terminat. Ai un stil perfect de a scrie, descrierile, dialogurile (ah, dialogurile, cât au putut să-mi placă!), tot. Sigur, povestea e doar la început, nu pot să mă exprim cu privire la temă, dar sunt convins că voi putea după încă două-trei postări. Cum zicea și Andrei, typo-urile sunt neglijabile, ai scris prea bine. Spor în toate și fii sigur că revin.
P.S.: E bienvenit un fic ca acesta, o gură de aer proaspăt, prea sunt toate de pe aici în prezent sau viitor