Past, present and you

„Arată-mi curajul tău.”

Noaptea era rece şi neagră, uşoară ca mătasea din care părea făcut cerul cu luciri de obsidian. În aer plutea mirosul de sânge şi de frică, atât de înţepător încât îl durea capul. Stelele nu erau decât cioburi de sticlă, strecurându-se îngheţate în sufletul lui, muşcând adânc din răbdare şi siguranţă. Îşi şterse sabia de postavul mantiei şi o băgă în teacă. Aerul subţire i se strecura pe sub pieptarul uniformei, trimiţându-i fiori reci pe şira spinării. Itachi Uchiha negă din toată fiinţa lui acel moment de slăbiciune când simţise că tremură, dar privirea lui rămăsese rece şi limpede ca Oţelul Nou, o mască prin care nu putea vedea nimeni.
-Mă duc singur de aici, spuse el, iar propria-i voce sună goală şi tăioasă.
-Nici nu intenţionam să te ajut să ucizi o copilă.
Tonul dispreţuitor al interlocutorului său îi amintea de atitudinea unei pume la vânătoare. De data asta nu putea face, însă, nimic. Alunecă, graţios ca o pisică, de pe stâlpul de susţinere de pe care se prăbuşise jumătate din acoperiş, atunci când unchiul lui retezase două grinzi cu securea de război, ratându-i capul cu puţin. Zgomotul paşilor îi era înăbuşit de praful de pe drum.
Uşa de lemn negru, lăcuit, se deschise fără să scoată un sunet. Din obişnuinţă, îşi şterse sandalele de praf pe preşul de la intrare. Cunoştea casa aceea aproape mai bine decât pe a lui. Intră în dormitorul din stânga, oftând cu năduf. Umbra ieşi din teacă, alunecând uşor. Se răsuci odată şi amândoi erau morţi. Străfulgerarea roşie-argintie îi rămase întipărită pe retină într-o explozie dureroasă de lumină sângerie, iar el avu nevoie de câteva secunde să-şi revină. Şterse sabia de mantie şi o băgă în teacă, sprijinindu-se nonşarlant de un perete.
Uşa din spate scoase un scârţâit prelung, ca trunchiul unei salcii bătrâne, iar Jouninul auzi paşi grăbiţi, mici şi nesiguri, ca de şoarece. Sunetul fricii, gândi. Nu trecu mult până ce silueta graţioasă a fetei de treisprezece ani apăru în cadrul uşii. Farmecul ei dulce se topise în umbra pe care teama i-o arunca pe chip.
-Itachi... Slavă Domnului! Băieţii... Şi mătuşa... Şi Noka şi Tora şi Tawa-Sensei... Sunt morţi toţi. Ce se...?
Biată fiinţă slabă de înger, frica te face credulă...
El se forţă să zâmbească rece atunci când privirea ei se opri pe teaca sabiei lui şi, de acolo, alunecă temătoare spre colţul mantiei negre.
-Tu... gemu ea, dar în secunda următoare, tonul îi era acuzator şi plin de dispreţ: TU!
Mă urăşte, îşi dădu seama Itachi. Mai devreme o simţeam gata să-mi sară în braţe, şi poate că şi eu aş fi făcut la fel, aşteptând până i se terminau lacrimile. Dar acum mă urăşte. Cât de uşor se ajunge la asta...
Ridică din umeri într-un gest autodefensiv, scoţând din teacă sabia.
-Arată-mi curajul tău. Fă-te demnă de sabia asta. La urma urmei, am curăţat-o pentru tine.
Pentru fiecare pas făcut de el înainte, ea făcea trei înapoi. Din păcate, asta o aduse destul de repede cu spatele la un perete. Scoase din teacă lama de oţel curat îi dădu capul pe spate, lipindu-l de perete cu încheietura mâinii celeilalte, în care ţinea un pumnal de os. Umbra ţâşni, trecând ca prin unt prin piele, carne şi os şi înfingându-se în peretele de lemn. Se îndepărtă, smulgând sabia, ca şi cum i-ar fi fost scârbă. Azvârli pe podea pumnalul cu vârful sfărâmat şi îşi ascunse rana în mâneca largă şi lungă a bluzei de bumbac purtată pe sub pieptarul uniformei, mulţumind în gând pentru faptul că petele de sânge se vedeau greu pe întuneric, mai ales pe material negru. Srânse din dinţi atunci când un junghi ascuţit îi străbătu antebraţul sfâşiat de propria armă, pe care n-o mai vârî în teacă.
Fugi, până nu-mi vine mintea la cap.
-Te simţi în stare de ultima oprire, băiete?
Sunt dator să-i privesc în ochi pe cei pe care îi ucid.
-Şi pe cei pe care nu, rosti brusc Madara.
Itachi nu lăsă să se vadă, dar ceva îngheţă în el în secunda aceea. Nimeni nu mai reuşise să-i citească gândurile, dincolo de „masca de Oţel Nou”.
Nu eşti aşa de puternic precum crezi, precum cred ei, precum vrei tu ca ei să creadă...
Înaintă mut spre propria casă, simţindu-şi picioarele cum se transformă din puf în plumb, pe măsură ce inevitabilul se apropia. Când mâna îi alunecă pe mânerul Umbrei, simţi că i se face greaţă şi că inima i se strânge într-un nod de groază şi îndoială.
Arată-mi curajul tău.
Împinse uşa din lemn pictat fără tragere de inimă, iar aceasta se deschise imediat. Chiar şi la ora aia, o putea vedea pe Mikoto mişunând prin bucătăria mărginită de un perete cu arcadă. Mama lui fusese mereu aşa cum o descrisese Fugaku: dulce şi blândă, dar periculos de inocentă pentru binele propriu. Când îl zări, femeia se întoarse cu spatele, abandonând vasele din chiuvetă.
-Aici erai. Te căutam.
El înţelese, după cât era de liniştită, că niciun semn al măcelului de afară nu trecuse prin pereţii casei lor.
-Tatălui tău îi pare rău că s-a răstit la tine azi după-amiază, dar trebuie să înţelegi că e un eveniment important de la care nu ţi se permite să lipseşti, adăugă ea.
O, eu voi veni, gândi cu tristeţe brunetul. Dar voi fi singurul.
-Înţeleg, mamă.
-Hai şi mă ajută cu astea, îl rugă, făcând semn cu capul spre o tavă cu ceşti de ceai şi una cu fursecuri din făină de orez.
Becul de deasupra capetelor lor pâlpâia cu o lumină rece, aruncând pe pereţi umbre scurte şi dureros de clare. Luă tava cu ceai şi merse în sufragerie cu ea. Acolo, Fugaku Uchiha citea, absorbit, un ziar, la lumina altui bec slab, rece şi aproape ars. Itachi avu senzaţia că îşi privea casa cu alţi ochi şi că cei cu care privise până atunci nu fuseseră niciodată ai lui. Atmosfera i se părea îngheţată, străină şi încărcată de ură. Părinţii lui erau nişte năluci cu ochii goi şi fără suflet care vorbeau fără a spune nimic. Pentru o clipă, aproape că şi-i dori morţi.
Ce urmă fu în ceaţă chiar şi pentru el. Nu ştia decât că, la sfârşit, un lichid rubiniu picura domol de pe vârful Umbrei, iar părinţii lui erau morţi. Expresia contrariată a maică-sii şi ura din ochii tatălui său aveau sp-i rămână pentru totdeauna scrijeşite adânc într-un ungher al minţii.
Pentru o clipă, totul dispăru, iar golul din stomac se umplu cu sentimentul de reuşită şi cu convingerea că făcuse ceea ce trebuie. Mirosul dreptăţii stărui, o clipă, în aer, peste cel de sânge. Apoi, când balamalele scârţâiră. Ştiu că nu va putea ridica din nou sabia.
-Frăţioare?
Pupilele lui Sasuke Uchiha se dilatară ca ale unei feline, dar nu de la lumină, ci de groază. Totul se rezuma la frică şi sânge în ultima vreme, înţelese Itachi.
-Mamă! Tată! ţipă băiatul de opt ani. Itachi, ce-i asta?!
-Mi-am testat limitele.
Afişase din nou privirea de oţel şi, pentru impact, şi Sharinganul. Aruncă un Shuriken şi-l tăie pe frate-său la umăr.
-Nu... înţeleg.
Am să-ţi arăt.
Şi se ţinu de cuvânt. Lăsă imagini ale faptelor petrecute în noaptea aceea să-i defileze prin faţa ochilor. Când îl simţea gata să cadă din picioare, se opri. Sasuke se prăbuşi în genunchi. Cu o mişcare lipsită de efort, el ieşi pe geam, încercând să se facă nevăzut, la fel ca Madara, însă băiatul era încăpăţânat. Se urcase pe acoperiş, după el.
-De ce? fu tot ce reuşi el să spună.
Nu va înţelege niciodată. Mai bine.
-Fugi, îi spuse el, aruncând un alt Shuriken. Fugi şi agaţă-te cu disperare de viaţă, iar atunci când vei şti sigur că vrei să mă omori, atunci când vei avea aceeaşi ochi ca ai mei, să vii după mine.
Arată-mi curajul tău.
Şi dus a fost.
-Spectaculoasă ieşire, comentă Madara câteva ore mai târziu, când îl găsi privind pierdut lacul.