Nocturnal poetry.

Fug de voi, fug de lume! Vreau să dorm pe creştetul lunii, vreau să mă ascund între gândurile unui prunc, să-mi păstrez lacrimile în cupa unei flori de castan. Vreau universul să se curme ca tulpina unui ghiocel, smuls din somnul său de stea pentru a-mi ascunde gândul de privirea muribundă a unui înger de sânge.
Fug de esenţa copilăriei ucise în timp, de groaza nopţii ce mi se scurge în suflet, de ochii lacomi ai muritorului din mine.
Lumea crede că cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva, este să piardă o persoană la care ţine enorm. Greşeşte! Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva este ca persoana la care ţine enorm să te „piardă” în favoarea altcuiva. Într-un moment ca acesta, nu e loc mai bun decât sufletul tău.
Deci îmi fac loc în suflet. Ce praf e-n mine... Oare cum a ajuns acolo ? Probabil eu l-am adunat, în timp, în speranţa că n-o să-l mai văd afară, că n-o să-mi mai intre în ochi şi în sfârşit voi putea vedea...Toată truda mea a fost în zadar, acum nu mai pot vedea nici măcar în mine... Dar e prea întuneric, linişte şi pustiu ca să îmi pese de asta. Mă îndrept către un colţ în care se zăreşte o fărâmă de umină. Ce atomic meditează flacăra lumânării! Un suflet ascuns în ceară se chinuie în focurile „iadului”. O pasăre neagră îşi binecuvântează cuibul şi pleacă prin ochiul rotund al unei ţigănci spre o barză albă. Lumânarea îşi îngheaţă răsuflarea şi încearcă să îmi paralizeze viaţa. Nu mi-e teamă, sunt protejată de o umbră. Încep să caut printre amintiri şi dau de întâmplarea care a avut un impact important asupra stării mele actuale.
Îmi amintesc acea zi ca şi cum ar fi ultima, pentru că ea reprezintă sfârşitul şi începutul. Chipul tău îl port mereu cu mine. Îmi apari în vise îmbrăcat în negru. De ce ? Oare şi ţie ţi se întâmplă la fel ? Privirea îţi trădează sentimentele. Ochii tăi căprui îmi aduc aminte de nisipul pe care aş fi vrut să păşesc alături de tine... Toate-s doar o iluzie acum. Te contopeşti cu ochii mei mari, te cufunzi ca într-un abis şi rămâi aşa pe veci, căci iubirea noastră este ca moartea cu chip de înger. Da, eu sunt îngerul...şi m-ai omorât demult.
Mi-am luat din nou porţia de vise. Aş fi vrut să zbor, dar mă dureau aripile de atâta dezamăgire. Am căzut un timp în agonia omului indiferent. Dar m-am ridicat înainte să ajung într-un haos ce m-ar fi omorât din nou. Fiindcă nu i-aş fi ştiut legile cu aceleaşi aripi ce mă dureau...
Dacă n-ar fi fost ele m-aş fi rănit de multe ori, de mai multe ori decât am făcut-o până acum. Aproape am scăpat de suferinţă, dar aripile mele nu. Căci se prăbuşesc mereu, odată cu mine, într-un abis al neştiinţei.
Tot ce ştiu e că sunt prinsă în oceanul imensei tăceri, între ziua de ieri şi ziua de astăzi. Şi asta e doar ficţiune! Realitatea e încuiată într-un cufăr, iar conştiinţa mea caută cu disperare cheia! Până atunci ... totul e o armonie. Hai să mai rămână aşa pentru o zi...sau două...

Text scris pentru un concurs cu tema "Armonie".

Bun, sa incepem.
Foarte buna tema aleasa de tine dar un pic cam comuna, insa acest lucru nu tare mai conteaza. Descriere este din plin, imi plac foarte mult si figurile de stil folosite de tine, este usor de citit si placut la ochi. Greseli de ortografie nu am vazut decat 1 sau 2. Pe scurt, pot sa spui ca este o adevarata opera.

P.S Ce loc ai luat la concursul acela?

Nu am obţinut nici un loc fiindcă am renunţat la a mă mai înscrie. N-am crezut că textul este suficient de bun şi nu l-am mai trimis.
Mulţumeesc şi poate că e cam încărcată de figuri de stil şi metafore fiindcă nu obişnuiesc să scriu proză, iar când o fac mă "comport" ca la poezie, pun accent pe stilistică. Lucrez la ceva cu mai multă acţiune şi acolo trebuie să nu mai "înfloresc" atâta, o să am descriere cât va fi nevoie.

Acum o să postez nişte chestiuţe mici - pagini de jurnal - demne de blog. Sunt cam scurte, dar măcar sunt.


Adolescenţă, ţigară scurtă a vieţii, vis de fum. Pari câmp de ceaţă, cântec vesel şi scurt pe acest drum lung.
Adolescenţă, vârstă a tuturor lucrurilor fără noimă, a sufletelor neînţelese. Tu, adolescenţă, dai vieţii sens, faci să pară o glumă, când norii par a fi făcuţi din vată de zahăr, iar cerul îti e cel mai mistic acoperiş. Şi totul pare un imens ciorchine, alcătuit din Rai şi din bine, pentru că, oricât de mult îţi e permis, te simţi singur în propriul tău vis.
Doar gândul tău pare să aibă sens. Toţi par să-ţi fie contra, nimeni nu poate pătrunde, prin niciun miracol, pe frontul sufletului tău.
Prima iubire, primul sărut, primele dezamăgiri ale lui Cupidon, primele cioburi ale inimii, tot pe tine, adolescenţă, te-am ales să fii călăuză.
Tu, prag, examen al vieţii, plăpândă şi nebunatică, nestingherită, laşi amintiri de neşters pe foile sufletului.
Vis liniştit, tu nu ştii ce înseamnă cuvântul responsabilitate. Pentru că atunci când îi descoperi iminentul sens, devii maturitate...



Cutremur... Dezastru... S-au sfărâmat Porţile Raiului. Pe albii, firavii, inocenţii îngeri, au năpustit păianjeni negri. Înveninaţii demoni se adapă cu sânge din puritatea îngerilor. Sug din pieptul lor laptele nemuririi lăsându-i fără vlagă. Se crapă cerul... Bucăţi de plumb cad peste a îngerilor aripi. Şi fâlfâind, cad penele greoaie, totul prăbuşindu-se. Se sparge în trei şi cel din urmă clopot. Otrava dulce se varsă-n cupele prea Sfintei Ape. Neadormiţii viermi se mişcă-n inimi de serafimi, heruvimii se zbat în bălţi de sânge... şi flori de mucegai le cresc acum pe stinsele aureole. Se nasc din îngeri, şerpi. Arhangheli se tem, se stinge cu-ntuneric a Raiului lumină. Un iris se-ngrozeşte iar celălalt se plânge; orizontul se umple de corbii însetaţi ce nu vor altceva decât sânge. Se lasă frig... Şi-i foc, ţipăt şi-ntuneric. Se plânge-n Paradis şi totul se transformă-n moarte... Căci El, prea obosit... a aţipit puţin.



Se joacă visele, aliniate la linia de plecare, ca nişte copii inocenţi care trăiesc doar pentru a respira un aer greu, încărcat cu prea mult praf. La un semnal dat de conştiinţa noastră, visele pornesc nedumerite, şi totuşi ştiind că au un scop de atins. La un moment dat se opresc, si se uită înapoi, ne privesc. Li se pare că ceva nu e în regulă. Noi le simţim, le iubim, le dorim, dar într-un final ne plictisim de ele...Plâng visele, fiindcă nu mai pot continua cursa, dar se străduiesc şi continuă să alerge, continuă să spere. Într-o toamnă târzie, când nimeni nu va şti, vor ajunge în ţări străine, îndepărtate, şi vor visa şi alte vise surori. Împreună vor râde şi vor culege roua de pe frunze în zorii zilelor când alte vise se vor naşte.Linia de sosire e tot mai aproape, visele noastre sunt doar la un pas de ea, dar aşteaptă..şi aşteaptă ca noi să ne amintim de ele. Toate speranţele s-au infinit, iar imboldul dat de ele m-a copleşit fiindcă visele şi-au atins în sfârşit scopul.Inima mea le-a primit într-un sfârşit.Eu...nu mai am altceva de spus, doar visele au câştigat concursul. Eu..mă aflu acum dincolo de stele.





xoxo, Ang.

Adolescenta - Da, cum poate cineva de aici sa nu simta mesajul transmis de bucatica ai de text? Adica ai comprimat acolo cam toate elementele care ne determina existenta in acest moment, vise, iubire, dezamagire si mai multe vise. Ai facut ca aceasta perioada sa sune oribil la inceput, apoi ai venit cu partile ei bune si mi-a placut paradoxul acolo la "..tot pe tine, adolescenţă, te-am ales să fii călăuză"..nimeni nu poate scapa de ea, dar multi aleg sa se comporte matur, din pacate.

Se plange-n Paradis - Asta mi-a adus aminte de Tudor Arghezi si nu numai din cauza a ".. şi flori de mucegai le cresc acum pe stinsele aureole", dar pentru tot continutul textului, Arghezi era si el preocupat cu divinitatea.
Lasand la o parte asemanarea cu domnul care ne-a umplut copilaria cu bucurie si liceul cu nervi, ai realizat in acest text clasica opozitie dintre bine si rau si poate mai mult, o transformare a binelui in rau..interesant, foarte interesant.

Concurs de vise - Este ca a trezit nostalgia in mine ..la cate vise nu am abandonat numai in legatura cu facultatea si compozitia asta imi aduce aminte de ele. Iar ai venit cu un mesaj puternic, foarte dragut ai vorbit de vise si de faptul ca renuntam la ele involuntar. Nu vrem sa le lasam asa unde sunt, dar circumstantele ne obliga, crestem, ne imprietenim si uitam de scopul adevarat pe care ni l-am propus.

Interior - Asta e prea profunda si prea trista pentru mine. Imi aduce putin aminte de tematica simbolista, dar nu prin elemente estetice, ci doar prin tema asta a omului izolat, a celui care nu se simte bine decat cu el..ce iti mai place Bacovia ).
Nu prea pot sa intru eu prea mult in mesaj, dar mi-a placut stilul in care ai scris-o.

Eu am comentat textele astea din punct de vedere al substratului, poate am parut ciudat, dar mi se trage de la scoala ..si da ai dreptate, chiar incluzi poezia in proza, un lucru foarte frumos de altfel.

Bună, Ang. Permite-mi să te felicit pentru cele citite mai sus. Eu nu sunt mare fan al one-shot-urilor, dar astea ale tale chiar mi-au plăcut. Interior mi s-a părut banală, fără nimic special. Adolescența și Concursul de vise au trezit nostalgia și în mine și mi-au plăcut foarte mult figurile de stil alese pentru a explica trăirile și sentimentele legate de aceste teme. Se plânge-n Paradis mi-a plăcut chiar foarte mult, mai ales finalul. Din nou, cuvinte frumos alese. Prima chiar m-a impresionat, nu atât de mult prin ce transmite (deși și prin asta), cât prin figuri de stil, exprimare și cum ai zugrăvit imagini din cuvinte. Ești un mare talent și îți urez multă baftă în continuare! Continuă să incluzi poezia în proză că o faci tare bine

Vă mulţumesc enorm pentru cuvintele frumoase. Vă mai aştept pe aici cu păreri, sfaturi şi critici.


M-a cuprins speranţa. Cuvintele vin de la sine certând deznădejdea păcatului închisorii. Mi-am uitat chipul încuiat în casă. Oamenii spun că mai trăieşte uneori - desenat pe geamul tăcerii. Cântarea era sălbatică, auzeam în mine o muzică delirantă, prea multe note haotic rostite. Totul în mine dansa un dans de fecioare dezlănţuite şi rochia ce-mi acoperea trupul ud a început să se destrame. A intrat şi ea în dansul rebel al muzicii lăuntrice.
Prin cântec ciudat rugasem îngerul din copilăria moartă să mă ducă departe de mine şi să-mi trântească chipul de cer cu furie. Dar îngerul meu nu mai avea aripi şi-atunci eu plângeam în amurg despletită, fără scăpare cântam în vis descântec de viaţă - am căzut în genunchi pe un altar de zboruri (pe un altar de aripi moarte).
Şi îngerul meu pluteşte bolnav aşteptând cuvântul încheierii - dar eu ştiu că l-a ucis despărţirea de mine şi că şi-a lăsat doar cadavrul printre ei, atâtea cimitire ... Îşi va alege unul să-şi odihnească-n el întoarcerea.



Mergeam, mergeam, şi deodată în faţa mea s-a ivit o linie. Am încercat s-o ocolesc, dar nu avea capăt. Am rugat-o să se dea la o parte, dar nu m-a ascultat. Am lovit-o, dar a rămas neînduplecată. Atunci, ca un copil ce sare coarda, am păşit firesc, prea firesc peste ea.
Acum depun mărturie pentru persoana mea: Sunt oaspetele ce-a ajuns la castel în ultimul ceas, şi care, oriunde şi mereu, am fost ultimul. Nimeni în urma mea, cu excepţia umbrei mele, care îmi ţine umbrela atunci când plouă, sau îmi dă lustrul pantofilor, sau îmi ţine haina să mă pot îmbrăca. Aşa că nu îmi pot explica cine şi de ce m-a ucis.
Se aud ţipete încremenite pe tăbliţe prăfuite rămase-n ecou, undeva departe izbindu-se de crucile cimitirelor - numai morţii ştiu a le asculta-. Se aud ca nişte scârţâieli de uşă dintr-un capăt straniu al unui coridor. Se aud şoapte târzii..cineva încearcă să mă strige.
"N-ai observat că tu te-ai trezit în dimineaţa asta fără inimă ? N-ai observat că sub umărul drept ţi-am atârnat un clopot de moarte şi înviere ? N-ai observat că din mâna dreaptă curge sânge negru iar din mâna stângă curge sânge alb ? N-ai observat că trupul tău e orgă în care se sinucid sentimentele ? Omule...trezeşte-te. Dă-ţi seama că ai murit demult."
Mă doare trecutul sumbru uitat în urmă. Imaginea apusului acesta trezeşte amintiri demult aţipite în peştera sufletului meu. Durerea mă sfâşie, rupe din mine cu poftă meschină şi răzbunare. Am obosit. Şi totuşi...mă doare...

Ah, cât de abstracte sunt cele de mai sus. Astea nu m-au impresionat așa tare, decât prin cuvinte, căci mesajul mi se pare cam prea utilizat până acum. Vocabularul tău este, însă, remarcabil, precum și talentul extraordinar de a zugrăvi imagini din cuvinte. Deci să nu-mi placă ce ai scris e imposibil, dar, din ce am tot văzut... poți mai bine

Mulţumesc mult că ai trecut pe aici, Schizo!




Doar tu îmi striveşti sărutul, cu ale tale buze de piatră, ca un ciocan, fără ca acestea să-ţi declare iubirea. Ochiul tău de gheaţă îmi sfârtecă inima cu ţurţurii din privire. Te rog, nu-mi mai biciui sufletul cu vorbele tale..te rog opreşte-te căci îmi sângerează auzul! Dragul meu, de ce ai inimă de şarpe şi-mi înţepi călcâiul de fiecare dată când încerc să mă apropii? Mă dor atingerile tale! Mă taie precum lama celei mai ascuţite săbii...Vezi şi tu cum plâng copacii, cu frunze, că soarta şi-a pus în gând să ne despartă? Află, dar, că frunzele mor de moartea iubirii noastre. Închide ochii. Astfel, ne vom putea iubi ca în prima zi, ne vom privi ca îndrăgostiţii: prin pasiunea buzelor fierbinţi ce freamătă, nebune, după iubire. Vom simţi împreună privirea caldă a fulgilor de nea, apoi, ne vom lăsa inimile să piardă, în adormire, pentru vecie...
Aş vrea să mă pierd în deşertul buzelor tale, să simt atingerea ta sub razele firavei luni, iar sufletul meu să se scalde în oceanul ochilor tăi. Aş vrea să naufragez în marea pieptului tău, iar răsuflarea mea să o simţi ca pe cea mai puternică vrajă. Am nevoie de tine ca de aer; tu şi eu, un tot ce tinde spre perfecţiune, să plutim molcom... să uităm de lume...
Totul navighează în jurul nostru ca nişte planete, ca nişte sateliţi, iar avalanşa de săruturi se precipită ca o ploaie inocentă de comete, descoperind în inima ta soarele mirific. Vocile noastre se topesc într-un cântec selenar, buzele ni se lipesc într-un scâncet al sunetului de cristal. Glasul tău sună ca un imn balsamic şi eu te dezmierd cu toată puterea sufletului meu. Lasă-mă acum să-mi ancorez ochii obosiţi, şi să adorm la ţărmul pieptului tău!
La început îmi spuneai că sunt totul pentru tine, că vezi în mine perfecţiunea spre care tinde orice persoană.
Dacă ai şti că pământul pe care păşeşti e corpul meu, nu l-ai mai călca, l-ai mângâia.
Dacă ai şti că cerul la care priveşti sunt ochii mei, ai rămâne cu privirea aţintită la ei veşnic.
Dacă ai şti că munţii reprezintă obstacole ce te împiedică să ajungi la mine, i-ai distruge.
Dacă ai şti că marea reprezintă iubirea mea necondiţionată pentru tine, ţi-ai însuşi-o.
Dacă ai şti că norii redau momentele în care eu plâng, i-ai înlocui cu soarele şi atunci aş râde.
Dacă ai şti că moartea e momentul în care eu păşesc în spaţiul infernului, tărâm al demonilor, tu i-ai transforma în îngeri doar pentru mine.
Dar ce n-ai face tu pentru mine...
Viaţa ta e o întreagă alergare spre fericire, iar bucuria ta e nimeni alta decât această fiinţă arhicunoscută mie.

Hei, mă știi doar, eu citesc pe toată lumea și vă zic tuturor părerea Acum, să revenim la one-shot-ul nou.
Foarte frumos. Dragoste pură, sentiment, cuvinte frumos alese și un final pe măsură. Mi-a plăcut ce ai făcut la seria de ”dacă ai ști”. Se vede de la o poștă că ai vocabular, imaginație și un ochi interior extraordinar. Eu aștept primul tău fic, sigur o să rupă norma

Profund. Asta e cuvantul care caracterizeaza cel mai bine felul in care scri. Figurile de stil sunt foarte frumoase si bine gandite. Insa uneori mi se par prea multe intr-un singur textulet. Presupun ca ai vrut sa creezi cu ajutorul acestora, atmosfera deprimanta, dezolanta, dar imi pare cam exagerata si fortata ( ca in Stiu..., Martorul). Sentimentele transmise sunt putin spus unele de tristete. Sunt mai degraba deprimante, chiar foarte. Adolescenta mi se pare cea mai frumoasa. Este foarte adevarat ceea ce ai scris acolo si in plus, nu mai domina sentimentul de regret, dezamagire, tristete ( sau mai bine zis, figurile de stil care sa denote acel ton elegiac) Oricum, esti foarte talentata. Incearca sa mai inserezi si putin dinamism in povesti, sa vedem ce iese.

xoxo

Mi'am petrecut si eu niste zeci de minute citindu'ti scrierile. Intr'adevar, un vocabular frumos si un stil care'mi place. Ce'mi place totusi cel mai tare e ca sunt relativ antrenante chiar daca sentimentele nu fac parte dintr'o categorie prea vesela. Antrenante in sensul ca ma imping sa'mi conturez imaginile pe care le oferi din scrisul propriu-zis cu niste mici interpretari personale.
Felicitari pentru tot ce'ai scris pana acum!

Florentina, am mai spus de ce au atâtea figuri de stil, fiindcă de obicei scriu poezie, unde acestea sunt nelipsite, şi "incontrolabil" şi la proză pun accent pe stilistică. Data viitoare promit să vin cu ceva cu mai multă acţiune. Şi ştiu că tot ce reiese din frânturile astea de proză e un sentiment deprimant, trist chiar, dar nu le-am scris în "zile negre". Ba chiar nu toate sunt scrise din propria perspectivă, totul e pur ficţional. Îţi mulţumesc pentru părere!
Bianca, apreciez că ai trecut pe aici şi mulţumesc pentru cuvintele frumoase!






Minciuna a făcut deja înconjurul lumii până ca adevărul să apuce să îşi pună pantalonii pe el.

Mă pierd printre filele unei cărţi nescrise încă. Iar nu-mi dau pace gânduri negre. Iar mă încearcă simţurile stranii. O lume nesfârşită mă cuprinde. Mă înalţ şi mă cobor. Ş-n zborul meu spre necuprins, spre necunoscut, abia ating pământul...

Dar nu-mi dau seama unde sunt. Parcă plutesc, parcă mă târâi prin tot noroiul gândurilor. Mă tot caut azi, dar mâine fug de mine şi de tot ce simt. De fiecare clipă ce-o trăiesc, căci în ea găsesc o altă străină, un alt vis, o altă simţire, o altă lume.

Dar unde aş putea să mă cobor ca să odihnesc nebuna-mi răsuflare ? Ce să păstrez din toate aceste gânduri ? Ce focuri să aprind ? Ce visuri trecătoate să ucid ? Pe ce meleag să-mi întind iubirea şi ce speranţe noi să-mi făuresc ? Cum să alung neliniştea din mine ? Ce să culeg din miile de flori ce prin mirosul lor mă amăgesc ?

Unde-i răspunsul acestor întrebări ? Şi Idealul...ce departe este !
Spre cine mă îndrept, pe cine caut?

Pe mine. Şi, Doamne, de când m-aştept.. !

Încă mă caut. Încă mai caut speranţa, lumina, pe mine. Încă mă mint. Şi-apoi mă mint că n-o să mă mai mint... Încă visez.

Aş putea deschide ochii sau sufletul, dar mi-e teamă că nu te voi găsi. Şi-atunci stau, iar tăcerea m-ascultă. Mă minte şi ea câte o dată. Sau poate tu minţi ? Încă nu ştiu.

Un ochi îmi plânge, celălalt îmi râde. Sau poate şi ei mint... şi-atunci, unde-i adevărul, dacă nici în noi nu-l mai găsim?

Îţi caut în suflet o oglindă, dar sufletul tău e sec precum pustiul. Un suflet sec în care şi-au făcut locaş pustnicul şi deşertul. Sau poate oglinda inimii era spartă ? Treptat, au devenit dependenţi unul de celălalt: pustnicul de deşert, deşertul de pustnic şi amândoi de singurătate. Pustnicul nu mai caută oglinda spartă, poate inexistentă... Nici nu o mai doreşte, s-a găsit pe sine în sufletul deşertului.

Eu încă nu m-am găsit. Ar fi mai bine să adorm şi să visez că m-am aflat. Dar nu pot, îmi e teamă: Dacă şi visele mint...?

Buying Truth

Interesantă analiză a dualității adevăr-minciună. Precum și prezența fricii în căutarea liniei care le delimitează pe cele două. Viața este un amalgam de adevăruri și minciuni care te lovește și pe care, la rându-ți, îl creezi. Până te pierzi în ceea ce ai creat și ceea ce te înconjoară. Mi-a plăcut ce ai scris, cum ai scris, ca în toate one-shot-urile tale, filozofie pură. Încă aștept acel one-shot cu acțiune, așa cum i-ai zis Florentinei că vei face Spor.

Mm un nou text filosofic, destul de complicat, dar care tratează anumite probleme într-un mod artistic şi într-un stil care oferă cititorului nu doar o lectură plăcută, dar şi posibilitatea de a-şi pune întrebări.
Schizo, poate că în sfârşit se menţionează şi despre dualitatea minciună-adevăr, dar cred că prin seria de întrebări de la început... putem vorbi de relaţia îndoială-certitudine, care mai apoi se leagă de valorile precum minciuna sau adevărul. Îmi place cum combini aceste relaţii contradictorii şi le contopeşti prin metafore : "reptat, au devenit dependenţi unul de celălalt: pustnicul de deşert, deşertul de pustnic şi amândoi de singurătate"
Poate că e ceva mai profund de atât, dar atât am găsit eu:D
Spor la scrisc, tu >;d<

Ciao!